Dumnezeu și oamenii de știință. De la modestia lui Galilei la aroganța lui Darwin

Un eseu de Norman Podhoretz din antologia The Norman Podhoretz Reader

Una dintre cele mai spectaculoase trăsături ale mileniului care s-a încheiat este dezvoltarea științei moderne. Acest proces nu a început decât la jumătatea mileniului, demarând cu Copernic la mijlocul secolului al XVI-lea și luând amploare la începutul secolului al XVII-lea. Cu toate acestea, în cele patru secole de la apariția teoriei heliocentrice s-a descoperit mai mult despre lumea naturală decât în toată perioada care a precedat descoperirii lui Copernic.

Atunci când zăbovești asupra acestui lucru, el pare foarte ciudat. Fără îndoială, multe din cele mai sclipitoare minți care au trecut prin lume au trăit în secolele foarte îndepărtate. De la lumea iudaică până la Grecia Antică, lumea a fost populată de oameni care nu au fost niciodată depășiți în profunzime, înțelepciune, viziune și originalitate. Unele dintre aceste minți s-au îndeletnicit cu matematica și științele, iar influența lor s-a răsfrânt până în Evul Mediu asupra filosofilor și teologilor evrei, creștini și musulmani. Astfel că scolastica, școala de gândire negată de știința modernă, era la fel de înrădăcinată în filosofia greacă (în special Aristotel) ca și în Biblie. Cel mai mare dintre scolastici, Toma d’Aquino, și-a dedicat lucrarea încercării de a reconcilia rațiunea și revelația, pe Aristotel cu Scriptura. Făcând acest lucru, Sfântul Toma a avut multe de spus și despre partea fizică a universului.

Cum putem explica de ce majoritatea acestor minți briliante s-au înșelat în accepțiunile lor cu privire la lumea din jurul nostru? Și, mai mult, cum de Copernic și cei doi titani care i-au urmat, Kepler și Galileo, au emis judecăți care s-au dovedit aproape în întregime adevărate?

V-ați putea gândi că e greu să găsești răspunsul la această uriașă întrebare consecvențială. Ei bine, răspunsul nu e atât de inaccesibil, întrucât l-a oferit chiar Galileo. Scolasticii, ne spune el, voiau să înțeleagă de ce lucrurile erau într-un anumit fel și nu în altul, iar explicațiile lor – cu mult ajutor din partea lui Aristotel – luau forma deducțiilor logice bazate pe adevărurile revelate pe care le dețineau deja. Prin contrast, Galileo a fost revoluționar fiindcă scopul său a fost acela de a înțelege cum sunt lucrurile în sine, observându-le și măsurându-le. El nu a pretins niciodată că aceste metode experimentale ar dezvălui ceva cu privire la cauzele sau originile fenomenelor măsurate și observate. Dar, prin aceste metode, el a observat că scolasticii și Aristotel înaintea lor s-au înșelat foarte mult cu privire la lumea fizică.

Referitor la fenomenul pe care l-a descoperit cu ajutorul telescopului pe care și-l făcuse singur, fenomen pe care filosofii scolastici îl eliminaseră din lista celor posibile, Galileo a scris următoarele: „În epoca noastră, avem de-a face cu observații și accidente, în așa mare măsură încât mă întreb dacă, de-ar fi Aristotel încă în viață, nu și-ar schimba părerea.”  Poate că Aristotel s-ar fi răzgândit, însă profesorul de la Universitatea din Padova nu era Aristotel. El nici nu a vrut să arunce un ochi prin telescopul pe care îl perfecționase Galileo. De ce să se sinchisească? La urma urmei, nimic din ce ar fi văzut acolo nu ar fi putut fi de folos în scopul umanității.

Galileo susținea că oamenilor nu le sunt accesibile toate marile adevăruri și din acest motiv ar trebui să fie mai modești, renunțând la extravaganțe în favoarea unui sincer „nu știu”. Deși a fost silit de Biserica Catolică să renunțe la viziunea heliocentrică învățată de la Copernic, el a reușit să își păstreze intactă (pe ascuns, firește) atât viziunea, cât și respectul față de creștinism. Galileo nu considera că știința ar contrazice Biblia, atâta timp cât aceasta este bine înțeleasă. Contesta în schimb conexiunile stabilite de Sfântul Toma între ratio și revelatio.

Francis Bacon a aderat la aceste idei, considerând că noua filosofie nu reprezenta o amenințare nici pentru credință, nici pentru înțelepciunea umană, și cu atât mai puțin pentru societate. Scolasticii amestecaseră cele ce țin de om cu cele ce țin de divinitate, pe când noua filosofie își propunea să separe planurile, alocând cele ce țin de oameni oamenilor. Iar pentru a-l înțelege pe Dumnezeu, trebuie să renunțăm la a opera cu rațiunea noastră limitată, fiindcă doar recunoscându-ne limitele puteam să vedem în lume minunile lui Dumnezeu.

