Despre vitalitatea ceauşismului, astăzi

La trei decenii de la 1989, ceauşismul se confundă cu ideologia partidului-stat care domneşte în România. La trei decenii de la 1989, ceauşismul îşi dovedeşte, a câta oară?, teribila sa vitalitate. La trei decenii de la 1989, ceauşismul se înfăţişează în toată majestatea sa demagogică, oferind regimului Dragnea temele pe care să se întemeieze edificiul său propagandistic. La trei decenii de la anul 1989, ceauşismul ţine, încă , România, captivă, graţie capacităţii sale de a produce un sistem patrimonialist de guvernare şi un repertoriu de obsesii şi de fantasme.

Metastaza regimului Dragnea înseamnă abandonarea travestiului social-democrat asumat în deceniile de după apropierea de Europa. Respectabilitatea nu mai are nici o semnificaţie în acest moment în care PSD revine la fesenismul xenofob şi izolaţionist al începuturilor sale. Apelul la independenţă şi la neatârnare, la protejarea patriei în faţa invaziei străine, stigmatizarea inamicilor în termeni ce evocă, simultan, pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Iliescu, toate acestea trebuie citite ca semne ale strategiei ce vizează mobilizarea potenţialului resentimentar fără de care autarhia dictatorială şi despotică nu poate fi imaginată.

Ceauşismul regimului Dragnea este, pe de o parte, o revenire la origini, dar este, în acelaşi timp, o formă de sincronizare cu formulele eurasiatice admirate de oficialii de la Bucureşti. Moscova sau Ankara sunt două dintre centrele care ilustrează această nouă abordare a politicii asumat anti-occidentale. În cazul României, ceauşismul este cu atât mai important cu cât el este un element de slăbire al ancorelor europene şi euro-atlantice. Ceauşismul implică atacarea, frontală şi obsesivă, a Inamicului care se află la Vest. Occidentul este,acum, ca şi în urmă cu treizeci de ani, prezenţa malefică ce-şi întinde tentaculele, spre a sugruma România suverană.

Ceauşismul resuscitat al anului 2019 se fondează şi pe continuităţile de adâncime care nu au fost întrerupte cu adevărat niciodată. Partidul-stat de astăzi cultivă, în mod deliberat, aceeaşi selecţie clientelară favorizată în comunismul târziu. Cadrele promovate nu se disting decât prin obedienţă şi agramatism. Agresivitatea imposturii nu este o invenţie a regimului Dragnea: ea este, istoric, marca definitorie a modului în care tirania comunistă a lichidat meritocraţia în patria noastră. Cei ce conduc România anului 2019 sunt urmaşii, naturali şi dialectici, ai celor care stăpâneau în RSR. După treizeci de ani, triumful mediocrităţii de partid şi de stat este vizibil.

Ceauşismul anului 2019 explotează filoanele care nu au fost afectate decât timid şi incomplet de modernizare. În anumite zone geografice şi în anumite segmente sociale ale sale, România anului 2019 nu este departe de RSR anului 1989. De la centralizare la patrimonialismul sultanist, reţeta de control este una consolidată istoric. Simbioza dintre fesenismul ceauşist şi “omul nou” este cheia de înţelegere a realităţii noastre. Dependenţa de stat este şi o dependenţă de o formulă de viaţă şi de mentalitate. Prefecţii sau preşedinţii de consiliu judeţean PSD joacă acelaşi rol pe care îl îndeplineau secretarii de judeţeană de partid. Corupţia despoţilor locali este expresia contemporană a unui rău care macină România de decenii.

Ceauşismul este vehicolul de care regimul Dragnea se serveşte, spre a se menţine şi spre a retrezi ura şi fricile unei populaţii pe care o domină şi o dispreţuieşte. Absenţa reformării statului a condus la revitalizarea acestui mutant demagogic cu formidabilă energie. Schimbarea înseamnă, aşadar, un proiect de durată, unul care să lichideze, definitiv, ipoteca comunistă din statul român. Despărţirea de ceauşism trece prin regândirea finalităţii guvernării înseşi, sub semnul libertăţii economice şi politice autentice.