Douglas B. Rasmussen: Dreptul natural, dreptul pozitiv și libertatea

De-a lungul timpului, legea morală naturală a fost înțeleasă în mai multe feluri. Una dintre cele mai cunoscute linii de argumentare, pe care o voi adopta și eu de-a lungul acestui eseu, susține că standardul sau măsura ultimă pentru a determina ce înseamnă o viață cu adevărat morală este reprezentată de însăși natura umană. Ea este cea care conferă înțelesul cel mai înalt conceptului de „lege” – nu ordinele, nu convențiile și nici obiceiurile. La rândul lor, natura umană și viața morală sunt cele care stau la baza drepturilor individuale. Prin urmare, aceste drepturi sunt naturale. Mai mult de atât, atunci când se referă la drepturile negative de bază – viață, libertate și proprietate -, drepturile naturale pot legitima legea pozitivă.

În continuare, voi face câteva observații cu privire la ceea ce este și ceea ce nu este legea morală naturală.

Legea naturală și drepturile naturale

Deși este compatibilă cu teismul, legea morală naturală nu depinde de teologie în construcția propriei sale etici. Aceasta are în centru ideea de ordine naturală. Mai mult, legea morală naturală nu este o formă de raționalism etic care asumă că o conduită etică poate fi dedusă din abstractizarea unor principii etice. De asemenea, legea morală naturală nu doar că se află în concordanță cu drepturile naturale, dar stă și la baza lor atunci când acestea sunt înțelese ca fundament etic al ordinii politice sau legale.

În primul rând, legea morală naturală nu trebuie confundată cu teoria poruncii divine, care presupune că obligativitatea adoptării unei conduite sau moralitatea unui comportament este determinată doar de porunca sau voia lui Dumnezeu. De fapt, legea morală naturală susține că însăși natura umană (fără a ține cont de sursa ultimă a existenței sale) este cea care reprezintă fundamentul pentru toate principiile etice de bază. În acest sens, este important să reamintim faptul că Toma din Aquino are o concepție intelectualizată despre Dumnezeu, conform căreia Dumnezeu nu ar putea porunci ceva ce este contrar naturii Sale. Dumnezeu nu poate face calculul „2+2=5” să fie adevărat și nici nu poate legitima torturarea copiilor. Dumnezeu poruncește și vrea numai ce este adevărat și bine, dar ceea ce este adevărat și bine nu este determinat numai de voia și porunca Sa.

În al doilea rând, această teorie consideră că desăvârșirea (self-perfection) reprezintă scopul nostru natural și binele uman. Fiind un obiectiv ultim comprehensiv, este constituit din mai multe „bunuri de bază” (basic goods) și virtuți. Din prima categorie fac parte, spre exemplu, cunoașterea, sănătatea, prietenia, iar din cea de-a doua – integritatea, temperanța și curajul; însă niciuna nu este prioritară alteia. Așadar, sarcina cu care este încredințat fiecare om este aceea de a dobândi aceste „bunuri de bază” și de a practica în mod coerent aceste virtuți în situații contingente și particulare.

Desăvârșirea (self-perfection) nu reprezintă, așadar, numai un simplu proces de a deduce din „bunurile de bază” și din virtuți ceea ce trebuie sau nu trebuie să facem. Dimpotrivă, aceasta presupune o activitate individualizată, care necesită propriul nostru discernământ, pentru că nu se caută niciodată referiri la niște răspunsuri universale pentru situații particulare. Esența acestei „activități” este de a ne exersa înțelepciunea practică. După cum spune și Aristotel în Etica Nicomahică: „Virtutea… este o instanță a caracterului definită de actul alegerii unui anumit mijloc, dar un mijloc care este propriu persoanei noastre, și care poate fi determinat de un principiu rațional, pe care omul cu înțelepciune practică îl deține și îl folosește.” Și Toma din Aquino afirmă: „Prudența îndrumă virtuțile morale nu numai în alegerea mijloacelor, ci și a scopurilor. Scopul fiecărei virtuți morale este acela de a-și găsi mijlocul potrivit, mijloc care este selectat în urma îndrumării corecte în spatele căreia stă prudența.” Prin urmare, atingerea propriului bine uman nu este un proces abstract, universal sau impersonal.

