Despre libertate sau eterna căutare a pietrei filosofale într-o societate contorsionată

Autor: Ionela Cuciureanu

Les hommes peinent, souffrent, s’insultent ou se mutilent pour un but qu’ils n’aperçoivent pas toujours clairement. Mais ce but est toujours dans l’homme. Il est l’homme lui-même et sa libération. Toute l’histoire du monde est l’histoire de la liberté.

Albert Camus, Combat (article du 1er septembre 1945)

Puține concepte au consumat atât de multă cerneală de-a lungul veacurilor ca libertatea, puține idealuri au inspirat atât de multe fapte mărețe sau capodopere artistice precum a făcut-o libertatea. Dar este ea o realitate, ori măcar un ideal realizabil, sau doar o eternă Fata Morgana ce ne ademenește zilnic prin deșertul cotidian al existenței noastre? Pandemia, mișcările revoluționare din Belarus, problematica rasială din SUA, toate au readus pe tapet fațetele multiple ale unei preocupări constante a omului, aceea cu privire la libertate.

Libertatea poate avea cele mai diverse forme – mistificată de-a lungul istoriei, literaturizată în povești glorioase, ea se manifestă pur însă în formele cele mai simple și mai diverse: Pentru Alice, libertatea a fost călătoria în Țara minunilor, pentru Nils Holgerson, cea în Suedia. Pentru Giordano Bruno, libertatea a fost aceea de a susține ca pământul e rotund chiar și în pragul execuției. Pentru Socrate, libertatea a fost să respingă planul de evadare propus de prieteni și să bea demn paharul de cucută. Pentru Marele Inchizitor, libertatea a fost să ardă pe rug ereticii, pentru Sinedriul evreiesc, ea a însemnat decizia de a-l trimite la moarte pe Iisus. Pentru El, libertatea a fost să se roage pentru iertarea lor. Pentru Pilat, libertatea a însemnat să iasă din Pretoriu imediat după ce a întrebat ce este adevărul, fără a mai asculta și răspunsul. Pentru Iisus, libertatea a fost să aleagă să se supună de bunăvoie unei jertfe pentru a da o lecție umanității mult prea dezumanizate. Pentru Camus, libertatea s-a manifestat ca un refuz de a se circumscrie normelor sociale și de a se stabili definitiv într-un loc, locuind într-o casă –  el și-a petrecut viața în hoteluri, neatașat de alte bunuri decât cele ce puteau fi mereu mutate și care suportau repetatele călătorii. Pentru Steinhardt, libertatea a însemnat ca închis în condiții greu de imaginat, să își păstreze verticalitatea și să rămână loial principiilor sale, atât de frumos ilustrate în sfatul pe care i-l dăduse bătrânul său tată – „să nu fii jidan fricos, să nu șovăi” .

Fără a-mi propune o epuizare a unui subiect per se inepuizabil, voi trasa totuși o hartă simbolică a unui itinerariu personal, și nu al unui drum spre libertate, ci al propriei mele înțelegeri asupra acestui concept. Să ne imaginăm libertatea așadar ca o hartă criptică spre o comoară ce nu constă în metale „pe care molia și rugina le strică, iar furii le sapă și le fură”, cum spune Evanghelistul, ci spre cel mai de preț deziderat al ființei umane – perpetua sa șlefuire și desăvârșire. Să ne imaginăm libertatea ca pe o hartă spre a deveni dintr-un om bun, un om mai bun și să încercăm să o descriptăm pas cu pas, pornid dinspre dimensiunea profană, migrând în cea filosofică și religioasă.

1. Perspectiva profană

În cotidianul profan, în care omul a devenit un „sihastru de masă”,[1] ce deși trăiește permanent conectat la realitățile globului este în esență din ce în ce mai însingurat, libertatea pare să fie o noțiune folosită atât de des, încât a căzut în derizoriu, riscând să devină o pereche de aripi de ceară cu care, rând pe rând, în accese de nesăbuită vitejie,  Icari moderni se apropie prea mult de Soare, doar pentru a sfârși în prăpastia propriilor iluzii. Lumea profană îmbracă  adesea în hainele strălucitoare ale libertății idealuri meschine, derapaje morale grave sau desconsiderarea semenilor. „Sunt liber să fac ce vreau” auzim adesea în jurul nostru, dar la o privire mai atentă, această libertate este o himeră, pentru că manifestările ei sunt de fapt cele ale unei sclavii moderne – față de prejudecăți sociale, față de tehnică etc.

