Decadența întruchipată: Distopia „Poveștii slujitoarei”

Dintre gânditorii contemporani, nimeni nu surprinde esența distopiei mai bine decât autoarea și profesoara canadiană Margaret Atwood. Este, fără îndoială, una dintre cele mai importante filoloage, ocupându-se de critica socială și culturală în tradiția lui George Orwell și a lui Russell Kirk. Ca și ei, Atwood nu poate fi încadrată cu ușurință într-o categorie. Nu este nici de dreapta, nici de stânga, nici socialistă, nici capitalistă – la fel ca Orwell și Kirk, se teme de imensitatea corporațiilor, a instituțiilor și a birocrației. Pentru ea, cea mai importantă este umanitatea și demnitatea ființei umane. Într-un interviu grăitor despre natura feminismului și a stângii în anii 1980, Atwood a recunoscut că ar condamna controlul feminist al politicii la fel de mult ca pe cel fascist.

Dar sunt un artist. Asta este afilierea mea și în orice regim monolitic aș avea de suferit. Întotdeauna artiștii sunt atacați. De ce? Pentru că artiștii sunt dezordonați. Nu se potrivesc. Sunt foarte vocali. Protestează. Insistă asupra unui oarecare standard de umanitate pe care orice regim de acest tip îl va viola. Și va face asta spunând că este mai bine pentru binele comun, sau binele majorității, pentru binele X sau Y. Și artiștii vor protesta mereu și vor fi mereu împușcați. Sau exilați.[1]

Precum Orwell sau Kirk, Arwood iubește limbajul și îl consideră sacru. Când a fost întrebată care este „teoria ei literară”, a combătut ideea de teorie astfel: „Nu sunt un teoretician literar de niciun fel. Tradiția engleză,” a continuat ea cu remarca ei ironică, „începe cu substantivul. Începe cu substantivul concret și cu verbul concret.”[2]

O scriitoare prolifică și premiată, Atwood a scris până acum două distopii consacrate: Povestea slujitoarei (1985) și trei romane aparținând trilogiei Oryx și Crake. De asemenea, a meditat foarte mult la natura distopiei, probabil mai mult decât orice alt gânditor contemporan. „Oare de ce atunci când încercăm să surprindem raiul – fie el socialist sau capitalist sau chiar religios – producem cel mai adesea infernul?” se întreabă ea, ca un ecou pentru Russell Kirk. „Nu sunt sigură, dar asta se întâmplă. Poate că este în natura ființei umane.”[3] De fapt, continuă ea, „nu există o diferență reală între utopie și distopie, pentru că trebuie să se susțină reciproc.”

Dar încercând puțin să treci de suprafață – sau, cel puțin, așa cred – vezi ceva care seamănă mai mult cu modelul yin și yang; în fiecare utopie, o distopie disimulată; în fiecare distopie, o utopie ascunsă, măcar sub forma lumii așa cum exista înainte să fie luată în stăpânire de inamici.[4]

Cum știm asta? se întreabă ea. „Se iau mereu măsuri pentru renegații care nu urmează sau nu vor urma regulile: închisoare, sclavie, exil, excludere sau execuție.”[5] Desigur, acesta poate fi un citat aproape mot-à-mot din Gulagul lui Aleksandr Slojenițîn. Într-o încercare – care probabil a dat greș – de a facilita înțelegerea faptului că utopiile și distopiile sunt, în esență, același lucru, canadianca folosește un termen inventat, „ustopia”.

Născută în 1939, a trăit și a urmărit îndeaproape evenimentele Războiului Rece. În liceu, a citit și recitit constant patru cărți: 1984, La răscruce de vânturi, Minunata lume nouă și Întuneric la amiază. Temele și stilul de scriere regăsite în acestea au modelat-o în profunzime.[6] A studiat cu profesorul faimos de la Harvard de puritanism, Perry Miller, când își urma studiile de doctorat. Bineînțeles, ideile de puritanism și ideologie s-au împletit în sufletul și mintea lui Atwood.

