Andrei Vieru: Despre Establishment

Weltanschauung-ul meu îşi are originea în viziunea mea despre lumea muzicală. În general, un compozitor, fie el şi mediocru, are o cultură şi un orizont mai larg decât un interpret abil. De altfel, a compune câteva măsuri de muzică cu adevărat bună e un ţel pe care puţini îl pot atinge, în comparaţie mai ales cu cohortele de instrumentişti capabili să le cânte bine.

Şi totuşi el, compozitorul, e cel care trebuie să-i curteze pe interpreţi dacă vrea să fie cântat. La rândul lor, interpreţii le fac curte impresarilor ca să figureze pe listele lor, aceştia din urmă îi linguşesc pe organizatorii de concerte pentru a le găsi artiştilor lor oportunităţi de a se produce în public, organizatorii se prosternează în faţa jurnaliştilor ca aceştia să umple sălile de concert prin reclame şi anunţuri elogioase, iar jurnaliştii, din acelaşi motiv, flatează publicul ducându-l cu zăhărelul. Cu alte cuvinte, toţi fără excepţie fac drepţi în faţa unora mai tâmpiţi decât ei. Acelaşi spectacol în toate sectoarele vieţii culturale…

Mai există însă şi alte motive pentru care reprezentanţii Establishmentului, cu câteva rare excepţii, sunt incapabili să recunoască – sau cel puţin să promoveze – adevăratele valori. Îmi amintesc de un fost editor care practicase această profesie înainte să mă fi născut şi care, prieten fiind cu toate figurile lumii literare, nu-şi putea permite luxul să publice operele nici uneia dintre ele. Numai să fi îndrăznit să publice vreun scriitor viu! Contemporanii fericitului ales l-ar fi sfâşiat pe loc. Aşa încât prietenilor cu talent literar le spunea: „Nu public autori în viaţă. Sinucideţi-vă astăzi, şi vă promit că mâine vă public negreşit şi pe voi!“

Acum câţiva ani, un fost director al Muzicii de la Radio France declara, într-o memorabilă alocuţiune, că-i de neconceput să existe pe lumea asta un compozitor belgian.
Acum un secol, valetul lui Brahms şi-a anunţat stăpânul că s-a prezentat la uşă – vizită inopinată – un compozitor francez. Brahms ar fi răspuns morocănos: „Compozitor francez? Contradicţie în termeni!“

Incapacitatea de a recunoaşte adevăratele valori e chintesenţa spiritului provincial. Or, printr-o ciudată dialectică, cu cât te apropii mai tare de centrul puterii, cu cât te apropii mai mult de o instituţie, cu atât respiri mai mult şi mai adânc aerul provinciei.
De altfel, reciproca e de multe ori tot atât de adevărată. Se întâmplă uneori ca tocmai provincia, surdă la canoanele metropolei, să fie patria celei mai subtile, mai independente şi mai pătrunzătoare minţi. Departe de putere, departe de supunerea faţă de mentalitatea unui „centru“, tocmai în provincie se formează, se dezvoltă şi se desfăşoară uneori spiritele cele mai libere, înainte ca o capitală să le accepte, să le adopte sau să şi le producă pe ale ei. În istoria artei, exemplele nu lipsesc. Primul care îmi vine în minte e Brâncuşi. Printre scriitorii romani, numai Iuliu Cesar şi Lucreţiu erau originari din Roma.

Establishmentul se remarcă, am mai spus-o, mai ales prin vocaţia sa intimă de a promova falsele valori. E vorba fără îndoială de o trăsătură fundamentală a modernităţii, căci în societăţile de altădată cu promovarea falselor valori nu-şi bătea nimeni capul… Într-o democraţie modernă însă – adică, în regimuri ce ascultă de număr şi, colac peste pupăză, de legile pieţei – nu e clar cum ar putea un om al Establishmentului, chiar de bună-credinţă, să se lipsească de ochelarii de cal cu ajutorul cărora îi dibuie pe artiştii şi scriitorii actuali, cei care nu au nimic altceva de spus în afara celor deja spuse şi prea spuse. Într-o democraţie, îşi poate cineva închipui un politician, un producător de „evenimente culturale“ sau un guvern care să se adreseze generaţiilor viitoare, şi nu celor care votează, merg la cumpărături şi plătesc impozite acum?

