Economistul Thomas Sowell despre miturile inegalității economice

În noiembrie 2018, Hoover Institution îl găzduiește în cadrul emisiunii Uncommon Knowledge pe cunoscutul economist american Thomas Sowell.

Principalele idei ale interviului:

• instituțiile guvernamentale nu sunt personificarea „voinței colective”, ci au interese proprii
• gândirea politică se împarte în două: viziunea constrângătoare și viziunea lipsită de constrângeri
• dezvoltarea economică a familiilor afro-americane a început în anii ’40, nu în anii ’60, odată cu Legea drepturilor civile și declanșarea „războiului împotriva sărăciei”
• din cauza statului asistențial și a acțiunii afirmative, populația afro-americană a devenit mult mai puțin responsabilă și cumsecade decât în perioada când aceasta era dezavantajată din punct de vedere economic
• statul asistențial a condus la disoluția familiilor afro-americane

În acest interviu, Sowell combate miturile legate de inegalitățile economice și rasiale. Mai întâi, povestește cum la 16 ani era deosebit de atras de ideile marxiste, însă, spune el, atracția nu provenea din substanța sau dificultatea lor intelectuală, ci din faptul că, la momentul respectiv, acest tip de explicație era singura care circula în spațiul public. Teza că există o clasă bogată care obține sume imense de bani furând sau înșelându-i pe cei din clasele mai sărace părea evidentă și naturală. Fiind ușor de înțeles și conferindu-le oamenilor de rând atât o soluție, o cauză cât și un anumit sentiment de împuternicire, amestecat cu un sentiment de învinovățire și resentiment, ideile marxiste erau foarte populare și răspândite, fapt care poate fi observat chiar și în climatul universităților occidentale de astăzi. De fapt, Thomas Sowell însuși recunoaște că a traversat întreaga perioadă a studiilor sale, de la licență la doctorat, crezând în și promovând ideile respective, chiar și după ce a participat la seminariile economistului nobelist Milton Friedman.

Sowell povestește cum și-a schimbat treptat viziunea cu privire la ideile de stânga după ce s-a angajat la Departamentul Muncii din Statele Unite ale Americii. Din propria experiență de acolo, și-a dat seama de faptul că „instituțiile guvernamentale nu sunt o personificare a voinței generale [a populației]”, așa cum afirma Rousseau, „ci au interesele lor proprii”. Sowell povestește cum, în timp ce lucra pentru Departamentul Muncii, se ocupa de analiza salariului minim pe economie în Puerto Rico, unde exista o lipsă semnificativă de locuri de muncă. Unul dintre motivele care determina o rata crescută a șomajului era declanșarea unor furtuni ce afectau grav populația care se ocupa de culturile de trestie de zahăr. Așadar, se argumenta că introducerea salariului minim pe economie putea îndrepta într-o anumită măsură această situație nefericită.

Însă Sowell a propus că un mod mai eficient de a sprijini populația respectivă era acela de a obține date aproximative cu privire la întinderea culturilor de zahăr dinainte ca acestea să fie afectate de catastrofele naturale. În acest fel, numărul de angajați necesar pentru strângerea culturilor respective, înainte ca o parte din acestea să fie distruse, putea fi aproximat, iar cei care ar fi riscat pierderea job-ului din cauza dezastrului ar fi putut să se orienteze din timp către un alt job. Deși soluția sa era aplicată la realitatea și la necesitățile populației respective, birocrația din Departamentul Muncii nu a depus niciun efort pentru a obține aceste date care probabil că existau deja în cadrul Departamentului de Agricultură.

Dimpotrivă, rezolvarea sa a fost privită cu suspiciune, deoarece abordări empirice, asemănătoare cu cele ale lui Sowell, care ajută în mod real oamenii de rând, pot duce la desființarea unor întregi departamente publice. De multe ori, angajații care se ocupă de analiza consecințelor reale ale implementării salariului minim pe economie pur și simplu falsifică studiile respective pentru ca să își poată păstra în continuare carierele. Din experiența sa în administrația publică și din lecturile sale ulterioare, Sowell concluzionează că gândirea economică de stânga tinde să ignore argumentele empirice, bazându-se mai degrabă pe idei utopice, nesistematice care, în ultima instanță, nu ajută în mod practic populația: “Socialismul poate părea o idee minunată. Numai că aceasta nu dă naștere unei realități la fel de minunate.”

