Adrian Miroiu. Drumul către impostură

Acum douăzeci și cinci de ani, în 1993, era publicată la Editura Logos o carte a lui Gheorghe Stratan cu titlul: Ţara bazaconiilor. False valori în ştiinţa românească. Autorul se oprea îndeosebi asupra anilor ’80 și începutului anilor ’90 ai secolului trecut și arăta cum diverși impostori, autori de bazaconii, se cățăraseră pe poziții de prestigiu în știința și în viața publică românească. (Unul dintre ei a ajuns chiar președintele Academiei Române.)

Astăzi, cazul științelor militare, informației și ordinii publice este pilduitor pentru felul în care se creează acele condiții care permit, pe o scară acum mult mai largă, ca alți impostori să ajungă în poziții de prestigiu și adesea de putere: doctori cu teze plagiate sau fie și numai de o calitate cu totul îndoielnică, profesori la universitățile militare (și nu doar), chiar conducători de doctorat. (Aș vrea să subliniez că și în alte domenii se petrec lucruri asemănătoare; de pildă, în medicină.) Cum iau naștere acele condiții? Gheorghe Stratan făcea referire la un pasaj faimos din Faust de Goethe, în care Mefistofel indica foarte clar drumul: ”Dispreţuieşte numai raţiune şi ştiinţă, / Cea mai înaltă-a omului putere! / Te lasă-nduplecat de vrăji şi artificii, / Cum spiritul minciunii ţi-o impune şi ţi-o cere”.

Astăzi, locul lui Mefistofel e ocupat de ceva mult mai banal. E vorba de idei care reprezintă o deformare mostruoasă a ideii de cercetare științifică și care par să fie susținute de un număr important de persoane care activează în acest domeniu și care au ajuns chiar să aibă un cuvânt de decizie, fiind de exemplu membri ai Comisiei de specialitate a CNATDCU sau experți numiți în comisiile de evaluare a acuzațiilor de plagiat în cazul unor teze de doctorat.

Ce susțin aceste persoane? M-am confruntat cu ideile lor, alături de alți doi colegi (prof. M. Zulean și dr. Ș. Cioculescu), când la solicitarea CNATDCU am analizat documentele legate de tezele de doctorat elaborate de P. Tobă și F. Pandele. Aș putea spune simplu: susțin bazaconii, în următorul sens al cuvântului ”bazaconie” indicat de Dex:  ”aberație, absurditate, aiureală, elucubrație, enormitate, fantasmagorie, prostie, stupiditate”.

Mai întâi, am citit documente prin care unele persoane își dădeau acordul ca anumiți alți autori să utilizeze ”nestingherit și fără nicio obligație morală sau patrimonială” pasaje din lucrările lor publicate. E aberant: dacă ar fi acceptată o astfel de susținere, atunci orice autor ar putea să își dea acordul ca o carte sau o altă lucrare a sa să fie folosită de altcineva, prezentat(ă) ca lucrare originală! Există aici o confuzie gravă: cineva poate ceda desigur drepturile de autor pentru o anumită lucrare, dar nu poate ceda și faptul că este autorul lucrării respective. (Una dintre cele mai celebre povești privind drepturile de autor are ca obiect albumele formației Beatles. Dar nu i-a venit în cap niciunui deținător al acestor drepturi ideea de a pretinde că e autorul cântecelor lor!)

O bazaconie de un tip asemănător e următoarea: ni se spune pe un ton fals academic că, atunci când într-o lucrare se face referire la acte legale sau administrative,  acestea ”pe cale de consecință, pot fi utilizate fără citare și fără indicarea sursei”. E fals: textele de lege, documentele administrative trebuie întotdeauna citate. Fiind documente publice, ele pot fi reproduse într-o lucrare științifică fără acordul autorității care le-a emis, dar întotdeauna trebuie indicată proveniența textului reprodus. Altminteri cineva ar putea să publice în numele său – și, eventual, ar putea cere să devină doctor – dacă preia textul Constituției, ori al legilor tocmai promulgate în ultimul an. (În paranteză fie zis, dacă lucrurile ar sta după cum cred acești experți într-ale științelor militare, informației și ordinii publice, ce se întâmplă dacă un astfel de document a fost, dar nu mai e în vigoare?)

O a treia susținere pe care am întâlnit-o e de-a dreptul de neimaginat pentru orice cercetăror onest. Ce spuneau de pildă membrii primei Comisii a CNATDCU care a analizat suspiciunile de plagiat în cazul lui P. Tobă? După ei, dacă găsim un document pe internet pentru care nu se poate identifica autorul, atunci, cică iarăși ”pe cale de  consecință”, nu mai există condițiile legale pentru a susține că e vorba de un plagiat. De ce? – argumentul lor e aiuritor: internetul ”nu poate fi considerat o persoană în accepțiunea legii, ci doar un fond documentar incomensurabil, care stă la dispoziția tuturor utilizatorilor”. Cu alte cuvinte, pot să iau balada Miorița și să zic că sunt autorul ei. Sau, de ce nu, iau Biblia, ca să nu mai vorbim de orice articol de pe Wikipedia. Mai mult, pe internet există multe documente pentru care nu mai există drepturi de autor. Or, fiindcă așa stau lucrurile cu poeziile lui Eminescu, se poate trage concluzia că orice tânăr sau mai puțin tânăr doctorand poate să susțină că e autorul vreuneia?

Astfel de susțineri nu sunt ale unor simpli doctoranzi. Se întâlnesc la oameni care au poziții de putere în domeniul academic științe militare, informații și ordine publică. Ceea ce le face să nu poată fi descrise ca simple bazaconii, ci – dată fiind posibilitatea acceptării lor ca părți ale unei adevărate culturi în ”spiritul minciunii”, așa cum zicea Mefistofel – ca mecanisme capabile să distrugă credibilitatea nu numai a studiilor doctorale din România, ci și a întregii cercetări științifice românești, cel puțin din domeniile științelor sociale și umane.

Am încercat, aici și în postarea anterioară, să argumentez că existența tezelor de doctorat plagiate din România (cel puțin a celor din domeniul de studii științe militare, informații și ordine publică) este doar vârful unui imens aisberg. Situația e mult mai gravă. Cred că e nevoie ca toți colegii care se simt responsabili de viitorul cercetării în științele sociale și umane să își afirme poziția față de susțineri, idei precum cele pe care le-am amintit aici, dar și – mai mult – față de calitatea publicațiilor în aceste domenii. La noi nu există o cultură a analizei critice a producțiilor cu caracter științific; nu există instrumente bine împământenite de evaluare publică a acestora. Iar lipsa lor face și ea ca drumul către impostură să fie larg deschis.