Adrian Miroiu. DESPRE POLITICĂ ÎN UNIVERSITATE

Zilele acestea se discută mult despre învățământul românesc. A fost formulată și o moțiune simplă împotriva ministrului educației, dna Anisie, care s-a concentrat pe problemele din învățământul preuniversitar; de asemenea, chestiunile privind dificultățile enorme de organizare a examenelor naționale de finalizare a studiilor în perioada imediat următoare și chiar utilitatea acestora sunt tot mai prezente în spațiul public.

Dar se tace deplin despre învățământul superior; ca și cum acesta nu ar avea nimic de înfruntat – sau, dacă totuși ar avea, s-ar putea descurca singur. (De pildă, cercetarea e dezastruos finanțată; dar poate fi asta o problemă arzătoare astăzi?!) Această asurzitoare tăcere e datorată, nu puțin, pactului fondator al actualului guvern: în toamna anului trecut el a fost votat cu sprijinul unor parlamentari foști membri ai Partidului Pro-România. Și s-a vorbit atunci că prețul a fost simplu și clar: aceștia, în frunte cu Sorin Câmpeanu, păstrează controlul asupra învățământului superior (în PNL, în Parlament și în Ministerul Educației, prin secretarul de stat cu atribuțiile corespunzătoare).  Ceea ce a făcut ca până azi guvernul să nu încerce nimic în acest domeniu, care de un deceniu geme însă de probleme și de traume.

Remus Pricopie, rectorul SNSPA (universitatea la care și eu lucrez) a ridicat de curând o întrebare pe care la rândul meu o consider foarte serioasă: anume, cât de mare este politizarea și cum se manifestă aceasta în învățământul superior. El a indicat un singur aspect: implicarea rectorilor de universități în politică. (Acum doi ani și Consorțiul Universitaria ridica aceeași problemă.) Admit că acest aspect e foarte semnificativ; dar nu e singurul. Că e așa știu chiar din propria-mi experiență, fiindcă și eu m-am confruntat politizarea învățământului superior în anii, nu puțini, în care m-am implicat în politicile educaționale care îl privesc. (Unele observații în acest sens se găsesc aici.)

Voi da numai câteva exemple. Mai întâi, politizarea diferitelor Consilii ale Ministerului Educației. Cazul Consiliului de Etică și Management Universitar (CEMU) e poate cel mai cunoscut: căci mulți oameni cocoțați acolo au avut sarcini precise de spălare a unor cazuri flagrante de încălcare a eticii academice. Nu e cazul să detaliez aici, dar politizarea s-a făcut și în CNATDCU, în CNFIS, în ARACIS.

Să luăm însă situația ridicată de Remus Pricopie. Azi nu e nicio îndoială că politizarea Consiliului Național al Rectorilor (CNR) este în zilele ei de glorie. Președintele CNR este Sorin Câmpeanu, rectorul USAMV București. A început prin a fi la Partidul Conservator și a fost ministru al educației în guvernul Ponta (când prima lui decizie a fost să promoveze o ordonanță de urgența care voia să îl spele pe Ponta de plagiat); în ultimii trei ani a fost parlamentar la ALDE, la Pro-România, iar acum e liberal (și președinte al Comisiei pentru învățământ din Camera Deputaților). Câmpeanu este secondat în CNR de senatorul  PSD Mihnea Costoiu, de la Politehnica bucureșteană. Nu doar ei sunt rectorii din Parlament: la fel sunt senatorul Daniel Breaz (PSD), rector al Universității din Alba Iulia și deputatul Marilen Pirtea (PNL), rector al Universității de Vest din Timișoara.

