Despre nemurire și eternitate. O introducere

Mi-e teamă să generalizez, dar înclin să cred că frica de moarte este o constantă a vieții fiecăruia dintre noi. Un sunet înfundat, surd, ocazional acut; un murmur aproape continuu pe care, în zilele noastre bune, reușim doar să îl ignorăm, să-l acoperim cu râsete zdravene și cu o sete de a trăi pe măsură. Conștiința dureroasă că suntem insuportabil de limitați, de fragili și de efemeri și că, în cele din urmă, toate aceste eforturi, suferințe și pasiuni ale noastre – toate aceste evenimente care ne compun mica poveste – vor fi înghițite de uitare, a fost și este o temă care a dat bătăi de cap oamenilor dintotdeauna. Dar gata cu observațiile triste, fiindcă nu ați început să citiți articolul acesta pentru a descoperi o Sylvia Plath de mâna a doua.

Teama de moarte despre care vă povesteam stă la baza celor două noțiuni care reprezintă tema eseului meu: nemurirea și eternitatea. Ele dau naștere la două atitudini diferite față de moarte și, implicit, la două moduri distincte de acomodare cu aceasta. Pentru că tema este una vastă, am ales să vă prezint doar deosebirea dintre cele două concepte și modul în care credința în fiecare dintre acestea se reflecta în comportamentul grecilor antici.

1. Nemurirea

În gândirea arhaică și clasică greacă, conceptul de nemurire se afla în strânsă legătură cu ideea de suflet. În articolul său, „The Greek Ideas of Immortality”^[1], Werner Jaeger ne prezintă modul în care cele două noțiuni au evoluat concomitent. La Homer, și în operele poetice timpurii, se pare că noțiunea de suflet – așa cum o cunoaștem noi astăzi, influențați fiind de teologia creștină, ca „substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică”^[2] – nu exista. După Jaeger, „Homer prezenta ψυχη-ul morților ca simplă umbră lipsită de conștiința vieții sau de activitatea mentală. El pierduse memoria vieții când a traversat râul Lethe, râul uitării” ^[3].

În perioada arhaică, ideea că oamenii ar putea supraviețui, ca individualități spirituale, morții lor nu era una dezvoltată. În lumea de dincolo, susține Vernant, „mortul își pierdea chipul, trăsăturile sale distinctive; el se contopea într-o masă nediferențiată care nu era reflexul a ceea ce a fost cândva fiecare în timpul vieții sale, ci simboliza un mod general de existență, opus vieții și legat de ea, rezervorul de energie din care viața se alimenta și în care se pierdea ciclic” ^[4]. Așadar, după moarte, fiecare individ – cu excepția câtorva despre care vom discuta în scurt timp – devenea o umbră lipsită de particularități, lipsită de memoria propriei vieți, anonimă, ce se amesteca în marele morman al umbrelor din Hades – dimensiune de unde viața se alimenta ulterior cu energia necesară. Nemurirea individuală nu exista în majoritatea cazurilor, cultul funerar sprijinindu-se astfel pe o credință într-o „nemurire oarecum impersonală”^[5] – nemurirea colectivă ce lua forma masei amorfe despre care aminteam mai sus. De menționat aici este faptul că, la Hesiod, cei din Hades erau numiți „cei fără de nume” – așadar, identitatea personală se pierdea complet după trecerea în lumea umbrelor.

În acest context, având o astfel de viziune asupra sufletului și a vieții de după moarte, singura formă de nemurire individuală la care putea aspira un individ era cea a supraviețuirii numelui său. Prin fapte mărețe, acte de vitejie sau opere semnificative, omul de rând putea rămâne în memoria cetății, în memoria comunității, și putea fi cinstit de către generațiile următoare chiar și după moartea sa. Mai mult decât atât, el se dovedea a fi aproape de natură „divină”, căpătând titlul de erou și fiind amintit în cântecele poeților – alături de zei. În epoca clasică, cel puțin, se considera că eroii își mențineau individualitatea și în Hades: „eroul își păstra în lumea de dincolo propriul nume, chipul său unic; individualitatea sa se evidenția în masa anonimă a defuncților”^[6]. Astfel, eroii erau singurii care reușeau să înfrunte trista realitate a morții și a uitării. Individul grec avea o adevărată râvnă a nemuririi. Această râvnă provenea din drama condiției umane, așa cum era ea experimentată.