În al treilea rând, răspunsul la întrebarea cum ar trebui să ne purtăm și ce ar trebui să legifereze dreptul nu trebuie să fie unul și același. Există o distincție, după cum notează și Toma din Aquino, între acțiunile drepte, care sunt obligatorii din punct de vedere moral, și acțiunile drepte care sunt obligatorii din punct de vedere moral și legal. Așadar, nu este suficient să știm ce presupune dreptatea din punct de vedere etic pentru a determina legile pozitive. Un mod de a înțelege relația dintre legea morală naturală și drepturile naturale este să le conceptualizăm pe cele din urmă ca având scopul etic de a stabili care sunt problemele ce țin de sfera moralității și care sunt cele care țin de dreptul pozitiv. Funcția drepturilor naturale este aceea de a oferi un fundament unui cadru legal sau politic care caută să protejeze posibilitatea indivizilor de a acționa conform principiilor lor morale în încercarea lor de a se desăvârși, în timp ce trăiesc printre alți oameni. Protecția libertății ar reprezenta în acest caz aspectul primordial.

Cu alte cuvinte, binele comun pentru comunitatea politică ar fi reprezentat de o ordine legală a cărei funcție centrală ar fi protejarea drepturilor naturale. Așadar, drepturile naturale pot fi înțelese ca principiul cu ajutorul căruia cineva poate interpreta și înțelege sensul și scopul unei constituții. Această perspectivă asupra relației dintre legea naturală morală și drepturile naturale nu este neapărat cea preferată de toți teoreticienii dreptului moral natural, dar este una care rămâne în picioare – și pe care Douglas J. Den Uyl și cu mine am încercat să o apărăm de-a lungul timpului. Însă un aspect care trebuie clarificat este acela că legea morală naturală nu este legată sub nicio formă de integralismul catolic sau, mai general, de viziunea din filozofia politică conform căreia crearea arhitecturii unui stat presupune și modificarea arhitecturii sufletelor oamenilor din interiorul lui (statecraft-is-soulcraft).

Eroarea naturalistă

Unii consideră că legea morală naturală poate fi respinsă ca find un exemplu al așa-numitei erori naturaliste. Însă această eroare nu este atât de clară și de evidentă pe cât pare. De fapt, ea este foarte controversată și nu este nici pe departe recunoscută unanim. Voi sublinia trei puncte cu privire la aceasta.

În primul rând, este foarte des invocată ideea conform căreia Hume este cel care a demonstrat eroarea fundamentală cu privire la legea naturală atunci când a observat că nu este posibil să derivăm o concluzie formată din termeni care să ne indice ce este valoros, demn de urmat sau obligatoriu, din premise în care acești termeni nu există. Această observație este corectă, dar irelevantă. Ea nu ne arată că există sau ar trebui să existe în orice caz un gol insurmontabil între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie; observația lui Hume ne arată doar că un astfel de argument trebuie să conțină premise în care să fie menționați acei termeni care să indice ce este valoros, demn de urmat sau obligatoriu. Logica nu este aceeași cu ontologia.

În al doilea rând, un argument asemănător cu cel al lui Hume este invocat și de G.E. Moore, care susține că binele nu poate fi definit. Tot ce putem afirma este că binele este bine și nimic mai mult. Orice alt răspuns cu privire la această problemă este discutabil și nu reușește să suprindă în mod necesar natura binelui. Tot ce reușește să facă este să confunde binele cu orice altceva, comițând aceeași eroare naturalistă. Acest tip de argument se numește „întrebarea cu răspuns deschis” și este deseori folosit împotriva legii morale naturale. Cu toate acestea, el prezintă câteva probleme. Câteva dintre acestea sunt: presupoziția conform căreia o definiție adecvată trebuie să fie în mod necesar analitică – adică o definiție nu poate să ne spună ceva nou despre obiectul definit; amestecarea definiției nominale cu cea reală; și incapacitatea de a accepta faptul că nici măcar definițiile analitice nu reușesc să explice adevărul necesar. Aceste definiții reușesc numai să ne împingă cu un pas în urmă în explicația noastră deoarece nici măcar o definiție care ne spune clar că „A este A” nu ne explică de ce „A este A” reprezintă un adevăr necesar. „Întrebarea cu răspuns deschis” nu reușește, așadar, să ne ajute să determinăm dacă o anumită definiție a binelui sau a orice altceva este adecvată. De fapt, mai târziu în cariera sa, Moore a admis că toate presupusele sale dovezi din Principia Ethica cu privire la imposibilitatea de a defini binele au fost cu siguranță greșite.