Aceste predicții s-au înșelat într-un punct central: efectul pe care dezvoltarea științifică îl va avea asupra credințelor religioase. Cu cât știința a înflorit, cu atât credința în sensul ei primar a devenit mai slabă, ajungând ca în secolul al XVIII-lea (nu degeaba numit și Secolul Rațiunii) să se limiteze la niște generalități depersonalizate de tip deist. În mod paradoxal, puterea „nelimitată” a rațiunii a fost descătușată chiar în momentul în care aceasta își propunea, revenind la vorba lui Galileo, să devină mai „modestă”. Limitându-se la lucrurile care le erau accesibile și pe care le puteau descoperi, în loc să încerce să răspundă întrebărilor care le depășeau cu mult capacitatea, oamenii au ajuns să cunoască extrem de multe lucruri despre lumea fizică.

Până în secolul 19, mintea omului parcursese traseul dinspre planete înspre maimuțele lui Darwin. În acest punct a izbucnit războiul dintre știință și religie, căruia Bacon îi negase posibilitatea. Ca mulți oameni de știință care i-au precedat, și Darwin a spus că nu este antireligios și că descoperirea sa nu anulează adevărurile creștine, însă acest lucru nu a schimbat felul în care teoria sa a fost percepută.

Atunci când filosoful german Friedrich Nietzsche spus că „Dumnezeu a murit”, el a verbalizat o accepțiune care se dezvoltase (mai mult sau mai puțin în secret) în mintea unui număr foarte mare de oameni. Pentru Nietzsche, acest enunț stătea la baza drumului către măreție al umanității. Contemporanul său mai vârstnic, Feodor Dostoievski, observa cu neliniște consecințele unei astfel de accepțiuni, prin vorbele personajului său celebru, Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu e mort, atunci totul e posibil.”

Firește, maximele care anunțau moartea lui Dumnezeu au exagerat. America concentrează cel mai mare număr de credincioși creștini din lume, cu toate că impactul acestora este mult diminuat de societatea secularizată în care trăim.

În acest punct, avem de-a face cu un alt paradox de-a dreptul fascinant. În calea sa spre „modestie”, mintea a primit o forță aproape supraumană, uitând de propriile sale limitări firești. Astăzi, rațiunea pare să-l fi înlocuit pe Dumnezeu prin încercarea ei de a deveni omnipotentă și omniscientă. Marchizul de Condorcet în secolul al XVIII-lea și Auguste Comte au mers mai departe ca niciodată, susținând că rațiunea umană nu are motive solide pentru care s-ar limita la lumea fizică, ci ar trebui să se avânte spre înălțimi, spre sfera socială. Științele sociale, conform acestora, ar putea înțelege societatea atât de bine, încât să creeze ordini sociale utopice, care să aducă numai beneficii și să desăvârșească însăși firea omului.

Dacă Dostoievski considera că moartea lui Dumnezeu înseamnă că tot ce e rău e permis, adepții scientismului consideră că acum ne sunt permise lucrurile cu adevărat bune. Istoria a dovedit, prin monstruoasele regimuri totalitare care au bântuit secolul al XX-lea, că scriitorul rus a fost un profet mai bun. Atât comunismul cât și nazismul erau forme de inginerie socială care se „validau” prin știință. În special comuniștii, când au pus stăpânire pe Rusia în anul 1917, au fost ferm convinși că sunt deținătorii legilor nescrise ale Istoriei și că, prin mintea lui Karl Marx, urmau să creeze „omul sovietic”. Cât despre naziști, ei au considerat că antisemitismul lor era fundamentat pe o „metodă științifică” de „purificare”, care urma să înlesnească atingerea idealului de supraom, așa cum fusese el descris de Nietzsche.

Cu siguranță că foarte puțini dintre adepții acestei religii a științei au recunoscut în dezastrele regimurilor totalitare semnele victoriei lor în războiul dintre știință și religie. Chiar din contră, mulți dintre ei au negat crimele regimului comunist sau, în cel mai bun caz, și-au cerut iertare pentru acestea, pe când monstruozitatea nazismului a fost explicată ca un efect al influenței religioase și al superstiției. Astfel, experiența totalitarismelor nu a reușit să șubrezească această credință în rațiune și știință. Abia urmările invenției bombei atomice au reușit să miște ceva.

În lucrarea sa, Science and the Modern World (1925), Alfred North Whitehead ridică niște întrebări foarte serioase cu privire la validitatea afirmațiilor conform cărora știința oferea o descriere exhaustivă a realității. „Religia este viziunea acelor lucruri care se află mai presus, în spatele și în interiorul fluxului trecător al realității imediate”, scrie el.

