Din volumul „Revoluția română din decembrie 1989” de Peter Siani-Davies

„Deznodământul revoluției de la Timișoara a avut loc miercuri, 20 decembrie 1989. Când a venit la lucru schimbul de dimineață, protestele cuprinseseră majoritatea întreprinderilor mari; oamenii se strânseseră în spațiile deschise și scandau lozinci. Autoritățile au reacționat recurgând la tacticile din ziua precedentă. Reprezentanți ai conducerii locale de partid au făcut turul celor mai mari fabrici, încercând să negocieze reîntoarcerea la lucru. Moț și Posa au mers din nou la ELBA, Bălan și vicepremierul Cornel Pacoste la UMT și Vasile Bolog la Electrotimiș. Nu au avut mai mult succes decât în ajun, deși se pare că furia muncitorilor era îndreptată mai degrabă împotriva forțelor de ordine și a autorităților centrale decât contra conducerii și oficialilor locali. La ELBA, Moț și Bălan au fost primiți mai mult cu indiferență decât cu ostilitate, iar la Electromotor se pare că muncitorii au încercat să convingă conducerea fabricii să i se alăture în marșul către centru. La început, se pare că în multe fabrici au existat discuții referitoare la avantajul pe care îl prezenta rămânerea sub protecția zidurilor uzinei prin comparație cu riscurile de dispersare care apăreau dacă ar fi ieșit pe străzi. Dar apoi, încurajați adesea de știrile primite prin telefoanele — care încă mai funcționau — despre alți muncitori care erau în grevă sau văzându-i pe alți colegi demonstrând pe străzi, muncitorii au început să mărșăluiască în număr tot mai mare. Circumstanțele exacte în care s-a produs acest exod dinspre fabrici rămân neclare; la fel, gradul de organizare și de implicare a conducerii. Muncitorii de pe marginea coloanelor de demonstranți purtau banderole albe pe braț și se pare că acționau ca oameni de ordine; unele relatări au sugerat chiar că, în această fază a revoluției, au apărut consilii ale muncitorilor, care au dat formă protestului care inițial părea spontan și neorganizat. Tot neclară este și proporția de muncitori din totalul demonstranților.

Lucrurile au variat de la o fabrică la alta. în unele cazuri conducerea a împiedicat ieșirea muncitorilor, blocând porțile. Pe măsură ce manifestanții avansau către centru, forțele de ordine aveau posibilitatea să-i oprească, dar confruntați cu asemenea mulțimi, se pare că soldații nu au prea opus rezistență. Nu s-a stabilit dacă, în acea dimineață, mai aveau ordin să tragă. Martori oculari au vorbit despre împușcături și se pare că a murit o persoană, dar nu este clar cum s-au petrecut toate acestea. Existau mai multe coloane de manifestanți; cea mai lungă, căreia i-a trebuit un sfert de oră pentru a trece prin dreptul unui punct de pază, s-a îndreptat spre centru pe un drum lung și șerpuit pentru a strânge cât mai mulți susținători pe parcurs. Coloana a mers de la complexul industrial către ELBA, pe Calea Buziașului, înainte de a coti, puțin înainte de amiază, către Piața Operei. Acolo, în apropiere de primărie, s-a confruntat cu un cordon de trupe și vehicule, dar, după câteva momente de ezitare, mulțimea a înaintat strigând „Armata e cu noi” și „Fără violență”. Soldații au rămas fără reacție. Urcându-se pe vehiculele blindate, demonstranții au fixat steaguri în țeava puștilor și le-au dat tinerilor recruți țigări, pâine și șuncă. Din acel moment, forțele de ordine erau neutralizate.

