Dificultatea de a-l înțelege pe Hegel

Un articol de Roger Kimball pentru The New Criterion

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Diana Moldoveanu, studentă la Sciences Po Lille, masterul „Philosophie, politique et économie”

Reflecții asupra filosofului cu ocazia biografiei publicate recent de Terry Pinkard.

Filosofia nu trebuie să se preocupe de ideile obișnuite.

– G. W. F. Hegel, Filosofia naturii

Descria ceea ce cunoștea cel mai bine sau ceea ce auzise cel mai des și credea că astfel descrie universul.

– George Santayana, despre Hegel

Filosofii nu sunt aproape niciodată manipulatori cinici ai minților cititorilor. Nu îi amăgesc niciodată pe alții înainte să se amăgească pe ei înșiși .

– David Stove, „Idealism: a Victorian Horror Story (Part One)”

Bertrand Russell a observat că „dintre cei mai mari filosofi, Hegel este cel mai dificil de înțeles.” Lui Hegel nu i-ar fi plăcut prea mult ce a spus Russell  despre filosofia sa în A History of Western Philosophy (1945). Expunerea lui Russell rămâne un text clasic în biblioteca demontărilor filosofice, foarte disprețuită de admiratorii lui Hegel, din cauza insistenței  vulgare asupra sfidării sale a simțului comun. (Cea mai bună frază în acest sens este următoarea: filosofia lui Hegel „ilustrează un adevăr important  – cu cât logica ta este mai defectuoasă, cu atât consecințele care iau naștere din ea sunt mai interesante.”) Dar nu sunt complet convins că Hegel ar fi contrazis argumentul lui Russell despre dificultatea înțelegerii operei sale. Era conștient de faptul că este dificilă. Se plângea mereu de „munca negativului”, de superficialitatea bunului simț și de efortul constant și extenuant pe care filosofia „științifică” (adică hegeliană) îl necesita. Se spune că, pe patul de moarte, Hegel a declarat că a existat un singur om care l-a înțeles, dar până și acela l-a înțeles greșit.

Am dat pentru prima oară peste acel mot (n.tr. remarcă amuzantă, comică) în cartea lui Søren Kierkegaard, Epilog neștiințific definitv (1846), lovitură de tun anti-hegeliană, mult mai diferită de cea a lui Russell. Nici Kierkegaard și nici editorii săi nu ne pun la dispoziție vreo sursă a acelei observații, iar Terry Pinkard, în noua sa biografie a lui Hegel[1], o descrie cu dispreț ca pe „o povestire apocrifă”, „emblematică pentru reacția anti-hegeliană care s-a instalat rapid” după moartea filosofului în 1831.

Mi-a părut rău să aud  că nu este adevărată. La fel ca mulți alții care au dedicat un număr considerabill de ore cărților lui Hegel, am fost în același timp surprins și deprimat de opacitatea lor ilustră. Cu posibila excepție a lui Heidegger, Hegel este de departe cel mai dificil mare filosof pe care l-am studiat. Au existat multe lucruri pe care nu le-am înțeles. În secret bănuiam că nimeni – nici chiar profesorii mei – nu l-au înțeles cu adevărat și mă simțeam bine să îmi știu prejudecata susținută chiar de maestrul însuși.

Merită însă efortul? Petreci ore în șir citind Fenomenologia spiritului (1807) – considerată capodopera lui Hegel – ca mai apoi să demonstrezi ce? Se presupune că această carte ar trebui să te emancipeze din poziția naivă, „imediată” (unmittelbar, un termen hegelian de dispreț) a „simțului certitudinii”, către Cunoașterea Absolută sau „Spiritul care se recunoaște ca fiind Spirit.”[2] Acest lucru sună foarte atrăgător, mai ales la vârsta de optsprezece ani când ești preocupat de idei care garantat îi vor mistifica și alarma pe părinții tăi. Dar ce crezi că înseamnă de fapt? Domnul Pinkard scrie că la începutul secolului al XIX-lea, la Jena, „Hegel părea să inspire două tipuri de reacții: ori era foarte admirat și chiar idolatrizat, ori era denigrat.” De fapt, opera lui Hegel a inspirat dintotdeauna aceste două reacții total opuse, atât în timpul vieții, cât și după. Domnul Pinkard, care predă filosofie la Georgetown University și care a scris câteva cărți despre Hegel, este cu siguranță în tabăra admiratorilor. Însă eu nu sunt.