Deși viitori scolastici și-o vor aminti ca pe un scriitor critic la adresa celei de-a doua jumătăți a secolului douăzeci și a primei jumătăți a secolului douăzeci și unu, cea mai mare realizare a sa va rămâne cu siguranță Povestea slujitoarei. Din toate punctele de vedere, este un succesor demn al predecesorului și modelului său, 1984. După cum ar trebui să reiasă în mod evident, lecturile personale ale lui Atwood și munca sa dedicată cercetării au contribuit mult la realizarea acesteia. O bursă în Berlin la începutul anilor 1980 și o călătorie prin atmosfera încărcată a Berlinului de Est condus de comuniști a inspirat cartea. Imitându-și conștient eroul, pe Orwell, Atwood a stabilit câteva reguli pentru modul ei de a scrie o distopie: „Nu aș fi pus în această carte nimic din ceea ce umanitatea nu a făcut deja, undeva, cândva, sau pentru care nu aș fi avut deja instrumentele necesare.”[7] Într-un mod aproape satiric, Atwood a folosit imagini ale obiectelor folosite în casă pentru modelul rochiei Slujitoarei – o imagine din Old Dutch Cleanser (n. tr. un produs de curățat cu imaginea unei fete pe el).

Numită după Cantebury Tales a lui Chaucer, „Povestea slujitoarei” are loc la doar câțiva ani în viitor, undeva lângă sau chiar în Bangor, Maine.* Statele Unite s-au prăbușit după ceea ce pare a fi fost un război nuclear controlat și o creștere masivă a nivelului de poluare în tot Vestul. În New England, un guvern care se autointitulează „Republica Galaad” a preluat controlul. Înaintea revoluțiilor și a războaielor, un grup de oameni care se întâlneau sub numele de „Consiliul Fiilor lui Iacob” a pus bazele a ceea ce va deveni Galaad. Au făcut asta cu ajutorul mai multor confesiuni creștine radicale care își aveau rădăcinile în televangelism. Din punct de vedere economic, Republica Galaad ar fi o distopie pronunțată, cu o absență evidentă a produselor de lux, chiar și a celor normale. Standardul de trai și speranța de viață au devenit tot mai scăzute de când Statele Unite au încetat să mai existe, iar rata mortalității infantile a ajuns să fie astronomică. Republica Galaad a blamat toate sectele religioase rivale și a persecutat în mod special romano-catolicii, baptiștii și quackerii. Evreilor li s-a dat o compensație monetară specială și li s-a permis, măcar de dragul aparenței, să emigreze în Israel. Toți ceilalți se puteau conforma sau muri. Galaad a continuat să fie într-o stare de război nu doar cu teroriștii interni și grupurile opozante, ci și cu puteri rivale din împrejurimi.

Una dintre cele mai puternici tehnici ale lui Atwood este să lase o mare parte din istoria din spatele Galaadului învăluită în mister. Evenimentele care au dus la crearea republicii s-au petrecut rapid, iar cei care trăiau în Galaad au fost încurajați să privească trecutul ca fiind nimic mai mult decât decadența întruchipată. Cititorul ajunge să cunoască istoria prăbușirii Statelor Unite și a instaurării Galaadului. Pentru a face acest lucru, trebuie să asambleze fragmentele de informație privind evenimentele, căci Atwood nu le explică sistematic niciodată. Chiar personajul principal își amintește doar detalii sumare din trecut, deși mereu are o perspectivă negativă: „Asta a fost când au suspendat Constituția”, explică ea pe la mijlocul romanului. „Au zis că e temporar. Nici măcar n-au fost tulburări de stradă. Lumea a stat acasă noaptea, uitându-se la televizor şi aşteptând noi indicații.”[8]

Structura socială a Galaadului presupune câteva reguli. Comandanții au sub control tot ceea ce ține de politică și război, iar Soțiile lor veghează asupra bunului mers al structurilor sociale. Marthele servesc soțiile, iar Gardienii (poliția formată doar din bărbați) protejează familiile. Ochiii monitorizează societatea, un fel de poliție secretă a lui Big Brother. Îngerii salvării sunt, în fond, egali cu Gardienii, cu diferența că ei își fac serviciul la frontiere. Subcomandanții, cu permisiune, se pot căsători cu Econoneveste. Cum sarcinile sănătoase sunt rare și prețioase, Comandanții copulează cu Slujitoare, care sunt antrenate și educate de Mătuși. Fondatori Galaadului susțin că au preluat această structură din Vechiul Testament. Mai există și alte clase sociale, unele atestate oficial, iar altele mai puțin. Nefemeile sunt acelea incapabile – fie fizic sau intelectual – să rămână însărcinate sau să ocupe poziții de subordonare în republică. Comandanții, deși neoficial, le-au oferit adăpost acestor femei în vechi hoteluri și le „folosesc” oricând pot. Deși republica a executat multe nefemei, a și trimis multe – alături de femeile afro-americane – în „colonii” sau la curățarea deșeurilor radioactive.