Pornind de la această observație, Sowell face referire la teza principală a cărții sale, A Conflict of Visions: Ideological Origins of Political Struggles, și explică în continuare cum gândirea politică este împărțită, de fapt, în două mari moduri de abordare a realității: viziunea constrângătoare și viziunea lipsită de constrângeri. 

Cea dintâi consideră că „nenorocirile care se petrec în această lume sunt rezultatul opțiunilor noastre limitate și imperfecte, care provin din limitările morale și intelectuale ale naturii umane.” Cu alte cuvinte, alegerile noastre sunt limitate de structura și datele realității, iar „lucrurile bune nu ni se întâmplă pur și simplu, pe când cele rele sunt neapărat din vina cuiva”. Încercarea de îndreptare a acestor nenorociri se realizează prin intermediul unor procese sociale, cum ar fi tradițiile morale, familia sau piața liberă. Mai mult, conform acestei viziunii, statul nu reprezintă cea mai bună metodă de ameliorare a structurii imperfecte a realității din simplul fapt că reprezentanții politici nu vor reuși niciodată să reflecte cu adevărat nevoile și deciziile personale pe care fiecare trebuie să le ia conform datelor din realitatea unică, particulară și imediată.

La antipod se află viziunea lipsită de constrângeri, care consideră că “problema fundamentală [cu privire la nenorocirile noastre] nu are legătură cu omul și cu natura sa, ci cu instituțiile [societății]”. Cu alte cuvinte, civilizația sau societatea este responsabilă pentru pervertirea omului – care este fundamental bun și moral – și pentru inegalitățile dintre oameni. Această viziune este cea îmbrățișată de gânditorii de stânga, în ciuda faptului că este clar că în însăși structura realității nu există nimic care să ateste posibilitatea ca toți oamenii să beneficieze de aceleași șanse în atingerea unor scopuri.

În următoarea parte a interviului, Sowell se axează pe unele problemele concrete ale societății, care sunt, spune el, consecințe tipului de abordare în care realitatea este lipsită de constrângeri. Sowell le prezintă așa cum se reflectă în discursul social, măsurile economice și deciziile politice de stânga. Una dintre acestea este diferența de venit dintre afro-americani și americanii albi care a fost uneori descrisă ca o formă de sclavie. Răspunsul lui Sowell la această interpretare este simplu: dacă fiecare dintre noi s-ar uita la modul spectaculos în care veniturile afro-americanilor au crescut odată cu apariția regimului liberal, în comparație cu perioada sclaviei, ar realiza că acest mod de a descrie problema este complet distorsionat.

Mai mult, adaugă Sowell, percepția răspândită conform căreia dezvoltarea economică în rândul populației afro-americane s-ar fi declanșat în anii ’60, odată cu implementarea Legii drepturilor civile din 1964 și a Războiului împotriva sărăciei din același an, nu este susținută de dovezile empirice care arată că această creștere începuse deja din anii ’40, când nivelul sărăciei scăzuse de la 87% până la 47%, până în 1960. Însă economistul accentueză aici că, în contextul în care regimul socialist din Venezuela a dus la foametea întregii populații, iar oamenii încă admiră politicieni precum Bernie Sanders, apelul la dovezi empirice și rationale pare a fi inutil.