Ceea ce domnul Pinkard ne-a oferit în noua sa carte despre Hegel este, pe de o parte, o biografie intelectuală, și, pe de altă parte,  un rezumat al operei sale. Deoarece și-a dat seama că unii dintre cititorii săi vor fi mai interesați de viața lui Hegel decât de discuții detaliate despre ideile sale (și vice-versa), și-a dat silința să separe poveștile despre viața lui Hegel de diverse  studii teoretice. El vrea să clarifice niște neînțelegeri. De exemplu, am crezut mereu că Hegel a murit de holeră când epidemia a lovit Berlinul în 1831. Domnul Pinkard spune că lucrurile nu stau chiar așa. Cel mai propabil, afirmă el, Hegel a murit din cauza „unei boli gastro-intestinale.” Bine de știut. La fel ca mulți alți comentatori simpatizanți ai lui Hegel, domnul Pinkard precizează că singurul lucru pe care toată lumea și-l amintește în legătură cu filosofia lui Hegel – ideea că realitatea se desfășoară sub forma unui proces de tipul „teză-antiteză-sinteză” – nu se găsește cu adevărat nicăieri în opera sa. De fapt, a fost doar o simplificare realizată de un profesor „obscur, pe bună dreptate” numit Heinrich Moritz Chalybaus. Popularitatea – sau oare claritatea? – acestei formule pare să îi înfurie pe hegelieni. Domnul Pinkard susține că această sintagmă „explică greșit structura filosofiei lui Hegel”, deși trebuie să spun în apărarea cititorilor  care se întâlnesc cu descrierea „mișcării” lui Hegel unde „gândul se alienează de sine și mai apoi se întoarce la sine din alienare și numai atunci se recunoaște în actualitate și adevăr”, că ar putea fi iertați pentru aceeași greșeală.

Domnul Pinkard face o treabă bună , dar nimic mai mult, aș spune. Arată că stăpânește materialul biografic, la fel și pe cel filosofic și istoric; include toate citatele din Kant și Fichte, principalele surse de inspirație ale lui Hegel; livrează în mare parte rezumate perspicace ale evenimentelor și controverselor de atunci ; cu toate acestea, expunerea lui este anevoioasă și curios de repetitivă. De exemplu, de câte ori trebuie să ni se reamintească faptul că Hegel era un împătimit al vinului – se pricepea în special la vinurile de Bordeaux, ceea ce e, într-adevăr, mare lucru – și că juca cărți? De câte ori trebuie să ni se repete că era poreclit „bătrânul” când era la școală? Domnul Pinkard manifestă un atașament regretabil pentru cuvântul „alienare”, probabil un tic marxist-hegelian. Când tânărul Hegel își petrece zilele de miercuri și sâmbătă la bibliotecă, acesta este de fapt un semn „al alienării adolescentine” – lucruri de felul acesta.

Una dintre problemele de care domnul Pinkard se izbește inevitabil  este că pe întreaga durată a vieții lui Hegel nu s-au întâmplat atât de multe lucruri astfel încât să poți scrie o biografie de aproape opt sute de pagini. Născut la Stuttgart în 1770 (în același an ca Beethoven, Wordsworth și prietenul său Hölderlin), Hegel a crescut în perioada de glorie a romantismului. Filosofia sa, care trădează o permanentă năzuință către infinit, este o expresie a romantismului, lucru pe care domnul Pinkard îl consemnează,  diminuându-i însă însemnătatea . În anii de tinerețe, Hegel a fost un student model. Când a ajuns la Institutul Teologic din Tubingen în 1788 (unde a împărțit o cameră cu Hölderin, iar la început cu Schelling), Hegel s-a arătat în dezacord cu autoritatea instituțională și cu pedagogia lipsită de orizonturi. Bertrand Russel a remarcat că Hegel a fost atras la început de misticism, iar că filosofia lui la maturitate era „o transpunere intelectuală a ceea ce îi apăruse pentru prima dată drept cunoaștere mistică.” Dacă aruncăm o privire peste filosofia lui Hegel, acest lucru pare plauzibil, deși domnul Pinkard nu aduce nicio dovadă pentru a justifica „cunoașterea mistică” a tânărului Hegel. Cred că ceea ce rămâne adevărat din aceste spuse este că în figura lui Hegel vedem un student la teologie care a fost dezamăgit, dar care nu s-a putut despărți de aura pe care profunzimea teologică o oferă. Rezultatul a fost o variantă atenuată a teologiei, transpusă în idealismul hegelian, unde Absolutul echivalează cu Dumnezeu.