Moore este un realist în ceea ce privește moralitatea. Binele nu reprezintă pentru el un construct, o expresie a emotivității sau o chestiune ce ține de modul în care utilizăm limbajul. De fapt, Moore susține că referirea la termenul „bun” este determinată de proprietăți naturale, dar cu toate acestea binele nu este reductibil la proprietățile naturale, ci se produce pe baza lor. Cu alte cuvinte, binele stă „în cârca” anumitor proprietăți naturale. Spre exemplu, a afirma că o căpșună este bună nu este același lucru cu a spune despre că este roșie, suculentă și dulce. Mai degrabă, căpșuna este bună tocmai pentru că este roșie, suculentă și dulce. Acceptarea acestei relații de către Moore este deosebit de importantă deoarece ea este susținută și de către Aristotel și Toma din Aquino. După cum observă și Henry B. Veatch: „De ce calitățile de a fi dulce, roșie și suculentă ar trebui să constituie temeiuri pentru a spune despre o căpșună că este bună sau de ce discernământul și asumarea convingerilor ar trebui să reprezinte temeiuri pentru a considera un om bun? Răspunsul este că aceste proprietăți sunt deținute de o căpșună care este dezvoltată complet, adică este perfectă; în mod analog, numai o persoană cu discernământ, care are un simț al dreptății și al curajului, este cea care se apropie cel mai mult de ceea ce un om ar trebui sau ar putea să fie, adică de un om care și-a actualizat toate potențialitățile umane.”

Binele reprezintă așadar ceea ce este actual în comparație cu ceea ce este potențial, iar din moment ce poate fi găsit peste tot în realitate sub forma relației dintre actual și potențial, nu poate fi încadrat în vreo clasificare sau categorie. El le transcende, deci poate fi „definit” numai într-o manieră analogică, imprecisă. Un teoretician al legii morale naturale ar putea, așadar, cădea de acord cu Moore când vine vorba despre bine ca fiind de nedefinit în sens strict, dar ar putea în același timp susține că argumentul lui Moore împotriva încercării de a defini binele nu ar fi, în principiu, opus unei fundamentări naturaliste a binelui.

În final, înțelegerea contextului ontologic când vine vorba de teoria legii morale naturale este crucială pentru a realiza de ce nu există în mod necesar un gol între ce este ceva și ce ar putea fi valoros pentru el. Lucrurile care se găsesc în ordinea naturală – sau cel puțin lucrurile care au viață – au un telos sau un ergon, adică un scop sau o funcție; iar când descriem consecințele unei acțiuni sau ale unui anumit comportament manifestat de o viețuitoare, le putem judeca în funcție de scopul sau funcția lor. Cu alte cuvinte, există bine natural și există defecte. După cum afirmă și David S. Oderberg: „Pietrele și electronii pot avea anumite funcții, dar acestea nu se pot desăvârși (flourish), nu pot să aibă un comportament mai bun sau mai rău, corect sau greșit, nu pot fi nedreptățite, satisfăcute și nu pot deține niciuna din condițiile normative fundamentale care țin de subiecții determinați de cauzalitate care sunt…viețuitoarele. Nu există un continuum aici, ci este un punct în care natura se separă în două ramuri distincte. Însă funcțiile normative ale viețuitoarelor sunt la fel de reale ca funcțiile non-normative ale tuturor lucrurilor din cosmos. Binele natural este la fel de real ca vâscozitatea naturală, răul natural –  la fel ca radioactivitatea naturală.”

Viețuitoarele dețin forțe cauzale care rezultă din proprietăți care nu sunt reductibile la proprietățile elementelor materiale din care sunt compuse. Aceste proprietăți non-reductibile se adaugă ontologiei lumii și dau naștere unui model de cauzalitate – o cauzalitatea finală imanentă. Pentru viețuitoare cum suntem noi, oamenii, aceste forțe cauzale pot fi exprimate volitiv, însă ele rămân teleologice. Caracterul normativ al ființelor și al acțiunilor sale este așadar înrădăcinat în însăși natura lor. Acest context ontologic contrazice argumentul conform căruia legea morală naturală este responsabilă de eroarea naturalistă.

Există multe alte puncte care pot fi adăugate acestor observații, dar principalul scop al lor a fost acela de a arăta ca legea morală naturală nu poate fi respinsă cu atât de multă ușurință. Ea rămâne deosebit de relevantă când vine vorba de etică, filozofie politică, drept și libertate.

Douglas B. Rasmussen este profesor de filozofie (retired) la Universitatea St. John din New York City, Senior Affiliated Scholar la Institute for Economic Inquiry, Creighton University, Omaha, NE și Senior Scholar la Institute for Economic Studies – Europe. Este co-autor cu Douglas J. Den Uyl al cărții care urmează să apară toamna aceasta: The Realist Turn: Repositioning Liberalism (Palgrave Macmillan, 2020)

Citește și: Douglas Rasmussen: Mâna vizibilă a eticii și mâna invizibilă a pieței

Articolul original: Natural Law, Positive Law, and Liberty