Singurul nume dat protagonistei este Offred (n. trad. „Offred” înseamnă „of Fred”, care s-ar traduce „a lui Fred”, „aparținând lui Fred”), deși este sugerat că numele slujitoarei pre-Galaad a fost June. Un cetățean din New England relativ normal, Offred s-a căsătorit cu un bărbat, cu care avusese o aventură și o fată, înainte de implementarea republicii teocratice. Mama ei a fost o feministă radicală, însă Offred respingea multe dintre învățăturile ei ca provenind din dezamăgirile suferite de-a lungul vieții. Pe durata desfășurării povestirii, ea are treizeci și trei de ani – aceeași vârstă pe care a avut-o Iisus Hristos când a murit. Pierzându-și atât soțul, cât și fiica, devine profund nefericită, dar încearcă să-și facă viața pe cât de bună putea. Cu toate acestea, viața ei o otrăvea și ura aproape fiecare aspect al ei. După ce statul a repartizat-o comandantului cunoscut sub numele de Fred, Offred a încercat cu disperare să își construiască o viață proprie în cadrul restricțiilor sufocante impuse de familie. Soția, care a fost înainte o televanghelistă în stilul Tammy Faye Bakker și care trebuia acum să-și supună ambițiile sale lumești de odinioară rolului pe care și l-a creat singură, o ura pe Offred. Serena Joy (acesta este numele soției) delectase publicul de odinioară la televizor, în cadrul emisiunii Growing Souls Gospel Hour, când ea „putea zâmbi şi plânge în acelaşi timp, cu lacrimi care-i curgeau grațios pe obraz ca la comandă.”[9] Marthele o respectau și, în același timp, o urau pe Offred.

Precum Orwell, Atwood se joacă cu noțiunea de timp și de limbaj. Diferența față de distopia orwelliană este că, în timp ce aceasta prezintă timpul ca pe un prezent aparent etern, „Povestea slujitoarei” are un timp ritmic, bazat pe ciclul lunii, ciclul menstrual al femeilor. Chiar și titlurile capitolelor sunt sugestive: noapte, la târguieli, noapte, sală de așteptare, pui de somn, noapte, etc. Pentru că cititorul vede lumea prin ochii slujitoarei, totul se învârte în jurul fertilității sau, cel puțin, al posibilității fertilității ei. Frica de infertilitate apasă pe umerii tuturor. Dacă nu este capabilă să rămână însărcinată, va deveni o nefemeie. Dacă va rămâne însărcinată cu altcineva în afară de Comandant, va deveni o Jezebel. Dacă va rămâne însărcinată cu Comandantul, i se va oferi un răgaz, dar doar până la menopauză, când va deveni o nefemeie. Opțiunile prezentate sunt sumbre.

Când „Povestea slujitoarei” a apărut prima dată în 1985, mișcările pentru emanciparea femeilor din America de Nord au acceptat-o cu mult entuziasm, entuziasm contrabalansat de condamnarea înverșunată a conservatorilor ca fiind anticreștină și pro-avort. Un răspuns similar a urmat publicării minunatei povești a lui Roland Joffe despre doi iezuiți în America de Sud a secolului al optsprezecelea, „Misiunea” (1986) – mulți dintre stângiști au îmbrățișat-o ca fiind o reprezentare vizuală a Teologiei Eliberării, în timp ce mulți conservatori au condamnat-o din exact același motiv. Din fericire, niciuna dintre părți nu a avut dreptate nici despre opera lui Atwood, nici despre cea a lui Joffe. Ambele sunt opere de artă care transcend limitările propagandei și ale ideologiei. Faptul că Atwood a condamnat o anumită formă de creștinism fundamentalist care crede în predestinare (fie el real sau imaginat chiar de ea) este transparent; faptul că a condamnat creștinismul nu e la fel de ușor de afirmat. Pe parcursul cărții, la fel ca Big Brother în 1984, guvernului i-a păsat de putere mai presus de orice altceva. Dacă ar putea ajunge la putere distrugând creștinismul, ar face-o. Dacă ar putea folosi, abuza și manipula creștinismul, ar face și asta. Faptul că eroii „Poveștii slujitoarei” erau martirizați, fie ei romano-catolici, călugărițe obligate să-și lepede rasa, baptiști sau quackeri, este sugestiv. Povestea slujitoarei are mai multe în comun cu, să spunem, Martyrdom of Perpetua (n. trad. cartea nu a fost tradusă în română, titlul s-ar traduce ca „Martiriul lui Perpetua”) decât cu orice altă carte scrisă de Gloria Steinem. Într-un moment important din roman, Offred a descris cumpărarea „Rulourilor pentru suflet”. „Sunt cinci tipuri de rugăciuni: pentru sănătate, pentru prosperitate, pentru moarte, pentru naştere, pentru păcate. O alegi pe cea care-ți trebuie, perforezi numărul respectiv, apoi perforezi numărul personal ca să-ţi scoată debitul din cont şi, de asemenea, mai perforezi numărul de dăți de câte ori vrei să fie repetată rugăciunea,” explică ea. „În timp ce tipăresc rugăciunile, maşinile le şi rostesc, dacă vrei, poți intra ca să le asculți, acele voci metalice lipsite de inflexiuni care repetă acelaşi lucru iarăşi şi iarăşi.”[10] Dacă acesta nu e apogeul ipocriziei, atunci nimic nu poate fi. Pentru Atwood, aceasta este Biserica oficială a Galaadului – plină de pietăți fără sens, toate bazate pe crearea unei false stabilități sociale, menținând și potențând puterea celor dominanți. Probabil cel mai sugestiv e faptul că biserica din Povestea slujitoarei a respins „iubirea” ca fiind romantism fals, o distragere de la rigorile lumii.[11] Sfântul Ioan, se pare, a fost asasinat în Galaad.