Hegel a trăit în vremuri tulburi. Revoluția franceză a fost un eveniment de talie mondială, contemporan lui, care i-a alimentat imaginația. Celălalt element important a fost cariera lui Napoleon. Hegel se afla la Jena, unde preda și finaliza Fenomenologia Spiritului, când a avut loc invazia lui Napoleon în 1806. (Deși domnul Pinkard spune că acest lucru nu este adevărat,  Hegel afirmă într-o scrisoare că opera sa era deja finalizată în ajunul bătăliei.) La fel ca mulți alți romantici, Hegel venera puterea, iar în Napoleon („acest om extraordinar, pe care este imposibil să nu îl admiri”) a văzut încarnarea puterii. Când împăratul a umblat călare prin oraș, Hegel i-a scris entuziastmat unui prieten că a văzut „spiritul lumii… călare pe cal.”

Dar ce a făcut Hegel de-a lungul vieții? A oferit meditații, a fost director la un liceu, pentru puțin timp editor al unui ziar din provincie, iar în cea mai mare parte din cariera sa a fost profesor universitar la Heidelberg între 1816-1818, apoi la Berlin, până la finalul vieții. Deși a devenit o mare celebritate la Berlin, stilul său de predare nu era admirat în totalitate: unii dintre studenții care nu s-au lăsat fermecați de el, spune domnul Pinkard, s-au plâns că începea fiecare a treia propoziție cu „astfel”. O picanterie  s-a declanșat în 1807, când Hegel a devenit tatăl unui copil ilegitim, Ludwig, făcut cu proprietara sa. Domnul Pinkard menționează că, după ce s-a căsătorit în 1911 și a avut încă alți doi fii, Hegel a decis ca Ludwig să trăiască împreună cu familia sa. Povestea a avut însă un final dezastruos. Ludwig își dorea să studieze medicina, dar Hegel a refuzat să  îi plătească studiile. (În general, se pare că îl trata pe Ludwig ca pe un cetățean de mâna inferior.) Ludwig s-a separat de familie în 1826, spunând că „a trăit într-o permanentă frică și niciodată nu a simțit dragostea părinților săi.” Domnul Pinkard prezintă foarte detaliat această poveste în lucrarea sa, însă în mod curios, nu există nicio referință la ea în index: nici ca notă, nici ca episod din viața lui Hegel. Sub rândul „Hegel, Georg Whilhelm Friedrich”, găsim note pentru orice: de la „bere” la „dormit pe canapea”, dar nimic despre copilul „nelegitim” sau „Ludwig”. Un simț al priorităților foarte hegelian.

Tonalitatea și dimensiunea cărții domnului Pinkard sugerează că, în ceea ce îl privește pe Hegel, avem de a face cu o personalitate foarte importantă. Este un sentiment des întâlnit. Un alt comentator al lui Hegel, J. N. Findlay, a dat glas gândurilor multora când a spus că Hegel a fost un „Aristotel al lumii post-renascentiste.” (Findlay a mai afirmat și că personalitatea lui Hegel a fost caracterizată de o sobrietate aproape englezească și de bun simț, o remarcă ce pune cu siguranță la îndoială bunul lui simț.) În ceea ce mă privește, cred că atunci când reușești să termini de citit Hegel, rămâi cu două lucruri: câteva cunoștințe difuze despre filosofie, artă și societate și o vagă familiaritate – de multe ori o contaminare – cu una dintre cele mai obscure metodologii concepute vreodată în istoria filosofiei. Pot spune cu inima împăcată că Hegel a fost un geniu. Și ce? După cum spunea scriitorul englez Walter Bagehot într-un alt context: „Când vine vorba de  capacitatea de a scrie un nonsens, prostia este incomparabilă  cu geniul.”

Hegel a scris multe lucruri care nu au sens, deși nu a făcut-o neapărat intenționat. Arthur Schopenhauer, unul dintre cei mai aprigi adversari ai lui Hegel, avea dreptate când s-a plâns de „influența stupefiantă a înțelepciunii disimulate” a lui Hegel. (El credea că nimeni nu ar trebui să îl citească pe Hegel mai devreme de patruzeci de ani: pericolul coruperii intelectuale era prea mare). Dar cred că Schopenhauer a greșit când a pus pe seama lui Hegel niște intenții mistificatoare. Poate că era un „șarlatan”, după cum l-a numit Schopenhauer. Însă era un șarlatan sincer. A spus într-adevăr o mulțime de lucruri stranii, dar  a crezut cu adevărat în ele.

