Dragoș Paul Aligică. Doctoratul – practica normală

O lucrare de doctorat normală, făcută într-un regim normal – adică cel consacrat în sistemul universitar occidental modern – este ceva, prin definiţie, public sub cel puţin patru faţete ale ciclului ei de viaţă:

1. Ca material în lucru, părţi ale ei sunt prezentate la conferinţe şi workshopuri, înainte de susţinere.
2. La susţinere, teza este prezentată şi apărată în şedinţă publică, deschisă.
3. Practica spune că cel puţin o parte sau un capitol – în mod optim, mai multe capitole – să fie publicate în reviste de specialitate, fie înainte, fie după susţinere.
4. După susţinere, teza este revăzută, capitolele publicate, reunite din nou într-un întreg şi materialul rezultat – eventual revăzut şi adăugit – este publicat ca volum de autor la o editură recunoscută, deci sub forma unei cărţi difuzate în librării şi biblioteci.

Aceasta este practica curentă. Aceasta este practica la care ne supunem studenţii cu care lucrăm (toţi studenţii cu care am lucrat în comisia de doctorat ca îndrumător au trebuit să şi au reuşit în măsură mai mare sau mai mică să publice părţi din disertaţii). Aceasta este practica la care la rândul meu am fost obligat să mă supun (toate lucrările mele de acest fel au fost publicate în acest regim şi sunt accesibile public sub formă de articole şi cărţi). Aceasta este înţelegerea profesională universală curentă cu privire la această chestiune.

Nu am auzit niciodată, nicăieri în lume, într-o experienţă academică de aproape trei decenii acum, o discuţie sau dezbatere în regimul absolut aberant, absurd, ridicol în care are loc actuala discuţie în România (pe motiv de GDPR – n.r.).