În aceiași perioadă au activat și figuri literare precut T.S.Eliot, care s-au opus tendințelor științei de a se autoimpune suverană față de religie și imaginație. Lui Whitehead și Eliot li s-au alăturat teologi precum Jacques Maritain, care a reînviat și reîntărit linia de gândire a Sfântului Toma, pe care mulți o considerau fundamental și definitiv depășită. De asemenea, el și-a propus să demonstreze că descoperirile științifice nu neagă sau anulează adevărurile religioase. Apoi, chiar pe teritoriul științei au avut loc descoperiri, în special în domeniul cosmologiei (de unde a început toată povestea!), care încurajau încă o dată reîntoarcerea la modestia inițială propusă de Galileo.

În 1992, distinsul astronom Robert Jastraw – agnostic convins- a scris o carte intitulată God and the Astronomers,  a cărei concluzie e următoarea: „nu este o chestiune de timp, încă un an sau încă un deceniu de studiu, și nici o chestiune ce privește o teorie care nu a fost descoperită încă; în acest moment este evident că știința nu va reuși niciodată să dezvăluie ce se ascunde după cortina care acoperă misterul Creației.” Și mai uimitoare este propoziția cu care de încheie cartea: „Pentru scientist, povestea se încheie ca un vis urât. A escaladat munții de ignoranță și este foarte aproape de vârful cel mai înalt. În momentul în care se avântă cu ultimele puteri pe culmea stâncoasă, privirea sa întâlnește o ceată de teologi care stăteau acolo de câteva secole.”

Astăzi, discuția se poartă în jurul unui război cultural și nu se mai vorbește aproape deloc despre războiul dintre religie și știință. Cele două par să fi ajuns la un armistițiu nescris, bazat, probabil subconștient, pe raportul pe care îl vedeau Galileo și Bacon între ele: împărțite în două sfere diferite ale adevărului, rațiunea și credința își propun lucruri diferite: prima demontrează cum stau lucrurile materiale, iar cea de-a doua explică de ce stau ele așa.

Cel puțin aceasta este viziunea lui Jastrow, însă ea are în vedere mai degrabă vechile generații de oameni de știință. Azi avem de-a face cu o nouă generație care, avasând enorm într-un timp foarte scurt, pare să fi uitat de limitele naturale ale rațiunii. Apărută în a doua jumătate a secolului douăzeci, această generație este compusă din geneticieni, biologi moleculari și biotehnicieni. Doi reprezentanți ar fi Francis Crick și James D. Watson, care au câștigat Premiul Nobel fiindcă au descoperit structura ADN-ului. Atât de încrezători în propriile lor puteri au fost acești bărbați, încât în anii ’70 le-a venit ideea să facă teste genetice pe nou-născuți, iar cei care ar fi picat testul ar fi trebuit uciși. Ideile acestea au fost atât de șocante încât Watson și Crick au preferat să nu le discute decât în contexte private.

În viziunea lor, a „pica testul” însemna a fi predispus către diferite boli genetice, astfel încât infanticidul era prezentat sub forma unui „remediu”. Există o problemă foarte mare cu această definiție. Care ar fi criteriile care să prevină modificarea acesteia? Să trecem de la boli genetice la elemente precum frumusețea sau inteligența? În pofida acetor întrebări, oameni de știință precum Peter Singer ignoră toate precauțiile și dezvoltă o raționalizare a acestui infanticid așa-zis benevolent. Ca răsplată pentru munca sa, el a primit un post la Princeton University, ca profesor de bioetică din cadrul centrului de Valori Umane. Ca răspuns la această situație, în mediul religios s-au încins spiritele.

Nu vă impacientați însă! Cu progresele din cadrul ingineriei genetice, aceste defecte pot fi remediate în avans, iar infanticidul nu mai este necesar. Lucurile nu se opresc aici. După spusele teoreticianului politic Francis Fukuyama, revoluția biotehnicii va permite să creăm niște ființe care vor semăna cu oamenii, însă nu vor fi guvernate de principiile inerente naturii umane. Dacă Bacon întâmpină știința modernă cu speranță și entuziasm, Fukuyama privește înspre viitorul științei cu neliniște și teamă: „Atunci când natura nu mai e ceva primit de la Dumnezeu sau moștenit pe cale evoluționară, ci o construcție artificială a omului, atunci intrăm pe teritoriul lui Dumnezeu, cu toate implicațiile pe care le are această schimbare, în special în ce privește chestiunile de bine și de rău.”

Pe mine această perspectivă mă înspăimântă și mai tare decât pe Fukuyama, însă nu cred că știința se va pricepe mai bine la a-l înlocui pe Dumnezeu decât s-au priceput predecesorii săi să îl „ucidă”.

Traducere realizată pentru Marginalia de Iulia Nedelcu, studentă la Facultatea de Litere din Timișoara

The Norman Podhoretz Reader: A Selection of His Writings from the 1950s through the 1990s, iunie 2007, editată de Thomas L. Jeffers, cu o prefață de Paul Johnson