În romanul „Memoriile lui Hadrian”, Marguerite Yourcenar îi atribuie împăratului roman o frază de un tulburător adevăr. Nu știm dacă împăratul a avut un astfel de moment vizionar, însă pasajul este tulburător pentru exponenții unei societăți ce se descrie ca fiind liberă – „Mă îndoiesc că toată filosofia lumii va reuşi să desfiinţeze sclavia: cel mult i se va schimba numele. Pot să îmi închipui forme de servitute mai rele decât ale noastre pentru că sunt mai înşelătoare: fie că s-ar reuşi transformarea oamenilor în maşini stupide şi mulţumite care se cred libere în vreme ce-s aservite, fie că li s-ar dezvolta, eliminând răgazurile şi plăcerile omeneşti, o poftă de lucru tot atât de furioasă ca pasiunea pentru război la neamurile barbare.”

Libertatea înseamnă a fi noi înșine cei care alegem între fețele unei singure monede, ca un perpetuu Janus bifrons, pentru că alegem mereu între a hrăni lupul cel alb sau lupul cel negru.  Sau, în termeni platonicieni, alegem între calul alb sau calul negru. Și odată ce am făcut o alegere, tot noi, ca niște trestii cugetătoare cum ne numea Pascal, alegem modul în care ne raportăm la decizii atunci când suntem singuri cu noi înșine. Chiar și starea de reflecție solitară, cum o privim? Însingurare tristă sau solitudine revelatoare de noi înțelesuri?

2. Perspectiva filosofică

Fără a încerca să fac o expunere pur scolastică a perspectivei filosofice pe care o comportă conceptul de libertate, voi schița totuși câteva opinii esențiale pentru acest subiect atât de drag filosofilor din toate timpurile.

Karl Jaspers defineşte esenţa libertăţii drept calea pe care omul o străbate în timp, iar mişcarea aceasta este posibilă numai prin mijlocirea raţiunii[2]. Dezvoltându-şi teza, Jaspers va demonstra faptul că libertatea autentică este conştientă de limitele ei printr-un dublu mod: în subiectivitate (eu sunt liber prin mine însumi), şi în obiectivitate (libertatea mea depinde de libertatea tuturor celorlalţi).

Pe de altă parte, Schopenhauer[3]  analizează libertatea prin prisma a două elemente – voința și intelectul. El compară relaţia dintre voinţă şi intelect cu coabitarea unui olog cărat în spate de un orb. Dacă intelectual este servul, este „a posteriori”, el doar examinează, dar nu decide, voinţa este stăpânul, este „a priori”, ea hotărăşte. Schopenhauer ilustrează diferenţele dintre cele două categorii printr-o amplă analiză care justifică primatul voinţei: dacă intelectul este un fenomen, voinţa este un lucru în sine, este eternul, ea nu cunoaște limite; ea are continuitate, pe când intelectul – sincope. Ce se întâmplă cu libertatea, în acest balet sinuos al voinței și intelectului? Ne-am putea întreba. Ei bine, ne răspunde Shopenhauer, ea e o iluzie care ţine de felul nostru omenesc de a o înţelege. Omul nu se poate sustrage presiunii Voinţei absolute. Alegerea noastră e hotărâtă în imperiul voinţei. Ceea ce numim „alegere” este de fapt alegere operată de voinţă, iar libertatea nu e altceva decât manifestarea necesităţii voinţei.

Noica spunea pe de altă parte, „că nu suntem în lume decât ceea ce se întâmplă să fim”. Asta înseamnă că nu mai suntem liberi? Sau din contră, că suntem ceea ce am ales să facem în urma  a ceea ce ni s-a întâmplat. Avem libertatea de a crede oricare din cele două variante.

O abordare cu totul aparte în problematica libertăţii umane îi aparţine lui Jean-Paul Sartre, filosoful existențialist; dacă tendinţa general umană este aceea de a privi libertatea ca pe o valoare greu de dobândit şi de a o considera un privilegiu, Sartre are convingerea că omul „este condamnat la libertate”[4] și că ceea ce contează este ce reușește omul să facă din ceea ce s-a făcut din el.

