Despre nefericire în era digitală

Cei care se închină progresului cred, cu disperarea propriei lor credinţe seculare, în capacitatea vremurilor noastre de a alunga tot ceea ce întunecă perfecţiunea naturii umane. Cei care se închină progresului cred, cu pasiunea propriei lor credinţe seculare, în puterea erei digitale de a goni, din spaţiul vieţii lor, nefericirea, singurătatea, ratarea, moartea: în acest univers nu mai este loc pentru durere, îndoială, despărţire, solitudine. Totul trebuie să se desfăşoare cu precizia unui algoritm matematic.

Dar, dincolo de fardul aşezat pe chipul realităţii ce îi cuprinde, nefericirea trăieşte, cu acea tenacitate ce pare de neînţeles pentru ei. Dincolo de surogatul de cunoaştere, dincolo de simplitatea agresivă a reţetei de împlinire personală, nefericirea se încăpăţânează să dureze, parcă spre a contrazice optimismul solar pe care mizează oamenii erei digitale.

Ceea ce ignoră locuitorii prezentului digital ignoră, anesteziaţi de propria lor ignoranţă, este materia complicată şi fragilă a naturii umane, înclinaţia ei , stranie şi iraţională, către introspecţie şi auto-analiză. În cele din urmă, nefericirea este înseparabilă de destinul celor care se nasc, asemeni morţii. Şi, la fel ca moartea, nefericirea este atent ascunsă în faldurile existenţei cotidiene, spre a nu contraria şi înspăimânta pe cei ce cred, până la capăt, că populează cea mai senină dintre lumile posibile.

Căci ce altceva decât semnul nefericirii intense, pasionate, devastatoare este autismul ce îi învăluie pe cei ce sunt prizonierii propriilor lor ecrane tactile? Pentru toţi aceştia, orele şi zilele au încetat să mai aibă vreun sens, reduse fiind la curgerea afişajului şi la înşiruirea de imagini interşanjabile. Pentru toţi aceştia cerul a încetat să mai aibă vreun sens, înlocuit fiind de firmamentul metroului sau de caroseria maşinii în care sunt exilaţi. Pentru toţi aceştia atingerea, delicată şi ezitantă ,a celui de lângă tine, a încetat să mai aibă vreun sens,lăsând loc doar urmelor efemere de like-uri pe reţelele sociale.

Este aceasta nefericirea înscrisă în vieţile terne şi tăcute ale celor ce cred în fericirea pe care doar cunoaşterea lor superficială şi stearpă le-o poate dărui. Este aceasta nefericirea înscrisă în vieţile celor care, insensibili la mişcarea zilei şi a nopţii, se dedică pasiunii lor voyeuriste, citind, comentând, zâmbind, denunţând, visând, flirtând, prinşi în clopotul de sticlă al teribilei lor singurătăţi. Este aceasta nefericirea înscrisă în vieţile celor care se îndreaptă, pe lungile culoare luminate de neon, spre nicăieri.

Şi dacă acest ritm de automate ar fi întrerupt, fie şi pentru o clipă, substanţa nefericirii li s-ar putea înfăţişa, în toată simplitatea ei tragică. Iar ochii orbiţi de certitudini şi de promisiunea fericirii reproduse global, ca pe o linie de producţie automată, ar putea zări peisajul în care fiinţele lor fragile sunt prezente, ca siluete ceţoase pe malul unei mări ce nu încetează să îşi mişte valurile.

Şi dacă ecranul tactil care îi separă de ei înşişi ar fi dat la o parte, ceva din curgerea nefericirii, discretă şi implacabilă, ar ajunge până la ei: din oglindă un alt chip i-ar privi, un chip atins de îndoială şi tentat, poate, de posibilitatea atingerii vieţii. Omul prezentului etern al erei digitale ar contempla, fie şi fugar, domeniul de incertitudini, promisiuni şi nelinişti al condiţiei umane, ieşind din captivitatea stroboscopică a fantasmelor sale, iar cochilia sofisticată a jucăriilor sale inteligente ar fi străbătută de lumina unei alte lumi, imperfecte şi mişcătoare.