Kierkegaard a sesizat ceva esențial cu privire la Hegel, scriind că el și filosofia sa „constituie un eseu în registru comic.” Hegel, susținea Kierkegaard, era precum un om care a și-a construit un palat, dar trăia numai în camera paznicului. „Sistemul” său filosofic promitea să traseze dezvoltarea necesară nu numai a conștiinței, dar și a unei istorii a lumii și chiar a naturii – într-adevăr, pentru Hegel, nu existau distincții clare între cele două. În prima pagină a prefeței, domnul Pinkard se întreabă cum a ajuns Hegel să fie înțeles atât de greșit. Aceasta este o întrebare la care cred că am un răspuns. Citat din Hegel : „O considerație rațională asupra Naturii”, scria Hegel în Filosofia naturii,

Trebuie să țină cont de modul în care Natura este ea însăși acest proces de devenire a Spiritului, de asimilare a alterității – și de modul în care Ideea este prezentă în fiecare grad și nivel al Naturii înseși: alienată de Idee, Natura este numai scheletul Înțelegerii. Cu toate acestea, Natura este Ideea numai în mod implicit, iar Schelling o numea în acest sens inteligență solidificată…; dar Dumnezeu nu rămâne solidificat și mort; până și pietrele strigă și se ridică în Spirit.

Ceea ce ne duce… unde? Undeva între o stâncă și un loc tare. Toți, în afară de cei mai fanatici admiratori ai lui Hegel, sunt (cel puțin în secret) rușinați de filosofia  sa a naturii. E nevoie de un om cu tărie de caracter să poată citi , de exemplu, despre faptul că „corpurile celeste doar par să fie independente unele de altele”, fără să pălească. Să arunci o privire peste acea parte a operei lui Hegel este cea mai rapidă cale de a evidenția ceea ce spune Kierkegaard: discrepanța dintre pretenție și realizare este precum nesinceritatea lui Falstaff: „mare cât un munte, deschisă, palpabilă.” Dificultatea formidabilă a scrierilor lui Hegel ar putea sugera că trebuie să ai o pregătire temeinică în filosofie pentru a-i face față . Dar acest lucru, scrie Kierkegaard, „nu este nici pe departe  adevărat. Tot ceea ce este nevoie este bun simț, o doză de umor și puțină ataraxie grecească (stare de liniște). Bineînțeles, lăsând ironia la o parte , aceste lucruri atât de obișnuite – bunul simț, umorul și starea de liniște – sunt cu mult mai rare astăzi decât înclinația dialectică pe care filosofia lui Hegel o necesită.

Problema reală a lui Kierkegaard cu filozofia lui Hegel este locul individului în acest mare tablou care își propune să redea – sau mai degrabă să fie – revelarea Spiritului. (Există o ambiguitate îngrijorătoare în toată opera lui Hegel: crede acesta că filosofia descrie un subiect – logica, istoria lumii, conștiința de sine, orice altceva – sau crede de fapt că filosofia este subiectul însuși?) Problema este că individul pare să se piardă pe parcurs în acest mare tablou. Kierkegaard a văzut comedia neintenționată din spatele  unui sistem care prezintă dezvoltarea conștiinței de sine, dar în care orice formă a sinelui este imediat eliminată . Într-adevăr, Hegel ne asigură că fiecare „stadiu” sau „moment” al dezvoltării este simultan anulat și conservat în timp ce Spiritul avansează. În cele din urmă, acesta este faimosul proces dialectic în care fiecare nivel al dezvoltării conține și opusul său și este aufgehoben (n.tr „abolit”, „conservat”). Sunt bucuros să spun că nu există niciun echivalent englezesc pentru acel participiu. De obicei este tradus ca „asimilat”[3]. Semnificația acestei pietre filosofale hegeliene este că poți să pierzi, dar în același timp să menții contradicția. „Esența oricărui lucru”, scria Hegel în Prelegeri de filosofia istoriei, „constă în procesul de determinare, în ceea ce este opusul acestuia”. Frumos spus, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Dialectica lui Hegel este un dizolvant cognitiv universal; autorizează o anarhie epistemologică. Dacă esența lui X nu este –X, atunci care este ? Filosoful Leszek Kolakowski a subliniat sumbrul adevăr: „Trebuie să conchidem că, în sistemul hegelian, umanitatea devine ceea ce este sau ajunge la o unitate cu sine doar atunci când încetează să mai fie umană.”

În cele din urmă, de ce ar trebui totuși să-l citim pe Hegel? Mai întâi, pentru că acesta are intuiții pertinente cu privire la natura modernității, relația dintre stat și societatea civilă și vraja auto-indusă a libertății. Hegel este profund, însă este și alunecos. Opera sa, afirmă filosoful Roger Scruton, este ca „o oază frumoasă situată în apropierea unui izvor artificial și înșelător de nonsens, sub al cărui frunziș nu există nicio urmă de pământ stabil.” Da, merită să faci o vizită, dar drumul până acolo și întoarcerea sunt înșelătoare. Mulți nu se mai întorc niciodată.