Pentru greci, omul era singura ființă muritoare într-un univers nemuritor. Hannah Arendt subliniază faptul că „nemurirea înseamna persistență în timp, viață fără-de-moarte pe acest pământ și în această lume, așa cum li s-a dat, potrivit concepției grecești, naturii și zeilor olimpieni. În fața acestui fundal al veșnicei reîntoarceri a naturii și a vieții fără-de-moarte și fără-de-vârstă a zeilor stăteau oamenii muritori”^[7]. Nemurirea naturii – și implicit a vietăților diferite față de om – provenea din ciclicitatea ei. Animalele existau doar ca membri ai unei specii, a cărei viață sau continuitate era asigurată prin procreare. Caracterul special al omului, caracterul de muritor al acestuia, era dat de „faptul că viața individuală, având de la naștere și până la moarte o poveste-a-vieții recognoscibilă, se desprindea din viața biologică. Viața individuală se deosebea de toate celelalte realități prin cursul ei rectiliniu, care, ca să spunem așa, își taie drum prin mișcarea circulară a vieții biologice”^[8]. Așadar, vechii greci se confruntau cu o situație specială: omul era singura ființă conștientă de sine și muritoare din cosmos, destinat uitării prin trecerea timpului și condamnat să devină o simplă umbră impersonală în Hades. Din confruntarea cu o astfel de soartă ce anulează individul a apărut râvna pentru nemurire. Creștinii, crezând într-un suflet veșnic, nu au trăit această angoasă. În cazul lor, angoasa ar fi putut apărea în problema mântuirii. Căci, nu-i așa, dacă consideri că vei supraviețui conștient propriei morți, că îți vei păstra individualitatea și că, mai mult decât atât, vei răspunde pentru modul în care ți-ai organizat-o și dezvoltat-o, ei bine atunci anxietatea morții devine o problemă secundară, iar dorința mântuirii – dorința asigurării unei eternități fericite, trivial spus – devine tema principală.

În urma confruntării cu teama de moarte, grecii au ajuns la dorința de a-și asigura nemurirea. Important aici e faptul că aceasta putea fi asigurată doar prin fapte. În urma eroilor rămâneau faptele lor – fie acestea acte, opere de artă sau cuvinte mărețe; „fapta prin care eroul, depășindu-și limitele proprii și ignorând toate interdicțiile obișnuite, transcede condiția umană și, asemeni unui fluviu ce revine la izvoare, se alătură puterii divine”^[9]. Fapta era cea care tranforma individul în erou. După cum indică și Vernant, „el nu reușeșea imposibilul pentru că era erou. El era erou pentru că a reușit imposibilul”^[10]. Așadar, natura specială a eroului nu își avea originea în interiorul său – în calitățile și virtuțile sale personale. Din contră, ea rezulta din faptele lui – fapte care erau mereu însoțite de ajutorul zeilor. Genul de comportament care lua naștere dintr-o astfel de concepție asupra vieții era unul activ, implicat. Înainte de a trece la conceptul de eternitate, mai trebuie să fac anumite precizări. Nemurirea, în special atunci când vorbim despre zei – Hannah Arendt ne spunea mai sus că zeii erau nemuritori, nu eterni – , implica un oarecare caracter mundan. Grecii nu-și vedeau zeii ca fiind transcendenți – ca fiind dincolo de viață, univers sau timp – în special până la Platon. Vernant susține că zeii erau întruchipări ale anumitor puteri (de cele mai multe ori naturale – forțe ale naturii). Așadar, ei nu erau entități ce treceau dincolo de lumea fizică, independente de ea: „Panteonul grec s-a constituit într-o epocă în care gândirea ignora opoziția dintre subiectul uman și forța naturală, și care nu elaborase încă noțiunea unei forme de existență pur spirituală”^[11]. Hannah Arendt afirmă că zeii greci erau anthropophyeis, că aveau aceeași natură cu oamenii^[12].