Datele, spune Sowell, suștin că Războiul împotriva sărăciei nu a adus beneficii concrete populației afro-americane, însă acest tip de program continuă să fie finanțat și admirat, chiar și când rezultatele sunt detrimentale scopului pe care îl susține. De asemenea, faptul că sclavia a fost un fenomen specific întregii lumi pre-moderne, nu doar Africii, este total ignorat. Asta ar însemna că o despăgubire reală a tuturor celor afectați de această instituție s-ar aplica la o jumătate din populația lumii, fapt ce ar duce la un colaps al economiei mondiale. În urma despăgubirii, chiar urmașii persoanelor care au suferit în trecut ar fi cei mai afectați. Vina colectivă nu ar putea fi, în fapt, niciodată măsurată sau limitată, iar asta nu ar duce decât la sacrificarea mai multor generații viitoare.

Spre final, Sowell argumentează că, din cauza statului asistențial și a acțiunii afirmative, populația afro-americană a devenit mult mai puțin responsabilă și cumsecade decât în perioada când aceasta era dezavantajată din punct de vedere economic. Datele empirice indică faptul că atât în Statele Unite ale Americii, cât și în Marea Britanie, țara moderației, rata criminalității a crescut considerabil după anii ’60.

În timp ce atitudinea care a stat inițial la baza dezvoltării lor economice a fost una dominată de dorință de muncă, seriozitate și dedicare, statul asistențial a demotivat populația afro-americană de la menținerea acestei atitudini și a încurajat-o să se bazeze pe ajutoarele sociale. Mai mult, mentalitatea egalitariană a dus inevitabil și la o percepție negativă exagerată asupra inegalităților și diferențelor sociale/economice, însăși starea psihică și relațiile dintre ei afro-americani și celelalte etnii fiind afectate de o atitudine resentimentară și suspicioasă.

Reușitele celorlalți nu mai produc bucuria și admirația noastră, ci stârnesc invidia și gelozia. Paradoxal, toate măsurile guvernamentale luate de către stat în favoarea afro-americanilor au dus la de-responsabilizarea lor individuală și la preluarea deciziilor lor personale de către tot felul de structuri impersonale care nici măcar nu le reprezentau corect nevoile.

Mai grav, aceste intervenții ale statului au dus și la disoluția structurii familiilor afro-americane, aceștia fiind plătiți pentru a nu mai avea o familie. În 1960, majoritatea persoanelor afro-americane creșteau în familii cu doi părinți, însă odată cu introducerea statului asistențial, cele cu un singur părinte au devenit din ce în ce mai răspândite. În ciuda faptului că, empiric vorbind, alegerile cu privire la stilul de viață influențează semnificativ bunăstarea afro-americanilor, cuplurile căsătorite ducând-o din punct de vedere economic și social mult mai bine, acest tip de abordare locală, personală și morală a problemelor din viața de zi cu zi, prin alte instrumente decât cele guvernmentale, nu pare să fie deloc încurajat de către cei care susțin îmbunățătirea vieții acestui segment din populație.

Sowell încheie prin a spune că ignoranța oamenilor cu idei de stânga îi determină să nu accepte niciun fel de dovezi, nici măcar printre intelectuali, așa cum se întâmplă și în zilele noastre cu mandatul președintelui Donald Trump. Deși, din punct de vedere uman, acesta are un caracter discutabil, rezultatele sale economice remarcabile ajută populația afectată de sărăcie într-un mod clar, care nu se ascunde în spatele unei gândiri utopice, nefondate, bazate pe sloganuri și intenții bune.

Thomas Sowell, scurtă biografie: 

După ce a obținut o licență la Harvard, un master la Universitatea Columbia și un doctorat în economie la Universitatea din Chicago, Sowell a fost profesor la câteva dintre cele mai prestigioase universități din lume, cum ar Universitatea Cornell, Universitatea din California și cea din Los Angeles. Autor a peste 30 de cărți, printre cele mai cunoscute titluri ale sale se numără A Conflict of Visions: Ideological Origins of Political Struggles, publicată pentru prima dată în 1987, Affirmative Action Around the World: An Empirical Study, apărută în 2004 și Intellectuals and Society, publicată în 2010.

Mai jos interviul original în limba engleză:

Traducerea interviului a fost realizată pentru Marginalia de Teodora Nichita, studentă la Masterul Philosophy, Politics and Economics (PPE) în cadrul Facultății de Filozofie a Universității din București.