Un al doilea motiv pentru a-l citi pe Hegel are legătură cu înșelăciunea de care se face vinovat. La fel cum doctorii învață multe despre sănătate prin studiul bolilor, tot așa putem învăța despre sănătatea filosofiei prin studierea lui Hegel. După cum spunea Russell, Hegel „a rezumat mai bine decât oricine un anumit tip de filosofie.” Russel credea însă că nu a fost un exemplu pozitiv de filosofie – el considera că „aproape toate doctrinele propuse de Hegel sunt false” –, dar acest fapt are meritul de a fi  ilustrat consecințele mentale rezultate care pot apărea din maniera ciudată de a privi lumea pe care filosofia lui Hegel ne-o propune.

Un al treilea motiv pentru care merită să-l citim pe Hegel este influența sa enormă, pe care cu toții, indiferent dacă i-au fost prieteni sau dușmani, au recunoscut-o. „Niciun filosof de după 1800,” scrie Walter Kaufamnn într-un elogiu din 1965 adresat lui Hegel, „nu a fost mai influent.” Influența sa s-a manifestat în mai multe direcții, printre care voi menționa numai trei. În primul rând, scrierile lui Hegel, în special Fenomenologia și Prelegeri de filosofia dreptului (1820), au reprezentat o influență majoră pentru filosofia lui Karl Marx și, după el, pentru Lenin și Stalin și marxism în general. Este adevărat că Marx a acordat multe pagini criticării filosofiei lui Hegel. Dar a îmbrățișat ferm viziunea despre istorie a lui Hegel ca pe un domeniu al progresului dialectic ineluctabil – progres care este necesar, adică inevitabil, și care acționează prin negare continuă. După cum a spus filosoful Louis Dupré, Marx a acceptat metoda filosofiei lui Hegel fără a păstra însă și conținutul său. De obicei auzim că Marx a încercat să îl detroneze pe Hegel. Ceea ce a spus de fapt Marx (în Capitalul) este că idealismul lui Hegel „a detronat dialectica. Aceasta trebuie răsturnată din nou, dacă vrei să-i descoperi nucleul rațional din învelișul mistic.”

Cunoaștem acum cât de „rațională” s-a dovedit asimilirea lui Hegel de către Marx. Moștenirea criminală a lui Marx nu poate fi pusă pe seama lui Hegel – poate doar cu excepția faptului că filosofia lui Hegel dezvață mintea din a te angaja în critici solide. Marx s-a dovedit neobosit în a-l critica pe Hegel pentru „mistificare.” Într-adevăr. Dar Marx și-a însușit o piesă vicioasă din mistificare când a preluat dialectica lui Hegel. După cum spune George Santayana în Egotism in German Philosophy (1916; rev. ed. 1939), în dialectica lui Hegel există o doză monstruoasă de „egocentrism”, care presupune efortul ilogic „de a face lucrurile conforme cu cuvintele, iar nu cuvintele cu lucrurile.”

Admiratorii lui Hegel urăsc acest tip de critică. Pare necruțător să spui că ideea că un lucru „conține” (sau „afirmă”, după cum îi plăcea lui Hegel să spună) opusul său este doar o escrocherie verbală. Acest lucru este exact ceea ce și o persoană de pe stradă, cineva care nu l-a citit niciodată pe Hegel, ar spune. Dar Hegel a fost mereu popular în rândul oamenilor a căror existență e strâns legată de escrocherii verbale. Vorbesc despre profesorii de filosofie din mediul universitar. Orice s-ar spune despre Hegel, acesta este tipul de filosof ideal al oricărui profesor. Acesta a  fost extrem de util în a ține ocupat morile industriei academice. În cele din urmă, filosofia sa, îi aduce atât pe ei, cât și pe profesia lor, la apogeul creației. Hegel credea că artiștii au o înțelegere intuitivă a Absolutului; prin religie, omul este „implicit reîntregit cu Ființa divină”; dar numai prin filosofie Spiritul ajunge „la libertatea supremă și la încrederea în cunoașterea proprie.” Acest lucru este convenabil dacă ești profesor de filosofie.