Imaginaţi-vă că v-au venit în minte două-trei idei din domeniul politicului. Occidentului, în ansamblu, îi lipsesc aproape cu desăvârşire. De ce altceva au mai mare nevoie partidele politice dacă nu de idei? Toate partidele aşteaptă, patetic, să răsară vreuna. Dându-vă seama că aveţi idei de oferit, vă îndreptaţi cu un pas ferm spre reprezentanţii unei „grupări cetăţeneşti“ a cărei sensibilitate corespunde cel mai bine culorii teoriilor voastre politice. Credeţi c-o să-şi plece cineva urechea la ce aveaţi de spus? În sfera ideilor, legea cererii şi a ofertei nu funcţionează şi nu se aplică.

Redactoriţa-şefă a publicaţiei de limbă franceză Le Courrier du Parlement européen îmi cere un articol despre valorile europene (aşa cum le înţeleg eu). Iată felul în care văd lucrurile: Europa se apleacă asupra propriului ei trecut doar ca să-şi pună cenuşă în cap şi ca să-şi scoată singură ochii pentru trecutul colonial sau fascist al părinţilor ei. Principiul oedipian este aici evident: spre Oedip te împinge cu gândul însăşi ideea obsesivă a vinii. Explicaţiile mele cu privire la drumul spre fascism pe care Europa se pregăteşte din nou să-l străbată, străduindu-se în zadar să-l ocolească, aşa cum încearcă să-şi evite şi propriul destin, se lovesc de refuzul mut de a le publica al redactoriţei-şef, dispărută fără urme. Nu toate şopârlele trec de noua cenzură…

Reprezentantul tipic al Establishmentului se ia totdeauna în serios, cu mult mai în serios decât se ia Arta însăşi. În această privinţă, el seamănă cu un ştăbuleţ de provincie. În forul lui interior, îşi spune, cu respect chiar, dumneavoastră. Îl bate gândul că e cu siguranţă un adevărat demiurg. Uită că Dumnezeu, pe sine, obişnuieşte să se tutuiască.

Pierre Boulez a fost acuzat, pe drept sau pe nedrept, că s-a mulţumit toată viaţa să susţină, cu rare excepţii, figurile mediocre, cele care nu au prea multe de spus şi prin urmare nu reprezintă, în calitate de eventuali concurenţi, nici un pericol. A fost acuzat că i-a susţinut pe cei dornici să fie reperaţi de Establishment ca figuri ambiţioase, dar docile, prompte în a cere sfaturi şi în a-şi dedica lucrările omului potrivit – forme de linguşire presupuse a fi abile dacă nu şi rafinate.
(E foarte pasionant să repertoriezi defectele oamenilor iluştri. Este o activitate prin care credem că ne putem consola şi despăgubi pentru propriile noastre micimi când de fapt acest hobby nu face altceva decât să ni le pună în lumină. După părerea mea, admiraţia – oarbă sau nu – este de departe consolarea cea mai plăcută.)

Establishment e unul din sinonimele Instituţiei şi ale Sistemului. Prin însăşi natura lui, adevăratul artist se împotriveşte Sistemului care se căzneşte să-l atragă în matca lui, să-i înece talentul în medalii, decoraţii, titluri, comenzi şi premii de stat. Establishmentul are cultul cantităţii şi al numărului ca scop în sine, în timp ce artistului autentic Cantitatea îi repugnă.

Ar fi plicticos să trec aici în revistă motivele care împiedică Instituţia să descopere adevăratele valori. Adesea vezi veleitari ratându-şi mai întâi destinul de artist şi alăturându-se apoi Establishmentului. De ce s-au poticnit aceşti veleitari când au încercat să înainteze pe drumul artei? Tocmai din pricina dorinţei prea aprige de a face parte din Sistem: când artistul cedează ispitelor Administraţiei, când se lasă sedus de cântecul de sirenă al Puterii, e bine să ştie că nu va rămâne niciodată nepedepsit.

Obstacolele pe care n-ai ştiut să le depăşeşti creează frustrare, iar frustrările arareori te călăuzesc în direcţia cea bună. Viitorul membru al Establishmentului se antrenează multă vreme înainte de a lua cu asalt porţile ferecate ale puterii şi ale mediilor neprimitoare din sfera ei. Căţărarea pe treptele ierarhiei funcţionăreşti presupune şi ea un antrenament asiduu. Această gimnastică creează obişnuinţe de gândire de care e greu să te dezbari. Aşa se face că oamenii Establishmentului – artistic în speţă – sunt mult mai bine instruiţi şi pregătiţi să-şi găsească succesorii care să ducă mai departe flamura incompetenţei artistice, decât să depisteze adevăratele valori. Establishmentul trece pe listele sale o valoare autentică doar dacă i se pare că ar prezenta un interes. Sau, uneori, din greşeală.

