Despre Sinele ca poveste: Suntem noi oare numai propriile noastre povești?

Iată o întrebare care te pune pe gânduri. Sunt eu, oare, doar o narațiune pe care am creat-o de-a lungul timpului despre mine însumi? În acest caz, ceea ce numesc acum eu, nu este decât un personaj plăsmuit de mine de-a lungul vieții mele. Pare plauzibil: din toate experiențele mele am reținut anumite aspecte, pe care mi le-am însușit și care acum îmi definesc sinele. Personalitatea, caracterul, intențiile, semnificația evenimentelor trecute în lumina celor prezente ori în lumina altor evenimente antecedente sau viitoare, deciziile pe care le iau, poate chiar destinul pe care îl asum; toate acestea mă fac să fiu ceea ce sunt. Ori toate acestea mă fac să cred că sunt ceea ce vreau să fiu? În orice caz, astfel de întrebări te pun pe gânduri. Și oricât de întortocheat ar părea drumul care duce la un răspuns, pare o necesitate pentru orice om onest.

„Onestitatea”: tocmai aici e problema, aici pare că se află ceea ce ne provoacă disconfort. Dacă ceea ce am crezut până acum despre noi înșine nu este decât o poveste? Dacă sinele nostru e numai un personaj ? Nu cumva ne-am înșelat cu privire la ceea ce suntem ? Mai mult: nu cumva am înșelat o lume întreagă cu privire la cine suntem noi?

Problema nu e deloc simplă, fiindcă nu este de ajuns să răspundem numai la întrebarea cu privire la adevăratele trăsături care ne definesc. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns să rezolv problema autenticității mele. O a doua întrebare are în vedere însăși existența acestui sine, pe care încercăm să îl definim. Dacă nu există nimic de felul unei conștiințe, a vreunui eu sau sine, atunci ce este ceea ce noi numim astfel? Suntem numai niște corpuri aruncate ici și colo de forțe abstracte, total determinați și pururea înșelați? Prin urmare, discuția despre sine trebuie purtată pe două planuri: 1. cel al ontologiei sinelui și 2. cel al cunoașterii sinelui. Evident, numai răspunsul afirmativ la prima problemă, cea a existenței sinelui, dă sens celei de-a doua, a cunoașterii sinelui.

Metodologic, perspectivele pot fi împărțite relativ la problema existenței sinelui, după cum urmează: Admițând că, în ceea ce privește problema ontologiei sinelui, sunt două răspunsuri posibile: sinele există sau sinele nu există, putem identifica două paradigme majore în istoria gândirii: 1. Paradigma postulării existenței sinelui, care se întinde din antichitate până în prezent și 2. Cea a negării existenței sinelui, care începe odată cu descoperirile din neuroștiință și din psihologia cognitivă. În prezent, cele două perspective coexistă.

În cazul în care negăm existența sinelui, problema cunoașterii acestuia nu mai are sens, e limpede. Dacă însă afirmăm existența sinelui, atunci trebuie să ne punem și problema cunoașterii sinelui. În acest sens, putem identifica două direcții. Prima este cea platoniciană și presupune faptul că esența precede existența în cazul oricărei ființe. Altfel spus, ca ființe umane, acele trăsături care ne definesc identitatea sunt trăsăturile noastre esențiale. Cu aceste trăsături ne naștem, deci ne sunt date a priori. Cunoașterea de sine înseamnă aici descoperirea, revelarea acelor trăsături, ce ne fac unici.

A doua interpretare cu privire la ce presupune cunoașterea de sine este cea existențialistă. Această viziune își are rădăcinile în Nietzsche și este continuată de Freud, prin psihanaliză. Dar cel care rezumă cel mai bine această teză este Sartre: „existența precede esența”. Este vorba, desigur, de o răsturnare a perspectivei platoniciene și creștine. Cu alte cuvinte, existențialismul neagă faptul că anumite trăsături ne-ar fi date a priori. Negând existența lui Dumnezeu și a oricărei lumi dinaintea propriei noastre existențe, omul nu are niciun sens dat. Nu suntem nimic mai mult decât ceea ce suntem atunci când ne naștem, adică tabula rasa. Din acest motiv, omul singur este cel care își poate da un sens. Fiecare persoană umană este condamnată la autodefinire. Astfel, cunoașterea de sine nu mai presupune contemplarea sinelui pentru a descoperi acele trăsături esențiale, ci crearea acelor trăsături. Altfel spus, autocrearea și autodeterminarea sunt ceea ce ne conferă identitate personală.

