Deruta unei generații. Cum navigăm între performanță și corectitudine politică

Ne place sau nu, forța intelectuală și culturală dominantă în acest moment în lume, în spațiul discursului public, este așa-numita – mai mult sau mai putin fericit – „corectitudine politică”. Ne place sau nu, trebuie să ne raportăm la ea în orice evaluare sau proiect intelectual, cultural sau de carieră. În România, când vine vorba de corectitudinea politică, am putea împărți pozitiile luate, grosso modo, în trei categorii.

Primii, care nu au o problemă cu corectitudinea politică, o consideră chiar benefică într-o anumită măsură, uneori câștigă personal de pe urma ei, însă resping ideea că așa ceva ar exista în România. A doua categorie, deși ar putea concede că aceasta este un principiu de organizare care îngrădește libertatea oamenilor, respinge și ea ideea că aceasta ar exista în România. Ultima categorie, cea mai puțin numeroasă, consideră corectitudinea politică atât în conținutul ei, cât și în implicațiile sale – un regim care, odată instalat, tinde să reducă libertatea oamenilor până în punctul orwelian în care inclusiv ce se petrece în sfera mentală a fiecăruia este de interes pentru autorități. Corectitudinea politică, pentru acești oameni, este o amenințare reală și în România, unde se instalează treptat, ca un ecou al evoluțiilor din Statele Unite.

Pasul următor este să atașăm o etichetă ideologică fiecărei categorii pe care am obținut-o în urma clasificării. Dar nu voi face asta pentru că mi se pare cea mai perversă manevră prin care poți bloca orice dezbatere, aruncând-o exact în capcana manevrelor de etichetare și stigmatizare tipice modului de operare al corectitudinii politice. Voi spune numai că tendința pe care am observat-o relativ la generația care acum are undeva între 18-30 ani este să se înscrie în una dintre primele două categorii. Cea mai importantă observație este aceasta: departe de a fi dominată și sufocată de valul de CP, există totusi și în generația noastră un segment care înțelege pericolul corectitudinii politice și nu este dispusă să cedeze în fața ei.

În acest punct apare o altă întrebare. Cât de relevant este să ne împărțim generatia în tabere, în funcție de atitudinea pe care o avem față de corectitudinea politică? Generația noastră (18-30 ani), despre care voi discuta în continuare, pare că are alte probleme și priorități în Romania. De ce ne-ar păsa atât de mult de principii când avem politicieni corupți, ne lipsesc autostrăzile, condițiile din spitale sunt precare ș.a.m.d.? Sau, pe de altă parte, de ce ne-am pierde timpul cu amenințările la adresa libertății când sub ochii noștri se petrec atâtea dezvoltări în inteligența artificială, se construiesc organe artificiale, au loc inginerii biologice care promit să îmbunătățească organismul și funcțiile cognitive și să ne facă imuni la anumite boli?

În general, cei care aduc primul tip de critică își imaginează că dacă dintr-odată toți ne-am apuca să scriem politici publice, problemele țării s-ar rezolva. Să adăugăm la această soluție câteva proteste și România ar arăta dintr-odată, ca prin minune, altfel, transformată în întregime, aproape un paradis terestru. Oamenii care cred că lucrurile sunt atât de simple pierd din vedere faptul că guvernarea unui stat nu este o problemă pur tehnică, ci are o pronunțată componentă valorică. Iar libertatea este sursa oricărei valori sociale. Atât timp cât oamenii nu își pot manifesta opțiunile, nu au libertatea de a le exprima, gândi, dezbate și decide, nu poate fi vorba de valori sau etică și de o societate bazată pe indivizi liberi. Eliminarea libertății de a gândi, exprima și decide nu are cum să facă o societate să fie mai morală, mai bună valoric, pentru că elimină însăși sursele moralității sociale.

Al doilea tip de critică pare ceva mai sofisticat. Oamenii se extaziază repede când sunt invocate știința și tehnologia și cad în capcana de a crede că acestea două pot rezolva toate problemele inerente condiției umane. Să ne amintim însă ce înseamnă ca niște oameni pentru care morala este o superstiție să folosească după bunul plac știința și tehnologia. Este exact ce au făcut comuniștii și naziștii. Sofisticarea e doar aparentă.