În cele din urmă, Hegel a avut o influență foarte mare asupra dezvoltării idealismului post-Kantian. Ce este idealismul? Este perspectiva conform căreia gândirea creează, mai bine zis „constituie” realitatea. (Domnul Pinkard vorbește despre „presupusa filosofie‚ „idealistă’” a lui Hegel, dar această afirmație este prea modestă: Hegel era cu adevărat idealist.) Idealismul exercită multe farmece. În primul rând, este foarte măgulitoare pentru susținătorii săi, întrucât sugerează că realitatea este dependentă de ei într-o manieră obscură. (De aici și acuzația lui Santayana de „egocentrism”, definit ca „subiectivitate în gândire și voință în morală.”) De asemenea, după cum afirmă filosoful David Stove, idealismul oferă o doză puternică de consolare religioasă, în timp ce pretinde simultan să o îndepărteze. Procedeul de bază este simplu. După cum observă Stove în eseul său intitulat „Idealism: a Victorian Horror-story (Part One),”

În fiecare manual idealist de după Kant, prima lecție este aceeași: dați-i un șut lui Berkeley. Este una dintre cele mai bune metode de a începe argumentarea, atragând interesul cititorilor de partea ta. Astfel, le oprești defensiva, și îi poți tortura după bunul plac despre cum, deși universul este bineînțeles un produs al gândirii, nu este gândit de tine sau de mine sau de oricine altcineva. Este gândit obiectiv, public, Absolut.

Hegel a fost maestrul suprem al acestei abordări. De exemplu, în lunga prefață la Fenomenologia Spiritului, el avertizează cititorul că „filosofia trebuie să fie conștientă de dorința de a fi edificatoare”: „Ceea ce mi-am propus să fac este să aduc filosofia mai aproape de forma Științei, de scopul căruia îi poți atașa titlul «dragoste de cunoaștere» – și chiar să fie cunoaștere.”

Foarte bine. „Știință”, „cunoaștere adevărată”: tot efortul pare să merite. Îi mulțumim lui Dumnezeu că nu este un fel de berkeleyan care chiar crede că „a exista înseamnă a fi perceput” sau ceva de felul acesta. Dar ce vrea să spună mai exact Hegel prin „Știință” și „cunoaștere adevărată”? Sper ca paragrafele următoare să clarifice acest lucru. Primul este din prefața la Fenomenologia Spiritului, cel de-al doilea din ultimul capitol al aceleiași cărți:

Adevărul este întregul. Întregul este însă numai esența care împlinește dezvoltarea sa. Trebuie spus despre Absolut că el este prin esență rezultatul, că el este numai la urmă ceea ce el este cu adevărat; și în aceasta tocmai stă natura sa de a fi ceva real, subiect, adică devenirea-lui-însuși. Oricât de contradictoriu ar părea ca Absolutul să fie conceput esențial ca rezultat, puțină gândire pune în adevărata lumină această aoarență de contradicție. Începutul, principiul, adică Absolutul, așa cum el este mai întâi și nemijlocit exprimat, este numai universalul.[4]

Spiritul ni s-a arătat însă nu numai ca retragerea conștiinței-de-sine în pura ei interioritate, nici ca fiind simpla cufundare a acestei conștiințe-de-sine în substanța și neființa distingerii ei, ci Spiritul este această mișcare a Sinelui care se exteriorizează pe el însuși și se cufundă în substanța sa și, totodată ca subiect, el a mers din ea în sine însuși și face din substanța lui un obiect și conținut, tot așa cum suprimă această diferență a obiectivității și a conținutului… Întrucît astfel Spiritul a dobândit conceptul, spiritul își dezvoltă existența și mișcarea în acest Eter al vieții lui și este Știință.[5]

Peste tot în filosofia lui Hegel există o aură de religiozitate – religie „sublimată”, ca să o spun în dialectul înspăimântător al idealismului filosofic. În introducerea pentru Prelegeri de filosofia istoriei, Hegel își asigură cititorii că „spiritul universal sau spiritul lumii nu este același lucru cu Dumnezeu. Este raționalitatea spiritului în existența sa lumească. Mișcarea sa este ceea ce îl face să fie el, adică ceea ce este conceptul său.” Mulțumim pentru clarificare. Dar în aceeași lucrare, ne spune că filosofia a demonstrat că „Rațiunea… este deopotrivă substanță și putere infinită, în sine materialul infinit al întregii vieți naturale și spirituale, precum și forma infinită, actualizarea ei înseși în conținut… Adevărul, Eternul, Puterea Absolută și că ea și numai ea, gloria și măiestria ei, se manifestă în lume.” Amin.

Hegel este de asemenea un expert cunoscut și pentru altă manevră, arta alambicărilor filosofice, ceea ce Stove descrie (în cea de-a doua parte a eseului său despre idealism) ca „raționament dintr-un solecism[6] neașteptat și violent.”

Să spunem că, în limba română,  „valoare” înseamnă același lucru cu „individualitate”. În aceste circumstanțe, tu poți să fi avansat mult în argumentul tău până ca ei să își dea seama de asta.

