Dragos Paul Aligica. Tanarul Eliade: o excursie de grup absolut -dar absolut- memorabila!

Mircea Eliade: Memoriile. Voiam sa scriu ceva despre Ionescu -contrastul intre critica sa literara si comentariile politice trimise din Franta anilor premergatori razboiului. Dar am dat in inegalabilul, irezistibilul, inepuizabilul M. Eliade (Papinel, dupa cum il defineste Ionescu). Si asta e acum fatal planurilor mele. Redescopar cu entuziasm Memoriile sale (care m-au impresionat atat de mult acum douazeci si mai bine de ani). Realizez ca sunt o mina de umor involuntar. Lucrarea e o bijuterie a genului.

Examenul de logica cu Nae, la Universitatea din Bucuresti:

Nae: Ce carte ai citit? Mircea: Logica lui Croce si Sistema de logica a lui Gentile dar nu cred ca am inteles tot ce am citit. Nae (consolator): Nici eu nu pot spune asta. Nae: Dumneata cunosti povestea cu Newton, cu marul? Ce operatie logica s-a intamplat in mintea lui care i-a permis sa inteleaga ca marul acela, un obiect particular, ilustreaza o lege universala? Mircea: Nu pot sa raspund pe loc dar cu un ragaz am sa pot sa ma apropii de solutie. Nae: Nu e nicio graba. Mircea (plusand): Am cititi de curand o carte a lui Lucian Blaga, Fenomenul originar…. Nae (clatinand multumit din cap): Esti pe drumul al bun. Mergi inainte. Nae: Vine vacanta. Mai uita-te si la cer. Ce ai de gand sa faci vara asta? Mircea: Urc pe Bucegi si de acolo pe Piatra Craiului Nae: Buna idee. Dar urca-te fara carti.

Aici se incheie examenul de logica cu Nae. Memorialistul nu ne dezvaluie nota dar pare evident, din subtext, ca a trecut cu un calificativ stelar.

Bun. Si acum, pana sa ajunga la Bucegi, “dupa exemplul lui Kierkegaard”, conform captitolului 7 al Memoriilor, Mircea pleaca in excursie de grup, trei saptamani, in Italia. (A costat fix 20000 lei , “suma considerabila la acea vreme”, nu uita sa precizeze memorialistul, in caz ca posteritatea isi va pune intrebarea esentiala).

Povestea acestei excursii ar trebui ecranizata de noul val romanesc. Este senzationala. Vizita lui Mircea in Italia nu va fi uitata usor de cei ce se intersecteaza cu traiectoria sa. Pe unde trece se lasa cu arestari, interogatorii, anchete. Si cu constiinta autentica a lui Mircea adanc tulburata de aceste evenimente nefericte dar esentialmente existentiale. Iata cum:

Asadar “dupa exemplul lui Kierkegaard”,  Mircea pleaca in excursie de grup, trei saptamani, in Italia. Spuneam ca vizita lui Mircea in Italia nu va fi uitata usor de cei ce se intersecteaza cu traiectoria sa.  Pentru Mircea (intre timp tanar publicist la Cuvantul) excursia era si “un prilej de a se intalni cu scriitori cu care era in corespondenta”: Papini, Buonaiuti, Macchioro. Habar nu aveau astia ce-i asteapta…

Pana sa ajunga la ei are loc insa turul Romei. Eugeniu Porn, atasat comercial la Roma, comite greseala sa faca pe ghidul pentru grup. Unul, Isopescu, il ia de-o parte pe Mircea si ii baga in cap ca “prezenta lui Porn inseamna o adevarata catastrofa pentru propaganda romaneasca”. Sa-i dam cuvantul lui Mircea:

“Dupa cateva zile nu mi-am mai putut stapani indignarea si am scris un articol violent si sarcastic: “Roma domnului Porn”. Publicat in Cuvantul, articolul a provocat un adevarat scandal la directia de Presa si chiar la Ministerul de Externe si Porn a trebuit sa vina de urgenta la Bucuresti ca sa-si apere situatia. Mi-am dat seama mai tarziu, cand l-am cunoscut mai bine pe inflacaratul bucovinean, ca n-ar fi trebuit sa iau de bun tot ce-mi spusese Isopescu care era certat cu aproape toti colegii si romanii din Italia si dealtfel ravnea postul lui Porn”.