Rânduri dese de oameni au inundat spațiul liber din fața Operei, iar restul forțelor de ordine s-au retras din fața lor. Intrarea principală în clădire era închisă, dar după ce trupele s-au retras pe o stradă lăturalnică, s-a putut intra pe o ușă din spate. Detaliile despre modul în care unii demonstranți au reușit să pătrundă în clădirea operei sunt ușor diferite, momentul ajungerii în piață și poziția ducând la perspective variabile. Atunci Claudiu Iordache a lansat un fierbinte îndemn trupelor să se retragă. Pe la ora 14.00, o primă persoană a ajuns în balconul Operei. A spus că se numește Lorin Fortuna, că este profesor la Politehnica din Timișoara și a cerut mulțimii să nu părăsească piața, ci să stea unită pentru a fi puternică. Curând, lui i s-au alăturat alte figuri și, de-a lungul întregii după-amieze, prin balcon s-a perindat un flux continuu de vorbitori reprezentând diferite uzine și grupuri etnice. în piață erau 40.000 de persoane. La scurt timp după ce au început discursurile, câteva transportoare blindate care fuseseră retrase în cursul dimineții s-au întors în piață, pline de protestatari. Nu mult după aceea, a sosit un grup de ofițeri superiori care au trecut nestânjeniți prin mulțime pentru a cere înapoierea blindatelor în cazarmă. Această măsură a marcat retragerea armatei din centrul orașului, la ordinul lui Gușă, se pare; majoritatea unităților au părăsit clădirea consiliului județean în cursul după-amiezii.

O altă parte a mulțimii s-a adunat în fața sediului Comitetului județean de partid. Mai devreme, în cursul dimineții, primul ministru, Constantin Dăscălescu, și Emil Bobu, un membru important al CPEx și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Ceaușescu, veniseră de la București și acum se cerea în mod repetat ca ei să urce la balcon și să se adreseze mulțimii. Pe la ora 16.00, Dăscălescu, poate și Bobu, au apărut, dar s-au retras imediat ce au fost huiduiți. Se pare că atunci s-a solicitat formarea unei delegații de demonstranți care să intre în clădire și să poarte negocieri au reprezentanții regimului; s-a alcătuit un grup de 13 până la 18 demonstranți. Numerele sunt aproximative pentru că intrarea s-a făcut în mai multe rânduri; ultimul, din care făcea parte și Fortuna, nu a sosit decât seara târziu. Delegația care a intrat în sediul comitetului de partid era alcătuită din demonstranți cu profesii diverse, provenind din diferite locuri de muncă și includea cel puțin două femei. Se pare că nici unul dintre aceștia nu fusese cunoscut public înainte de revoluție, dar unii, mai ales Sorin Oprea și Petre Boroșoiu, se afirmaseră într-o oarecare măsură în zilele anterioare.

Tratativele au început pe la mijlocul după-amiezii. Din partea autorităților, șeful negociatorilor era Dăscălescu, susținut de Bălan și de vicepremierul Cornel Pacoste. Erau de față și mai mulți generali. Conform lui Ioan Savu, unul dintre membrii delegației demonstranților, era cu adevărat o delegație ad-hoc, care nu ajunsese la o platformă comună înainte de negocieri. Acest lucru, coroborat cu faptul că delegații erau oarecum intimidați de oficialitățile din fața lor, a făcut ca, la început, convorbirile să respecte agenda regimului, concentrându-se pe probleme relativ minore precum pașapoartele, locuințele și aprovizionarea. Dar, pe fundalul scandărilor care se auzeau din stradă, reprezentanții protestatarilor se pare că au devenit mai fermi. Inițial, au formulat o serie de revendicări, majoritatea vizând situația din Timișoara, care erau doar ceva mai coerente decât sloganurile manifestanților. După aceea însă solicitările au devenit de ordin mai general: demisia lui Ceaușescu și a guvernului și convocarea de alegeri libere.