Acum este momentul să ne întoarcem la întrebarea inițială: este sinele numai o poveste pe care o inventăm pentru a ne defini pe noi înșine? Întrebarea este generată de teoriile narativiste ale sinelui. Ținând cont de cele expuse mai sus, narativismul încearcă să ofere explicații suplimentare pentru cele două probleme legate de sine: a existenței și a cunoașterii sinelui. Ipoteza teoriilor narativiste cu privire la cunoașterea de sine este că ajungem să ne identificăm trăsăturile definitorii prin intermediul narațiunilor pe care le construim despre noi înșine. Cu alte cuvinte, teoriile narativiste susțin că, pentru a ne înțelege propria viață, construim narațiuni care să facă inteligibilă persoana noastră în șirul de momente și acțiuni. Orice acțiune devine inteligibilă numai prin intenționalitate. Viața noastră constă într-o serie de intenții, acțiuni și stări mentale. Pentru ca toate acestea să aibă un sens, spun narativiștii, este nevoie de o poveste, de o hermeneutică a realității. Astfel, construim narațiuni despre acțiunile noastre și despre întreaga noastră viață, bazate pe intențiile și scopurile noastre. Ceea ce noi numim eu sau sine sau conștiință este personajul principal al poveștii noastre.

În funcție de cele două răspunsuri la problema ontologiei sinelui, pe care le-am expus și mai sus, putem identifica două tipuri de narativism: narativismul tare și narativismul slab. În cazul narativismului tare, sinele există, iar valorile sunt centrale. Narațiunea fiecărei persoană depinde de valorile centrale ale acelei persoane. Este un tip de narativism normativ în care persoana se constituie mai ales ca ființă morală. Narativismul slab, pe de altă parte, neagă existența unui sine și necesitatea caracterului normativ al narațiunii. Narativismul slab derivă din psihologia evoluționistă și nu implică cu necesitate construcția narațiunii pornind de la anumite valori centrale. Narațiunea despre sine se construiește pe criterii pragmatice, nu axiologice.

Filosoful american Richard Rorty poate fi considerat unul dintre reprezentanții narativismului tare. În lucrarea Contingency, Irony and Solidarity, Rorty încearcă să arate, urmând postulatul existențialist, că ceea ce ne definește pe fiecare dintre noi nu este nicidecum apelul la ideea vreunei naturi umane comune, ori a vreunui adevăr universal pe care l-am putea descoperi, ci pura contingență. Trăirile noastre unice, impresiile noastre vagi despre aceste trăiri, dar mai ales felul în care putem reconstrui acele impresii în termeni proprii ne diferențiază de ceilalți oameni.

Rorty este puternic influențat de Nietzsche și Freud. Așa cum sugeram și mai sus, în tradiția filosofiei occidentale până la Nietzsche, sinele se definea în raport cu valorile universale, mai exact cu un anumit „adevăr al naturii umane”. Cunoașterea și desăvârșirea sinelui erau posibile numai prin depășirea tuturor contingențelor, pornind de la datele particulare spre principiile generale. Nietzsche răstoarnă această viziune platoniciană despre adevăr și cunoaștere: nu există niciun „adevăr universal”; tot ce există este contingență. Dacă până atunci cunoașterea de sine consta în descoperirea sinelui, la Nietzsche cunoașterea de sine devine autocreație. Freud dezvoltă această perspectivă, ajungând la concluzia că fiecare om poate avea posibilitatea de a-și înțelege sinele prin interpretarea propriului trecut compus din nenumărate contingențe. Singura cunoaștere la care putem avea acces este cea a particularului. Fiecare individ își este propriul făuritor, prin felul în care se interpretează și se „povestește” pe sine. În acest caz, sinele este autorul propriei sale povești.

Însă lucrurile par să stea puțin diferit din perspectiva narativismului slab. Daniel Dennett, de pildă, unul dintre reprezentanții acestei direcții, neagă existența vreunui sine. Pentru Dennett sinele este asemeni centrului gravitațional în fizică: o ficțiune teoretică ce ne ajută să interpretăm lumea. Funcția sinelui este aceea de „agent”. Sinele este în permanentă devenire, asemeni unui personaj dintr-un roman, care este deschis întotdeauna construcției. Tocmai de aceea sinele este reinterpretat în permanență. Totuși, se pune întrebarea: dacă sinele este într-o permanentă construcție, atunci cine este „autorul” narațiunii despre noi înșine? Dennett susține că în spatele întregii povești se află chiar creierul nostru, care construiește o poveste despre ființa noastră pentru a explica prezența și acțiunile noastre în lume. Prin urmare, suntem la comanda propriului corp, asemenea unor roboți, iar ceea ce numim noi „conștiință de sine” sunt de fapt module sau unități ale creierului care sunt în coordonare, ceea ce ne conferă iluzia unității agențiale.

Pe de altă parte, nu toată lumea este de acord cu teza narativistă. De pildă, filosoful englez Galen Strawson acuză narativismul de universalism și generalizare. După Strawson, nu toți oamenii fac narațiuni despre ei înșiși. Sunt mulți care nu reușesc asta datorită memoriei lor scurte, cum era Michel de Montaigne, spre exemplu. Alții au o viziune mai degrabă episodică despre propria lor viață, iar o astfel de perspectivă nu mai poate fi numită narațiune, întrucât evenimentele nu sunt legate între ele în mod necesar și nu există o viziune unitară asupra vieții persoanei respective.