Membrul tipic al Establishmentului e obsedat de ideea de fler. De obicei, chiar are – şi încă în exces. Mai bine orientat, acest fler ar putea contribui la producerea şi recunoaşterea unor valori autentice. Dar Establishmentul se ocupă doar în mod accesoriu cu descoperirea şi cu promovarea talentelor (deşi în asta consta, iniţial, raţiunea lui de a fi). Îi pasă mult mai mult de propria-i supravieţuire şi perpetuare. Şi, pe măsură ce creşte durata medie a menţinerii în post a membrilor Establishmentului, durata de viaţă a artei promovate de aceştia scade.

De altminteri, supravieţuirea devine repede un scop în sine, iar grija de a dăinui tinde să se substituie raţiunii iniţiale de a exista a oricărei instituţii, a oricărei entităţi politice. În particular, într-o democraţie, ai nevoie să fii reales.

Recitind fraza precedentă, încep să întrevăd un răspuns la întrebarea: de ce nu se mai ivesc azi nici un Ludovico Sforza, nici un François I sau un Frederic II al Prusiei, care îi primeau cu onoruri pe Leonardo, Bach, Voltaire sau Euler? Voievozii de astăzi sunt prinşi cu alte treburi: primesc în audienţă fotbalişti, decorează personalităţi rugbyistice…

Vorbeam de frustrări. Stau şi ele, în parte, la originea nevoii sporite a oamenilor Establishmentului de a fi tămâiaţi, nevoie ce li se citeşte pe faţă, mai ales atunci când încearcă să împace capra poziţiei lor administrative cu varza creaţiei lor artistice. Ce înţeleg ei cu greu e că activitatea ştiinţifică şi creaţia artistică sunt compatibile între ele, nu însă şi cu acţiunea politică. Mă întreb dacă scrierile lui Marcus Aurelius nu sunt cumva singurul contraexemplu din istoria Occidentului.

Nu-i nevoie ca „acţiunea culturală“ a Establishmentului să fie inteligentă. Nimeni nu i-a trasat vreodată o astfel de sarcină. „Acţiunea culturală“ trebuie doar să pară inteligentă. Nu-i nevoie să fie utilă pentru societate. Trebuie doar să pară că este. Ce-i drept nici prostească nu trebuie să fie: trebuie, şi aici, doar să pară suficient de tâmpită ca să poată atrage muşterii. („E idiot, dar e genial“, spunea Frank Zappa despre ceea ce făcea pe vremea când îl servea pe Boulez.)

Vreţi să faceţi parte din Establishment? Cei ce se numără deja printre membrii lui, şi care e probabil să fie un pic mai sensibili la linguşiri decât media populaţiei, merită din plin să cadă răpuşi de panegirice. Flataţi-i cu cinism pe cei ce se iubesc cu pasiune! Periaţi-i fără jenă! Speculaţi-le slăbiciunile fără scrupule! Un sindicat de linguşitori de profesie ar putea acorda tratament medical calificat tuturor celor care, ameninţaţi fiind de grave dezechilibre mentale, au nevoie să fie tămâiaţi necontenit. Indirect, le-ar face un mare serviciu şi artiştilor care nu se coboară la asemenea ploconeli.

În alte vremuri, spuneam, Leonardo da Vinci era primit de Ludovico Sforza şi de François I. Astăzi, Leonardo ar fi trebuit probabil să treacă prin tevatura cererilor şi a formularelor destinate ochilor avizaţi ai sponsorilor şi ai comitetelor de selecţie. Ceea ce, admiţând că Leonardo s-ar fi priceput să le completeze şi presupunând că protectorii artelor şi consilierii lor l-ar fi luat în seamă, l-ar fi ademenit pe autorul Giocondei în plasa unor obligaţii de care un spirit liber ca al lui n-ar fi ştiut cum să se achite. Azi, un sponsor vrea mai presus de toate ca artistul subvenţionat să ştie să se vândă. Şi, mai mult, să nu facă pe dificilul. Într-un cuvânt, e nevoie ca toate condiţiile să fie întrunite pentru ca el, mecena, să nu folosească de fapt la nimic.