Metoda aceasta nu este bună nu doar din punct de vedere fiziologic, ci și etologic[7]. Bineînțeles, aceasta nu ar trebui niciodată utilizată încă de la început. Mai întâi trebuie să câștigi respectul cititorilor tăi cu un raționament plauzibil, observații profunde sau lucruri de felul acesta: apoi poți aplica violent solecismul. Spune-le, spre exemplu, că atunci când afirmăm despre un număr că este prim înseamnă că a fost născut nelegitim. Nu poți să greșești astfel. Filosofii decenți vor fi atât de tulburați de acest lucru, încât nu vor fi capabili să facă singurul lucru pe care ar trebui să îl facă: să spună pur și simplu, „Aceasta NU este semnificația unui număr prim!” În schimb, vor începe întotdeauna… prin a-ți găsi o scuză sau măcar o jumătate sau o optime de scuză care să justifice această afirmație; nu este niciun dubiu sau pericol că nu vor căuta în van.

Hegel are o mulțime de alambicări filosofice. Este dificil pentru mulți dintre noi să nu avem un discomfort când citim în Știința Logicii (1812-1816) că „logica trebuie să fie elementul supernatural care străpunge fiecare interacțiune a omului cu natura.” Dar când ajungem la discuția lui despre silogism și citim că „silogismul nu este numai rațional, dar că tot ceea ce este rațional este un silogism,” singurul răspuns sănătos este panica.

Probabil că este nedrept să mă abat asupra Logicii lui Hegel. Cartea are foarte puțin de a face cu disciplina care îi poartă numele. Să ne întoarcem așadar atenția către unul dintre cele mai profunde și admirate pasaje din Hegel, vestita „dialectică stăpân-sclav” din Fenomenologia Spiritului. Această secțiune a avut un mare impact asupra unor gânditori, începând cu Marx și până la Francis Fukuyama. Descrie modul în care ajungem să conștientizăm și să gestionăm existența altor persoane, a altor conștiințe de sine. Potrivit lui Hegel, conștiința de sine există „numai dacă este recunoscută.” Precum Rodney Dangerfield[8], aceasta nu este completă în sine, dar are nevoie de respectul și de recunoașterea unei alteia. Acest lucru, spune Hegel, conduce la o luptă pentru recunoaștere, o dispută care ajunge repede să se transforme  într-o luptă pe viață și pe moarte:

Ele trebuie să intre în această luptă, căci ele trebuie să ridice la adevăr certitudinea lor înseși de a fi pentru sine, față de alții și față de ele însele. Și numai prin riscul vieții este probată libertatea, numai în acest fel este probat că pentru conștiința-de-sine nu ființa, nu modul nemijlocit în care ea apare, nu confundarea ei în răspândirea vieții este esența, dar că în această conștiință nu este dat nimic care să nu fie pentru ea moment în dispariție, că ea nu este decât pură ființă pentru-sine… La fel, fiecare trebuie să meargă către moartea celuilalt, după cum fiecare își riscă propria viață.[9]

Wow. Chiar seamănă asta cu cineva pe care îl cunoști – excluzând oaspeții actuali sau potențiali ai închisorii în care ești? Știu, știu: întrebarea mea este foarte inadecvată. În cele din urmă, Hegel nu vorbește nici despre mine, nici despre tine, ci despre derularea necesară a conștiinței de sine în momentul în care luptă pentru recunoașterea propriei libertăți. Dacă ți se pare un argument convingător, atunci ești un hegelian adevărat.

Bineînțeles, argumentul despre stăpân și sclav este apogeul dialecticii lui Hegel . Este mai ușor să începi, asemeni lui, cu niște certitudini mai elementare. La începutul Fenomenologiei, Hegel încearcă să ne facă să ne îndoim de cele mai simple și evidenteidei despre ceea ce considerăm că este cunoașterea.

La întrebarea: ce este Acum? Răspundem deci, de exemplu, Acum este noapte. Spre a verifica adevărul acestei certitudini sensibile, o simplă încercare este suficientă. Transcriem acest adevăr; un adevăr nu poate pierde nimic prin transcriere, iar tot atît de puțin prin faptul că îl păstrăm. Dacă privim din nou acum, în această amiază, adevărul transcris, va trebui să spunem că el a devenit searbăd.