Inflacaratul bucovinean asadar.

Din intalnirile de la Roma cea mai tare il impresioneaza insa pe memorialistul nostru cea cu Buonaiuti. E invitat la om acasa si Mircea “noteaza repede tot”. Interviul apare, evident, in Cuvantul. Ati anticipat deja rezultatul. Dar sa-i dam din nou cuvantul lui Mircea:

“Fara sa vreau am pricinuit o seama de neplaceri acestui om pe care il admiram si-l iubeam atat. Il intrebam ce crede despre fascism si imi raspunde ca el pana acum n-a avut neplaceri … dar a adaugat zambind, n-avea nicio simpatie nici pentru Musolini, nici pentru fascism. In marea mea naivitate am tiparit si marturisirile acelea in interviu. Ernesto Buonaiuti a fost anchetat de politia politica dar si-a dat repede seama ca e vorba de o naivitate si, in marea sa bunatate, m-a iertat.”

Si vine implacabil randul lui Macchioro. Mircea il citeste din liceu, omul ii trimitea carti, il invita acasa, ii deschide fiica lui, Anna, cam de varsta memorialistului nostru… Sa nu ne mai complicam cu comentarii inutile. Sa-i dam din nou cuvantul lui Mircea, autocritic. Lovitura de teatru pentru el. Deja nimic surprinzator pentru noi:

“Gafa s-a repetat, cu consecinte mult mai grave, cu Vittorio Macchioro, pe care m-am dus sa-l vad la Napoli. Era pe atunci directorul Muzeului de Antichitati… . Evident am descris intr-un articol vizita, redand esentialul convorbirii noastre. N-am uitat nici observatiile lui antifasciste. Cum nu erau decat obiectii ideologice si critici obiective imi inchipuiam ca nu vor supara pe nimeni… Naivitatea mea era era sa-l coste pe Macchioro postul de director al muzeului. A fost imediat anchetat. Indigant de indiscretiile mele a declarat ca abia ma cunoste … ca confuzia a pornit din insuficienta mea cunostere a limbii italiene. Asta l-a salvat. Mi-a trimis o scrioare mahnita si amara intrebandu-ma cum de l-am putut lovi atat de salbatic”.

Normal, acum memorialistul nostru este cam tulburat de anumite ganduri. Iata cum pune el problema, in cuvintele sale, bine alese din punct de vedere literar si stilistic:

“Scrisoarea lui Macchioro m-a trezit brusc, speriat, aproape in sudori, asa cum te-ar trezi un traznet dintr-un somn adanc. M-am cutremurat…”

Cititorul contemporan ajuns in acest punct ar zice: In sfarsit, iresponsabilule!! Gresit. Asta e diferenta intre un ganditor trairist, protoexistentialist si superficialul cititor contemporan, care merge doar la suprafata lucrurilor. De fapt intram in profund teritoriu existential-metafizic. Sau cum ne explica memorialistul “asta a fost doar inceputul”: “… mi-am spus ca e probabil ceva in destinul meu… ma intrebam daca nu e vorba de o stranie demonie, daca nu cumva sunt blestemat sa rasplatesc cu nenoroc pe cei care ii iubesc si de care sunt iubit… luni de zile m-a urmarit gandul acesta…poate ca ce socoteam atunci demonie nu era decat o sinceritate si o obsesie a autenticitatii impinse pana la inconstienta”.

Lucrurile nu se opresc aici insa. Demonie, nedemonie, sau orice ar fi ea metafizic sau gnoseologic, chestia loveste din nou. Sa dam acum pentru utima oara cuvantul eroului nostru sa ne spuna ce si cum:

“Pentru ca fiica lui Macchioro era modesta, saracacios imbracata, mi s-a parut ca seamana cu o slujnica tanara – si am scris-o. Nu m-am gandit o clipa ca, trimitand lui Macchioro foiletonul in care vorbeam de el, acesta l-ar fi putut da cuiva sa i-l traduca (cum si s-a intamplat, dealtfel) si ca asemanarea cu o slujnica tanara i se va parea de-a dreptul jignitoare”.

Atat.