Care este în ochii Establishmentului defectul capital al unui artist? Ce surpriză neplăcută vrea Establishmentul să evite cu orice preţ? Îi e teamă ca nu cumva artistul să se dovedească un personaj „dificil“ sau, ca să traduc eufemismul, recalcitrant. Visul nemărturisit al Administraţiei e să ajungă să producă forme de artă care să se poată lipsi de artişti. Această iluzie se face deja simţită: mulţi organizatori de concerte sunt convinşi că ei pun în mişcare degetele muzicienilor pe care îi angajează, că ei fac să vibreze corzile vocale ale tenorilor şi sopranelor şi că tot ei fac triluri, tremolouri şi fiorituri. Mulţi organizatori de expoziţii sunt convinşi că ei au pictat tablourile pe care le expun, că însăşi existenţa lor pe lumea asta li se datorează.
Nu e o viziune asupra artei absolut nouă. Diaghilev o îmbrăţişase deja…

Întâlnirile dintre excepţii – dintre un artist adevărat şi un mecena în vechiul înţeles al cuvântului – sunt şi mai improbabile. Scriitorul de astăzi e doar un proletar insomniac. Creatorul a devenit un salariat, un nevoiaş dependent de patron. Sau dependent mai degrabă de o piramidă de patroni în vârful căreia stă cocoţat publicul. Libertatea de gândire a intelectualului e absolut iluzorie. Cu toate că se crede liber, răspunde prompt cerinţelor pieţei, face drepţi în faţa practicii comerciale şi a reprezentanţilor ei.

Henry James scria, în 1902, despre Madame Bovary şi despre procesul intentat lui Flaubert: „Putem desigur concepe cazul în care spiritele superioare ale vremii – adică minţile guvernamentale, oficiale, legale – vor să pună în evidenţă o carte căreia îi e hărăzită o soartă înaltă. Acest caz încetează însă a mai fi imaginabil atunci când această punere în evidenţă capătă un caracter pur infamant. Ne putem închipui că aceste spirite înţeleg în foarte mică măsură ce fel de obiect ţin în mână, chiar şi atunci când se uită la el cu lupa. Că au fost însă împinse orbeşte de un motor interior să exhibe în faţa posterităţii întreaga imensitate a prostiei lor este dincolo de orice închipuire şi nu inspiră nimic altceva decât milă.“
E remarcabil faptul că şi scrierile lui Henry James au avut de aşteptat zeci de ani înainte de a fi traduse şi recunoscute în Franţa. Un rol de vază în acumularea acestor întârzieri (care privesc deseori operele de geniu) l-a jucat în acest caz un puternic reprezentant al Establishmentului literar din Franţa primei jumătăţi a secolului XX, şi anume André Gide.

Dar, la urma urmei, Establishmentul nu are nimic împotriva adevăratelor valori şi nici împotriva creatorilor. E gata în cel mai rău caz să-i şi promoveze. Cu condiţia totuşi ca aceştia să facă bine şi să-l servească. Şi astfel artiştii adevăraţi devin ceva mai puţin adevăraţi…

Astăzi, Establishmentul se teme doar de gândirea autentic subversivă. Pe vremuri, administraţia o reprima cu brutalitate. În prezent, Administraţia a înţeles că nu merită să-şi dea atâta silinţă: e suficient să n-o încurajeze. În cel mai rău caz, Establishmentul ar fi dispus să cumpere tăcerea unora. Dar „nodul fatal“ al strategiei sale e promovarea frenetică a gândirii şi a artei pseudo-nonconformiste, astfel ca arta şi gândirea cu adevărat originale, cu adevărat independente, să se scufunde şi să se înece în ele. Pe tema asta nu mi-e teamă să mă repet: când e vorba de a păcăli, minţi şi înşela, Establishmentul simte că procedeul condensării e mult mai eficient decât acela al inversării. Răsturnarea scării valorilor păstrează ideea de ierarhie, fie ea şi cu capul în jos. Condensarea, prin intermediului doctrinei lui „totul are aceeaşi valoare şi îndreptăţire“ merge şi mai departe: revocă ideea de ierarhie. Egalitarismul elimină orice scară de valori şi, dintr-un foc, orice idee despre valoare.

Înainte de a continua acest exerciţiu de sociologie descriptivă, să fiu iertat că fac aici un mic exerciţiu de sociologie analitică. Să fiu iertat că-l citez pe Marx. Nu că aş fi un adept al marxismului, dar dacă Marx a greşit de la A la Z în tratamentele preconizate, nu-i mai puţin adevărat că se află la originea unei descoperiri, a unui diagnostic pe care nu numai că nu-l contestă nimeni, dar care, pe deasupra, sună astăzi ca un loc comun: legea concentrării capitalului. În prezent, nimeni nu se îndoieşte că acest principiu e aplicabil economiei de piaţă.

