După alegerile prezidenţiale: despre necesitatea prudenţei şi a tenacităţii

Ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat. Impostura grotescă a Vioricăi Dăncilă este, de acum înainte, parte din capitolul de patologie contemporană al României. PSD pierde, din nou, alegerile prezidenţiale şi şansa de a avea acces la pârghiile pe care le oferă demnitatea supremă din stat. De această dată, spre deosebire de anul 2014, PSD nu mai deţine nici măcar guvernul: el este un partid din opoziţie, incapabil să mai paraziteze resursele publice spre a-şi satisface reţeaua clientelară.

În pofida a toate acestea, prudenţa şi tenacitatea sunt mai necesare ca oricând. Prudenţă, pentru că PSD, oricât de slăbit, este în măsură să se sprjine pe acel nivel de satrapii locale controlat autoritar. Reculul electoral de acum este dramatic, dar PSD este implantat în ţesutul administraţiei locale şi potenţialul său de regenerare nu trebuie subestimat. Probabila înlăturare a Vioricăi Dăncilă în beneficiul unei conduceri colective animate de aceşti despoţi judeţeni nu ar face decât să reconfirme faptul că “reforma” clamată a PSD nu este decât întoarcerea la stratul de cleptocraţie pe care acest partid s-a întemeiat, istoric.

Tenacitate, pentru că partidul- stat care este PSD posedă energia pe care i-o conferă înrădăcinarea în România subdezvoltată şi letargică, captivă a unui sistem de complicităţi şi mită electorală. O parte semnificativă dintre compatrioţii noştri sunt parte a unui univers pentru care toate valorile occidentale şi modernizatoare nu au nici o relevanţă. Reîntemeierea statului este unica modalitate prin care aceste zone de inerţie istorică de extracţie comunistă să fie atacate, frontal. O politică de transparenţă şi de curaj poate fi strategia graţie căreia schimbarea să atingă, în fine, domeniul de profunzime al României pesediste.

Prudenţă şi tenacitate, aşadar, spre a înţelege complexitatea provocării istorice de acum. Degringolada PSD este şansa de a a accelara destructurarea ordinii pe care fesenismul a mizat, vreme de decenii. Este vorba de acea ordine care unea, simbiotic, parazitarea statului şi menţinerea marasmului social. Este vorba de acea ordine a privilegiilor şi a obscenităţii morale pe care se sprijinea puterea unor Niculae Bădălău sau Marian Oprişan. Cheia de boltă a pesedismului este guvernarea locală: atacul decisiv al modernizării trebuie purtat spre a înlătura acest monopol ce ţine în stare de servitute comunităţile noastre.

Alegerile prezidenţiale din 2019 pot fi fi prima secvenţă din desprinderea, definitivă şi ireversibilă, de fesenism. Prudenţa şi tenacitatea, grefate pe inteligenţa politică, pot fi câştigătoare, pe termen mediu şi lung. Votul anti- PSD de acum va avea sens doar dacă România pesedistă va deveni, în fine, trecut. La treizeci de ani de la 1989, fesenismul trebuie dislocat, în favoarea demnităţii umane şi a libertăţii.