Potrivit lui Sartre, există trei variante de alegere: pot să aleg binele, răul, sau pot să nu aleg nici una dintre aceste două variante. Ultima variantă e denumită „opţiune inoptativă”, faptul de a alege nealegerea. Sartre dă ca exemplu pe Adam şi spune: Adam a ales să ia mărul, dar Adam nu a ales să fie Adam. De aceea, va spune el că există un nedorit în fiinţă. Omul este deci în întregime şi întotdeauna liber, condamnat să fie liber. Până unde merge această libertate? Până la moarte, căci omul este denumit şi „fiinţă pentru moarte”. Fiinţa umană este constrânsă de propria libertate ca de o necesitate să ajungă în situaţii-limită.

Dar omul trebuie să se raporteze şi la semen, la celălalt. Iată deci, Sartre depăşeşte în acest punct perspectiva subiectivă. Semenul pune în pericol libertatea şi, implicit, autoritatea individului, deoarece acestea se încheie acolo unde începe libertatea celuilalt.

3. Perspectiva religioasă

Din unghi religios, perspectiva vetero testamentară pare să difere de cea a Noului Testament. Dacă Vechiul Testament (pare) să acrediteze ideea unui mai mare control al Marelui Arhitect asupra faptelor ființei umane (și spunem pare pentru că Dumnezeu l-a creat pe om liber dintru început) , creștinismul are în vedere în mod explicit libertatea omului ca co – creator al procesului devenirii sale. Pentru că, deși suntem ființe create, suntem și făpturi cooptate în procesul de perpetuă șlefuire a sinelui, de metamorfoză interioară, având libertatea de a decide ce cale alegem și dacă ne dorim într-adevăr să devenim dintr-un om bun, un om și mai bun. Suntem  așadar proiectați cu un dar, dar și cu o obligație – avem vocația desăvârșirii – care e ea însăși un proces, nu un punct terminus.

Libertatea a fost de multe ori pusă în contradicție cu creștinismul. A accepta liberul arbitru, dar și atotputernicia și ubicuitatea unui Creator, definit ca fiind „Eu sunt cel ce Sunt, Eu sunt Alfa si Omega, începutul și sfârșitul”, a reprezentat una din problemele spinoase ale filosofiei și religiei. Nietzche obișuina să spună că „liberul arbitru este cel mai ticălos din toate artificiile teologilor”. Acolo unde dogma separă, credința unește. Iar Dumnezeu a creat omul esențialmente liber – parafrazându-l pe Andrei Pleșu[5] putem spune că iubirea divină nu se manifestă „ca o ordonanță devotată, ci ca un maestru spiritual,” nu ne anesteziază voința, nu ne substituie, ci ne pune în condiția autonomiei, „te ferește de ignoranță și de tine însuți, de imaturitate persistentă sau de o timpurie scleroză sufletească”. Altfel spus, purtarea de grijă divină nu ne paralizează liberul arbitru, nu decide în locul nostru, ci ne oferă perpetuu contexte în care să ne punem în valoare libertatea.

Libertatea pe care o avem este una absolută, cu o condiție sintetizată de un filosof al Antichității, canonizat apoi de bisericile catolică si ortodoxă – Sfântul Augustin – și anume iubește și fă ce vrei. Pentru că libertatea asumată în iubire, devine o libertate creatoare, iar libertatea asumată în lumină nu e anarhie, dezordine, ci e eliberarea de întuneric. Iubirea e singura graniță a libertății, pentru că iubind nu îți poți manifesa libertatea ta decât cu delicatețe și grijă față de celălalt. Libertatea temperată de lege, de precepte religioase sau sociale, poate mereu rupe digul normelor ce au edictat aceste limite, și se poate revărsa având efecte distrugătoare. Însă libertatea țărmurită doar de iubire nu va trece niciodată în planul libertății celuilalt, deoarece „dragostea nu cade niciodată”.[6]