În articolul „The Unstoried life” din volumul Things that bothered me: Death, Freedom, The Self etc., Strawson încearcă să explice felul în care înțelege el narativismul. Din punctul de vedere al filosofului britanic, narativismul este pur și simplu o tendință specifică unor anumite tipuri de oameni, pe care îi numește endurantiști (cei care au o experiență a sinelui durabilă în timp, au un sine relativ neschimbător) sau tranzitivi (cei al căror sine rămâne același în esență, dar poate suferi anumite modificări). Acești oameni au o experiență fenomenologică mult mai compactă cu propriul sine. De aceea, ei au o tendință mult mai puternică de a forma structură, unitate și coerență. Astfel de persoane se identifică în mod profund cu deciziile pe care le iau relativ la anumite valori centrale pe care le au. Însă acest lucru nu înseamnă nicidecum că toți oamenii sunt așa și astfel nu putem postula tendința narativistă ca fiind specifică întregii umanități.

Dar care este răspunsul lui Strawson cu privire la cele două probleme recurente în acest articol, cea a existenței sinelui și cea a cunoașterii sinelui? Strawson postulează teza sinelui minimal. Știm că sinele există datorită experienței fenomenologice a propriului sine pe care o avem. Atunci când ne percepem sinele, îl percepem ca obiect, nu ca eveniment. Dacă ne-am percepe sinele ca un eveniment, atunci nu ar exista nicio legătură între evenimentele trecute, cele prezente și cele viitoare, nu ar exista vreun sens, nici vreo entitate durabilă în timp și spațiu. În acest caz, am avea parte numai de o serie de stări mentale fără sens. Noi percepem însă sinele ca pe un obiect durabil în timp și spațiu și în legături cauzale cu alte obiecte. Mai mult, sinele este subiect al experienței, este un „locus al agențialității” și al subiectivității. De aceea nu poate fi numai un „mănunchi de stări psihologice”, așa cum credea Hume și cum crede Dennett.

În privința problemei cunoașterii de sine, Strawson susține că este posibilă, însă numai până la un punct. Aici perspectiva lui Strawson se intersectează cu cea a lui Rorty. Strawson adoptă o perspectivă kantiană: sinele, la fel ca lucrul în sine la Kant, ne rămâne accesibil numai în parte. Fiind compuși din numeroase părți și fiind într-o permanentă formare, nu ne vom putea cunoaște niciodată pe deplin. Într-o oarecare măsură, vom rămâne un mister chiar și pentru noi înșine, până la sfârșitul vieții.

Strawson atrage atenția și asupra pericolelor unei viziuni narativiste pentru propriul echilibru mental. Iar aici cred că este un punct foarte important, care merită luat în seamă. De obicei, narativiștii au tendința de a fi „revizioniști”, adică de a revizui evenimentele din propria viață în contextul narațiunii pe care și-o construiesc. Și pentru că în cazul narativismului tare orice narațiune depinde de valorile centrale ale persoanei respective, în cazul în care acele valori s-ar schimba, ar trebui să se schimbe întreaga paradigmă a narațiunii. Toate evenimentele ar trebui reinterpretate. Acest fapt crește foarte mult riscul de autoamăgire, prin identificarea altor cauze ale diferitelor evenimente decât cele reale, pentru ca acestea să corespundă noilor paradigme. Revenim, cu alte cuvinte, la problema onestității, pe care am ridicat-o chiar în primele paragrafe: dacă noi ne construim propria identitate printr-o narațiune, cum putem ști că nu ne înșelăm, că nu suntem victimele propriului solipsism? Un posibil răspuns ar fi faptul că este necesar să ne construim acea identitate nu de unii singuri, ci în cadrul unei comunități. În acest fel, ceilalți ar fi „oglinda” noastră, sistemul nostru de referință. Avem nevoie de ceilalți întrucât un individ nu își poate da propriile reguli. Avem nevoie de comunitate tocmai pentru că aceasta presupune normativitate, care e derivată din anumite valori comune. Prin urmare, avem nevoie de ceilalți pentru a ne cunoaște pe noi înșine. În cazul în care ignorăm acest fapt, riscăm să ne înșelăm, să ne construim o imagine falsă despre noi înșine. Trăind oricum printre ceilalți, acest lucru ar crea o puternică tensiune între ceea ce suntem noi cu adevărat și ceea ce vrem să fim, ceea ce vrem să părem. Neputând niciodată atinge acel model ideal pe care ni-l propunem, riscăm să ne alienăm de noi înșine și implicit de ceilalți, să ajungem într-o criză existențială din care să nu mai putem ieși.

Îmi pare că Strawson are dreptate aici, pentru că există oameni care trăiesc decepții puternice cu privire la această tensiune între ceea ce sunt și ceea ce vor să fie. Consider totodată că narativismul nu trebuie cu totul evitat și că poate fi de ajutor, mai ales în plan moral, pentru sănătatea spirituală. Cred că este esențial să ne înțelegem acțiunile într-un context mai larg și relativ la anumite valori; e important să ne analizăm în permanență faptele din trecut și din prezent pentru a duce o viață cât mai virtuoasă. Pe de altă parte, este extrem de periculos să ne construim o lume și o poveste fixe, doar din perspectiva noastră, fără să ținem cont de ceilalți. E foarte riscant să credem că știm cine suntem fără să fim conștienți de realitatea limitelor noastre, dar nici de realitatea inepuizabilă, în permanentă schimbare, a lumii în care trăim.