Acum care este noapte este păstrat; adică el va fi tratat ca fiind ceea ce a fost afirmat, ca fiind ceva ce există; el se arată însă mai degrabă ca un nonexistent…. Acest acum care se păstrează nu este deci un nemijlocit, ci un mijlocit; căci el este determinat ca fiind ceva ce rămâne și care se păstrează prin aceea că altul, anume ziua și noaptea, nu este.[10]

Ce ar trebui să credem despre acest argument? Ceva rău, în orice caz. Amenință să destabilizeze semnificația unor cuvinte prin a le conferi o existență falsă. Dacă la prânz cineva i-ar fi spus lui Hegel, „George, adu-mi cartea aceea acum”, și a așteptat până seara să o facă deoarece atunci a fost momentul în care a scris cuvântul „acum” pe o bucată de hârtie, nu am crede despre acea persoană că este prea deșteaptă. O parte din a învăța o limbă o constituie aceea de  a-i învăța limitele: să înțelegem ceea ce ne poate transmite și ce nu. Pe biroul meu se află acum: Big and Little: A Book of Opposites de Richard Scarry, un filosof foarte diferit de Hegel. Acesta povestește în detaliu aventurile hipopotamului Hilda, ale șoarecelui Squeaky și ale multor altora. Fiul nostru în vârstă de doi ani a învățat diferența între mic și mare, jos și sus, acum-atunci, acesta-acela, fără ca măcar o dată să postuleze sau să medieze imediatul. I-am pus o întrebare despre ceea ce a spus Hegel și a început să râdă. În cine ați avea încredere?

Aproape toți cei care îl citesc în profunzime pe Hegel sunt impresionați de faimoasa sa observație din Principii de filosofie a dreptului că „Raționalul este actualul și actualul este raționalul.” Comentatorii care îl simpatizează pe Hegel continuă să ne spună să nu ne îngrijorăm, pentru că, deși poate părea mai mult sau mai puțin echivalentul unei defensive cinice a status quo-ului („Orice ar fi, este corect.”), în adevăratul său sens, această afirmație nu înseamnă asta. Dar cum îți poți da seama de asta? Hegel își prezintă sistemul ca fiind întruchiparea libertății. Dar, după cum a consemnat Russell, ceea ce Hegel descrie este „o idee extrafină de libertate. Nu înseamnă că te va ține departe de un lagăr de concentrare. Nu înseamnă democrație sau presă liberă.” De ce ar trebui să însemne asta? Dacă „esența fiecărui lucru… rezidă în opusul său”, atunci orice e posibil. În Știința logicii, Hegel atrage atenția asupra avantajelor limbii germane în filosofie. Spune că „la unele cuvinte întâlnim ciudățenia de a avea nu numai sensuri diferite, dar opuse, astfel încât nu poți să nu observi în ele un spirit speculativ al limbii”. Acel „spirit speculativ” este miezul filosofiei lui Hegel. Implică un fel de intoxicare verbală în care realitatea este subordonată unei cugetări neancorate. La un moment dat în Fenomenologie, Hegel definește „Adevărul” ca „un banchet bacchic în care toată lumea este beată”. Nu glumea când spunea asta.

NOTE

[1] Hegel: A Biography, de Terry Pinkard; Cambridge University Press, 780 pagini.

[2] Cred că o parte din succesul cărții lui Hegel se datorează titlului care combină edificatorul (Geist, spirit) cu cercetarea (fenomenologie). Ce este mai exact o fenomenologie a spiritului? Cuvântul „phänomenologie” a fost utilizat pentru prima dată de filosoful german din secolul al XIX-lea J. H. Lambert, care l-a folosit pentru a descrie studiul aspectelor iluzorii ale experienței. După spusele domnului Pinkard, Hegel a preluat termenul de la Kant, care, prin distincția între „phenomena” (lucrurile a căror experiență o avem) și „noumena” (lucrurile a căror experiență nu o avem) i-a dat o nouă înțelegere. La fel cum biologia este „logos” sau știința vieții („bios”), așa „fenomenologia” este știinta sau studiul „aparențelor” (din grecescul phenomena, „lucruri care apar”). „Fenomenologia spiritului” încearcă să descrie modul în care se derulează aparența conștiinței de la început și până la maturitate.

[3] Cuvântul este cadoul unui traducător talentat care și a amintit că sublatum este participiul perfect al latinescului tollo, care înseamnă deopotrivă „a ridica” sau „a conserva” și „a elimina”, „a distruge”. Tollo, un cuvânt foarte hegelian.

[4] G. W. F. Hegel, Fenomenologia spiritului, București, Editura IRI, 2000, pp.18-19.

[5] Ibid., pp. 462-463.

[6] Greșeală de sintaxă (în vorbirea literară).

[7] Disciplină care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor.

[8] Jack Roy (1921-2004), comedian american cunoscut pentru replica sa: „Nu primesc niciun respect!”.

[9] G. W. F Hegel, op. cit., p. 115.

[10] Ibid., p. 65.

Articol original: The difficulty with Hegel