Viața lui Offred a devenit un titirez, o jucărie în mâinile Comandantului, în timp ce ea încerca să mențină o oarecare stabilitate. A rezistat, a manipulat (destul de prost) și, uneori, s-a supus. A găsit următoarea glumă școlărească scrijelită în secret în camera ei: „Nu-i lăsa pe nemernici să te distrugă.” Fiind în latină, o limbă necunoscută pentru Offred, ea s-a delectat cu savuroasa sintagmă, a recitat-o ca pe o rugăciune, a recunoscut-o ca pe un cadou al trecutului care îi permite să se conecteze la transcendent, un moment efemer de speranță.

Alt lucru care îi dă speranță este abilitatea ei de a înțelege cuvintele. În Galaad, guvernul a interzis femeilor să dețină proprietate, să-și exprime opiniile, să citească și să scrie. Importanța lor se rezumă la vagin. Povestea este, desigur, scrisă ca o autobiografie, și se presupune că Offred a evadat din Canada în (probabil) Anglia, unde a scris manuscrisul, dovedind astfel faptul că știa să scrie. Povestea se încheie în viitorul îndepărtat cu o conferință academică care analizează istoria Galaadului încercând să-și dea seama care este mai exact importanța documentului „Povestea slujitoarei” în interpretarea erei respective. Această scenă este o paralelă perfectă – intenționată de autoare – a concluziei din 1984 cu explorarea Nouvorbei. Cititorul este lăsat să presupună că distopia a dispărut de mult. Cu toate acestea, la începutul autobiografiei, Offred folosește limba engleză bine, dar nu artistic sau spectaculos. Comandantul ei, într-un bizar ritual de manipulare, a introdus în relația lor jocul Scrabble, interzis de mult timp și ilegal. Offred nu doar că a acceptat bucuroasă această diversiune, a dezvoltat chiar o pasiune pentru ea. Astfel, Atwood a permis într-un mod inedit dezvoltarea atât a vocabularului lui Offred, cât și a modului ei de a înțelege lumea din jur. Este probabil cel mai ingenios procedeu literar al lui Atwood.

*Nota editorului: În cadrul interviurilor, Atwood menționează că povestea a avut loc în Cambridge, Massachusetts; cu toate acestea, la sfârșitul cărții se menționează în mod specific Bangor, Maine.

NOTE:

[1] Margaret Atwood, Conversations, 183.

[2] Atwood, Conversations, 186.

[3] Atwood, In Other Worlds, 84.

[4] Atwood, In Other Worlds, 85.

[5]Atwood, In Other Worlds, 86.

[6] Atwood, In Other Worlds, 143.

[7] Atwood, In Other Worlds, 88.

[8] Atwood, Povestea slujitoarei, traducere de Monica Bottez, București, editura Leda, 2006, p. 174.

[9] Atwood, Povestea slujitoarei, traducere de Monica Bottez, București, editura Leda, 2006, p. 20.

[10] Atwood, Povestea slujitoarei, traducere de Monica Bottez, București, editura Leda, 2006, p. 169.

[11] Atwood, Povestea slujitoarei, traducere de Monica Bottez, București, editura Leda, 2006, p. 222.

Un articol de Bradley J. Birzer pentru The Imaginative Conservative

Articol original: A Decadent Hell Hole: The Dystopia of “A Handmaid’s Tale”