Am făcut această paranteză pentru a respinge argumentul care spune că este irelevant să discutăm acest subiect. Din contră, subiectul corectitudinii politice este de o importanță majoră, atât pentru practica politică, cât și pentru modul în care folosim dezvoltările din tehnologie, inteligența artificială etc.

Problema acestei minorități din generația noastră – persoane care recunosc realist provocarea existențială pusă de valul corectitudinii politice – este dublă. Pe de o parte, cum să se formeze cât mai bine intelectual. Cum să se pregătească pentru problemele formidabile pe care CP le va ridica și în contextul românesc, așa cum se va întâmpla peste tot, în momentul în care va atinge punctul critic ce va genera o criză de sistem. Ce și cum să citească, în ce ordine, cum să navigheze printre atâția autori și atâtea resurse pe care le are la dispoziție? Ce pregatire tehnică și intelectuală să își asume în diviziunea intelectuală a muncii? Pe de altă parte, cum să trăiască în acord cu un mod de viață pe care și l-a ales, în condițiile în care libertatea – acest principiu metaetic care face posibil pluralismul modurilor de viață – este restrânsă tot mai mult și înlocuită de prescripțiile unui principiul moral particular – corectitudinea politică?

Prima problemă vizează relația mentor-ucenic. Sunt tot mai puțini intelectualii care își doresc să construiască o relație de mentorat cu acei studenți care se arată înclinați spre o viață intelectuală. Mulți dintre intelectualii care ar putea îndruma generația noastră au ales să se retragă din spațiul public. Retragerea lor a făcut posibilă inflația de snobi și oportuniști școliți la suprafață în Occident, care a acaparat o bună parte din spațiul intelectual românesc. Avem nevoie de modele intelectuale, de standarde, de îndrumare, dezbateri și conversații. Acestea sunt condițiile necesare ale unei dezvoltări intelectuale. Nu este suficientă o listă cu marile cărți – în fond, probabil nu există un canon mai comprehensiv decât cel alcătuit la jumătatea secolului trecut de Mortimer Adler și Robert Hutchins când au încercat să creeze un program de studiu al marilor cărți la Universitatea din Chicago. În continuarea bibliografiei, avem nevoie de seminarii avansate, care să nu cunoască granițele disciplinare și să nu aibă finalitate practică directă – ci, cel mult, indirectă, în sensul în care îți oferă o direcție și câteva puncte de reper pe această cale.

A doua problemă este una instituțională. Într-un mediu instituțional definit de corectitudinea politică, atât pluralismul tradițiilor de gândire, cât și pluralismul valorilor și al modurilor de viață este imposibil. De aici reiese necesitatea ca generația noastră – sau aceia dintre noi care conștientizează implicațiile corectitudinii politice – să se organizeze pentru a păstra vie tradiția libertății, atât în spațiul universitar, cât și în spațiul public românesc. Doar într-un mediu liber de constrângerile unui principiu ideologic viața morală este posibilă, iar tradiția gândirii este ferită de rescrierile ideologice.

Ar fi aici de adăugat și o nota privind o ambiție sau o provcare, poate naivă. Dar merită menționată. Oricât de ciudat ar părea, au existat de-a lungul istoriei momente în care rămășitele civilizației au fost păstrate într-un spațiu geografic și cultural marginal. Este cazul, de exemplu, al acelor călugări care în secolele al VIII-lea și IX-lea s-au refugiat din calea triburilor barbare germanice în Irlanda. Acolo au menținut vie câteva generații cunoașterea limbii grecești și o anumită formă de platonism adusă de Johannes Scotus. La fel nestorienii care au salvat scrierile lui Arisostel și au făcut posibilă renașterea teologică și filozofică din Evul Mediu Târziu. Nu ar fi de mirare ca timpurile noastre să cunoască ceva similar, iar civilizația occidentală, dezvoltată în Grecia Antică și apoi în Apusul Europei, să se refugieze din calea revoluțiilor contraculturale și a corectitudinii politice în câteva spații periferice ale continentului european… Cine poate ști ce ne rezervă istoria? Cine s-ar fi așteptat în 1989 că în 2020 vom fi confruntați cu aceste evoluții, teme și dileme?

Articolul a apărut și pe Ziare.com