2. Eternitatea

Eternitatea este un concept care s-a dezvoltat mult mai târziu în gândirea greacă, găsindu-și expresia în filozofia lui Platon (care, la rândul său, a fost influențat de ideile ce se vehiculau în cultul orfic). Și eternitatea se afla într-o strânsă legătură cu evoluția conceptului de suflet. Dacă la Homer sufletul se rezuma la o umbră anonimă, la Platon acesta apare ca o parte a lumii imateriale, ca o substanță spirituală de sine stătătoare. Pentru Platon, sufletul provenea din lumea ideilor și, după moarte, acesta devenea liber pentru o scurtă perioadă de timp, urmând să se reîncarneze. Lumea ideilor era o lume imaterială, eternă, dincolo de zei, timp și spațiu, o lume a formelor și esențelor pure. Eternitatea se caracteriza deci prin formele perfecte – idealuri abstracte, ce transcend existența mundană și experiența senzorială. Pentru a înțelege poate mai bine vă indic aici o observație a lui W. Otto: „ceea ce numim în mod obișnuit realitate, existența concretă cu propriile sentimente, toate acestea trec ca un fum; eul cu sentimentul de sine, fie bucurie, fie durere, fie mândrie, fie umilință se scufundă în adâncuri asemenea unui val. Eternă însă și divină printre zei rămâne forma. Ceea ce e deosebit și unic, eul, definit de aici și acum, este doar substanță structurată de formele eterne”^[13].

Această dimensiune putea fi cunoscută doar prin contemplație filozofică, prin gândire. Hannah Arendt specifică faptul că „experiența filozofică a eternului […] putea avea loc numai în afara domeniului treburilor omenești și în afara pluralității oamenilor […]. Ceea ce rămâne totuși hotărâtor e că experiența eternului, spre deosebire de experiența nemuririi, nu corespundea niciunei activități și nu putea fi transformată în activitate”^[14]. Pentru Platon, scopul omului era reprezentat de îngrijirea sufletului prin contemplație. Genul acesta de concepție asupra sufletului și vieții de după moarte, care, între noi fie vorba, ne sună destul de cunoscut, a dat naștere la un tip de viață pasivă, pentru care orice năzuință la nemurire prin glorie părea pură deșertăciune; scopul individului devenind astfel descoperirea adevărurilor profunde ce există dincolo de experiența imediată, dincolo de percepție.

În fine, mai sunt multe de spus despre eternitate. Eu am prezentat doar stratul de la suprafața acestui subiect. Este, poate, unul dintre conceptele care au influențat cel mai mult gândirea religioasă și metafizică. Sper ca, în următoarele luni, să revin cu un eseu ceva mai cuprinzător despre această noțiune, căci îmi pare a fi un punct nevralgic al tuturor. Sau, dacă tot mi-e teamă să generalizez, îmi pare cel puțin a fi un punct nevralgic personal.

[1] Jaeger, W. (1959). The Greek Ideas of Immortality: The Ingersoll Lecture For 1958. Harvard Theological Review, 52(3), 135–147, https://doi.org/10.1017/s0017816000026742

[2] Conform https://dexonline.ro/definitie/suflet, consultat în data de 30/01/2020

[3]Jaeger, W. (1959). The Greek Ideas of Immortality: The Ingersoll Lecture For 1958. Harvard Theological Review, 52(3), p. 137

[4] Vernant, Jean-Pierre (1965), Mit și gândire în Grecia Antică, traducere de Zoe Petre și Andrei Niculescu, București, Editura Meridiane, 1995, p. 434

[5] Ibidem, p. 434.

[6] Ibidem, p. 434.

[7] Arendt, Hannah (1958), Condiția umană, traducere de Claudiu Vereș și Gabriel Chindea, Cluj, Editura Idea, 2007, p. 21.

[8] Ibidem, p.22

[9] Vernant, Jean- Pierre (1965), Mit și gândire în Grecia Antică, traducere de Zoe Petre și Andrei Niculescu, București, Editura Meridiane, 1995, p. 435

[10] Ibidem, p. 436

[11] Ibidem, p. 431

[12] Arendt, Hannah (1958), Condiția umană, traducere de Claudiu Vereș și Gabriel Chindea, Cluj, Editura Idea, 2007, p.22

[13] Otto, Walter (1929), Zeii Greciei. Imaginea divinității în spiritualitatea greacă, traducere de Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, București, Editura Humanitas, 1995, p. 84

[14] Arendt, Hannah (1958), Condiția umană, traducere de Claudiu Vereș și Gabriel Chindea, Cluj, Editura Idea, 2007, p. 23