Istoria implicării conducerii CNR în politică e însă mult mai veche. Să începem cu începutul: primul politician președinte al CNR a fost Emil Constantinescu, în mandatul 1992- 1996. Dar trebuie recunoscut că atunci când a devenit candidat la președinția României el s-a retras și nu a mai fost ales rector al Universității sale. În 1996 i-a urmat Sergiu Chiriacescu, rector al Universității din Brașov și senator PSD. Apoi a fost rândul dnei Ecaterina Andronescu, rector al Politehnicii din București, parlamentar PSD și în mai multe rânduri ministru al Educației; care din 2012 a fost înlocuită cu Sorin Câmpeanu, dar a fost aleasă președinte de onoare al CNR (și, din pozițiile ministeriale avute a controlat Consiliul).

Ce mecanisme sunt în joc atunci când o persoană, rector al unei universități, devine parlamentar? (Deși uneori s-a întâmplat și invers: un politician a devenit rector.) Poate că personalitatea sa face ca partidele să încerce să îl/o atragă. Ceea ce nu e rău pentru mediul academic, care reușește astfel să mai aibă reprezentanți într-un loc tot mai pustiu de oameni cu o pregătire înaltă. (Dar apoi se întâmplă și altceva: cu greu mai poate fi contestată puterea uneori dictatorială pe care rectorul parlamentar o are în universitatea sa.)

Totuși, întrebarea de la care am pornit nu era aceasta: ci, de ce rectorii implicați în politică rămân rectori (nu demisionează, odată aleși parlamentari) și, mai mult, devin chiar conducătorii CNR? Știe oricine că a fi rector e “a full time job”; nu ai cum să te dedici și politicii și să îți faci bine treaba ca rector – doar dacă nu cumva ești o persoană cu totul extra-ordinară, greu de comparat cu oamenii obișnuiți. Sigur, legal poți face așa ceva; căci dna Andronescu a modificat în acest sens Legea Educației Naționale. Dar dincolo de legalitate există și moralitatea: este corect ca rectorii politicieni să decidă ce vor universitățile să facă?

Orice cetățean are dreptul să se implice politic. Dar nu din poziția de rector. Nu este acceptabil ca el/ea să spună în Parlament ceva în numele universității sale; căci nu toți universitarii din ea sunt liberali sau pesediști. Nu este acceptabil să ia decizii în CNR cu suspiciunea că acolo reprezintă nu interesele învățământului superior, ci ale partidului său. Or, din păcate s-a întâmplat de mai multe ori așa ceva. Să ne amintim cum dl Câmpeanu compunea mesaje de solidaritate ale CNR cu dl Costoiu, într-o vreme ministru delegat în guvernul Ponta; cum tot dumnealui mobiliza rectorii să se alinieze în spatele propunerii ca dl Valentin Popa să devină ministru; cum omul său, secretarul de stat pe învățământ superior (astăzi în aceeași funcție), intra în ședința CNATDCU pentru a împiedica acest Consiliu să voteze plagiatul lui V. Ponta etc.

Mai e încă ceva: a fi președinte al CNR înseamnă și a putea să aduni îndeajuns de multe voturi pentru a fi ales. Ceea ce înseamnă că ai nevoie de voturile multor universități mai puțin performante. De aceea, vei fi constrâns să promovezi politici care să nu le afecteze. Mai direct zis: politici care susțin mediocritatea. Iar când ai și constrângeri politice, cu atât mai mult vei face așa ceva, având în minte și alegerile politice. Exemple am multe că așa s-a întâmplat în ultimul deceniu, dar nu vreau să mă lungesc aici.

Tocmai încheiasem de scris acest text când am citit un comunicat recent al CNR pe tema bacalaureatului de anul acesta. Doar doua remarci: prima e aceea ca CNR știe (ar putea sa ne comunice și nouă sursa acestei științe) că, dacă ar deveni studenți fără bacalaureat, mulți tineri se vor retrage rapid de la studiile universitare. Și, în al doilea rând, CNR cere guvernului să micșoreze finanțarea (nu-i așa, mult prea mare!) pentru învățământul superior: căci, zice CNR prin semnătura dlui Câmpeanu, nu ar trebui să fie finanțate studiile unui număr mare de persoane. (Asta când în România avem o pondere redusă a absolvenților de învățământ superior.) O mai mare iresponsabilitate e greu de întâlnit.