Spre seară, discuțiile ajunseseră într-un impas, iar Dăscălescu trăgea constant de timp susținând că trebuie să se consulte cu Bucureștiul. Simțindu-se într-o poziție nesigură, membrii delegației demonstranților au cerut ca numele și solicitările lor să fie transmise consulatului iugoslav din Timișoara, probabil în speranța că de acolo știrea se va răspândi în lume. Se pare că unul dintre demonstranți, Valentin Vârtan, s-a dus personal la consulat; un scurt manifest în cinci puncte a fost expediat prin fax ambasadei iugoslave din București și apoi la Belgrad. Apoi, în 22 decembrie, din această sursă sau din alta, presa internațională a publicat o relatare destul de clară a negocierilor, deși în The Times se afirma în mod eronat că acestea ar fi avut loc la 21 decembrie. în cele din urmă a devenit evident că autoritățile nu erau dispuse să accepte decât cel mult trei solicitări, garantând imunitatea delegaților, eliberarea celor arestați și predarea cadavrelor celor uciși.

La ora 19.00, Ceaușescu a rostit o cuvântare inflexibilă, în care a pus tulburările de la Timișoara pe seama huliganilor și a agenților străini instigatori și nu a acceptat nici o abatere de la construcția socialismului. După aceea, negocierile au eșuat, deși Dăscălescu și Bobu au rămas la Timișoara până în zorii zilei următoare. Puterea nu era deținută pe deplin nici de demonstranți, ascunși in clădirea Operei, nici de reprezentanții regimului, rămași în sediul Comitetului de partid. În Piața Operei, manifestanții au început să-și consolideze poziția, dar, spre deosebire de euforia din zilele anterioare, pe măsură ce numărul protestatarilor a scăzut la câteva sute, a început să domnească suspiciunea și teama, răspândindu-se zvonul că spre Timișoara se îndreaptă trenuri cu trupe. Aceste temeri nu erau total nefondate, întrucât în acea noapte s-a plănuit asaltarea Pieței Operei, în timp ce între 10.000 și 20.000 de muncitori din Oltenia se deplasau către Timișoara în trenuri speciale. Mulți dintre aceștia fuseseră luați direct din schimbul lor, înarmați cu răngi și bâte și îmbrăcați în costum de gărzi patriotice. Li se spusese că vor trebui să se lupte cu «huliganii» și «bețivii» care au făcut jocul serviciilor secrete străine pe străzile Timișoarei. Operațiunea fusese ordonată de Ceaușescu însuși și fusese organizată de colaboratorul său apropiat Ion Dincă, membru al CPEx, împreună cu comandanții gărzilor patriotice și cu secretarii de partid din județele Dolj, Olt și Vâlcea.

Dacă ar fi ajuns mai devreme și dacă ar fi fost primiți de liderii locali potriviți, muncitorii olteni ar fi fost în stare să facă prăpăd în oraș. Dar ei au fost întâmpinați numai de câteva sute de protestatari. Până la ora 11.15, la intervale regulate, au mai sosit alte nouă trenuri, dar cei mai mulți muncitori — obosiți, flămânzi și confuzi — au rămas în vagoane, așteptând întoarcerea acasă. Numai puțini s-au dus în Piața Operei pentru a vedea cu ochii lor ce se întâmplase. La începutul serii, alte cinci trenuri se aflau oprite în diferite gări din Banat, când Ceaușescu a aprobat să fie duși înapoi acasă.

În noaptea de 20 decembrie, multe dintre figurile proeminente din timpul zilei au părăsit scena extenuați. Rezistența devenise o valoare maximă, întrucât prezența fizică în Piața Operei părea să fi devenit principalul argument al deținerii puterii. În cursul zilei, Fortuna înființase Frontul Democratic Român, format din cinci persoane în frunte cu el. Seara, numărul membrilor crescuse prin includerea unora dintre cei angajați în negocierile din clădirea Comitetului județean de partid.

După încheierea negocierilor și retragerea forțelor de ordine din centrul orașului, asupra Timișoarei s-a instalat neliniștea, în negocierile din clădirea Comitetului județean de partid.”