Parabola evanghelică a fiului risipitor este doar una din pericopele centrate pe libertate – fiecare din cei doi fii a avut de făcut o alegere, fiecare a avut ocazia de a fi liber, nu în sensul de a pleca în lume, de a se elibera de constrângerile părintești, ci în sensul de a fi împăcați cu alegerea pe care au făcut-o. Dacă am analiza textul biblic după criteriul lui Sartre, fiul cel mic a ales să plece, în timp ce fiul cel mare pare că nici nu a reflectat asupra acestei opțiuni, practic el a ales „non-alegerea”, așa numita „opțiune inoptativă”. S-a simțit acesta din urmă liber? Reacția sa la întoarcerea fratelui arată că nu. La fel și fiul cel mic, care a plecat în căutarea unei libertăți fantomatice, deghizată într-un ideal hedonist, se pare că s-a simțit cu adevărat liber abia la momentul întoarcerii acasă, care era aparent, un spațiu al constrângerii, al regulilor, al non-libertății. Ce rezultă de aici este că libertatea nu poate fi definită în funcție de factori exteriori, ci doar raportată la sinele nostru. Fiecare putem alege între a fi fiul risipitor sau fratele lui. Pentru noi, această alegere morală este una ce comportă semnificații mult mai profunde decât o simplă răzvrătire filială determinată de așa numitul conflict între generații. Depinde cum ne raportăm la lumina primită– o risipim, și dacă da, ne mai întoarcem vreodată la ea? Sau dimpotrivă, o păstrăm, și apoi clamăm acest lucru cu mândrie – „toată viața noastră morală încape aici – între fiul risipitor și fratele lui. Ne pierdem și ne căim, sau dimpotrivă, ne păstrăm și ne împietrim inima.  E rău să nu asculți. Dar e la fel de rău să asculți și să ții minte.”[7]

Lucian Blaga spunea că „Omenia ca atare a omului se declară în momentul în care omul biologic se lansează în chip cu totul inexplicabil și neîmpins de nicio împrejurare precisă într-o existență înconjurată de orizontul misterului și al unor virtuale revelări. Prin această inițiativă ce s-a declarat în el, omul a devenit ceea ce el va rămâne pentru totdeauna: praștie și piatră în același timp, arc și săgeată”. [8]

Însă poate cel mai expresiv tablou al libertății umane îl realizează Pico della Mirandola, în al său Eseu desre demnitatea omului, spunând astfel:  Părintele Dumnezeu, supremul arhitect (…) s-a gândit în sfârşit să creeze omul. Dar, printre arhetipuri nu mai avea vreunul după care să plăsmuiască un nou neam; nici printre bogăţii nu mai avea vreunul în care să şadă acest contemplator al Universului. Toate erau deja pline… Preabunul creator a hotărât ca acela căruia nu mai putea să-i dea nimic propriu, să aibă ceva comun, dar cu toate acestea să fie deosebit de fiecare în parte… Aşadar a conceput omul, şi aşezându-l în centrul Universului, i-a vorbit astfel: „O, Adame! Nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru că acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care tu însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după voinţa şi hotărârea ta… Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă, în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma în care tu însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus, ce sunt divine”[9]

Despre libertate s-a scris și s-a vorbit mult. Însă cuvintele lui Pico della Mirandola rămân la fel de actuale în secolul XXI, cum erau și în secolul XV, și poate că, dacă în șlefuirea zilnică a asperităților ce brăzdează sufletele noastre, am reflecta la aceste rânduri, am reuși să ne acceptăm cu seninătate și responsabilitate condamnarea la libertate. Pentru că un punct terminus al conceptului de libertate nu poate fi niciodată atins, oricât de mult s-ar încerca. Cel ce dorește să atingă adevărul final, se va găsi în postura lui Sisif, obligat să rostogolească bolovanul incertitudinii, al erorii și al experienței iterum atque iterum… dar oare Sisif era liber?!

NOTE:

[1] Gunther Anders, Obsolescența omului, Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluții industriale, ed. Trei.

[2] Karl Jaspers, Originea şi sensul istoriei.

[3] Artur Shopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare.

[4] Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul.

[5] Andrei Pleșu, Despre îngeri, ed. Humanitas, București.

[6] Noul Testament, Epistola către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, versetul 7.

[7] Constantin Noica, Jurnal de idei, editura Humanitas, București.

[8] Lucian Blaga, Trilogia culturii.

[9] Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), Despre demnitatea omului.

Despre autor:

Ionela Cuciureanu este absolventă a Facultății de Drept din cadrul Universității din București și a Collège Juridique Franco Roumaine d’Etudes Européennes. Este avocat în Baroul București, îmbinând în decursul timpului avocatura cu experiența didactică de asistent universitar colaborator la disciplinele Drept Roman și ulterior, Teoria Generală a Dreptului. Ca avocat este specializată în proprietate intelectuală și protecția datelor cu caracter personal, în planul academic direcțiile sale de cercetare vizează dreptul roman, evoluția teoriei dreptului și drepturile omului, iar în plan personal este pasionată de filosofie, retorică, simbolism și relații internaționale.