În ceea ce priveşte democraţia, se poate formula un principiu similar, şi anume acela al concentrării Establishmentului. Ştiu bine că în SUA, de exemplu, numărul partidelor politice – două iniţial – e susceptibil să crească. Nu contează. Uneori numărul partidelor politice creşte, în timp ce numărul curentelor din sânul spectrului politic scade… În Franţa, pe hârtie sunt câteva sute de mişcări politice, în realitate sunt doar trei, menirea restului fiind să pompeze bani spre două dintre ele, ocolind pe cât posibil legea franceză a finanţării partidelor… Chiar şi într-o democraţie, pluralitatea opiniilor – mai ales în vremuri de criză – are darul să-l îngrijoreze pe consumator.

Despre concentrarea puterii în dictaturi s-a vorbit, despre concentrarea Establishmentului în democraţii, mai puţin. Teoriile conspiraţioniste înfloresc astăzi numai fiindcă legea concentrării Establishmentului şi urmările ei nu au fost niciodată studiate serios…
Concentrarea şi acumularea – sau, în limbaj psihanalitic, condensarea – este punctul culminant al oricărui proces. În domeniile în care Omul are un cuvânt de spus, orice proces – orice condensare sau acumulare – se termină prost.

Membrii Establishmentului se împart în două categorii. Unora dintre ei, să le recomanzi sau numai să le atragi atenţia asupra unui artist reprezintă o garanţie că îl vor ignora pentru totdeauna. Unii membri ai Administraţiei au trufia şi vanitatea de a se crede mari descoperitori de talente. Tocmai ei? Vorbă să fie! Descoperitorii de genii sunt aproape la fel de puţini pe lumea asta ca şi geniile însele. (Câte mizerii nu i-a făcut Cauchy lui Galois…)

Mai sunt însă şi cei – probabil majoritatea – care n-au curajul să înoate împotriva curentului, cei care în viaţă şi în deciziile profesionale se lasă călăuziţi de presă şi în general de opinia altora. În unele cazuri, aceşti „factori de decizie“ recunosc deschis, fără nici o jenă: „În ceea ce-l priveşte pe artistul pe care mi-l recomandaţi, ar trebui mai întâi să-l laude puţin presa!“.

Întrebat despre meritele unuia din artiştii săi, l-am auzit pe un mare impresar răspunzând: „Bine, dar e ginerele lui Cutărescu!“ N-ar fi fost de mirare dacă un asemenea răspuns i-ar fi ieşit pe gură unui coleg ros de invidie. Dar, în cazul de faţă, reacţia impresarului însuşi lăsa să se-nţeleagă că interpretul despre care vorbea nu avea prea multe calităţi în afara celei de ginere. Vorbele acestui agent arată că într-o lume a aparenţelor, nimeni nu mai încearcă să le salveze…

Există, de asemenea, şi cazul artistului care, după ce a pus un picior în Administraţie, îşi fructifică poziţia ca pe o monedă de schimb. Astfel, artistul devine un om de afaceri, un dai-covor-iei-covor. Între timp, arta lui devine un fel de monnaie de singe sau monkey business (pe româneşte nu „monedă de schimb“ ci „monedă de schimă“).

Cam la fel stau lucrurile cu Establishmentul din sânul Bisericii. Scara ierarhiei ecleziastice duce la Vatican, la Constantinopol sau la Moscova, nu la Dumnezeu. Noţiunea de aparatcik e universală; întrupările sale, omniprezente.

Motivul principal al incapacităţii Establishment-ului de a dibui valorile autentice rezidă în contradicţia fundamentală dintre arta oficială – singura cu care Administraţia are afinităţi – şi arta adevărată, cea care scuipă pe academismele ţinute la mare preţ de ministerele Culturii din lumea întreagă şi, în general, de lumea politică. Arta oficială este prin esenţă o artă populară şi festivă. Lacrima pe care Stalin o va vărsa în capitolul următor – dacă în general a vărsat vreodată vreuna – nu este neapărat o lacrimă de crocodil. E mai degrabă o lacrimă de protocol.

Prezentul text este un capitol din Elogiul vanității, apărut în 2016 la editura Humanitas.