Elogiul unui liberal pentru Roger Scruton

Un colos al filozofiei conservatoare s-a stins la 75 de ani. Reflecțiile unui tânăr liberal asupra moștenirii și vieții acestui mare om.

Un articol de Ross Anderson pentru Medium

Era numerotată cu albastru. Prima carte semnată de Sir Roger Scruton pe care am citit-o integral a fost How To Be A Conservative („Cum să fii Conservator”). Publicată în 2014, această lectură scurtă, fasonată din proză concisă și măiastră, a reușit să concentreze toată gândirea de o viață despre natura conservatorismului într-o singură carte accesibilă și antrenantă – o carte numerotată cu albastru (n.trad. – albastrul este culoarea ce simbolizează conservatorismul în Marea Britanie și Europa continentală).

Dintre toate modelele complexe pe care acest titan intelectual le-ar fi putut alege pentru coperta cărții sale, el a optat pentru un fond albastru minimalist, cu text alb – discret potrivit pentru o carte despre conservatorism, însă el nu s-a putut abține să nu o publice și cu numerotări albastre, crescând costul și complexitatea procesului de tipărire.

Așa m-a convins Scruton: prin suprema sa atenție la detaliu și apanajul pentru frumos, ambele exprimate cu un surâs inteligent și blând.

Profesor de filozofie specializat în estetică, el a publicat numeroase cărți în acest domeniu, remarcându-se cu titluri precum Art and Imagination („Arta și imaginația”), The Aesthetics of Architecture („Estetica arhitecturii”), The Classical Vernacular („Limbajul clasicist”), The Aesthetics of Music („Estetica muzicii”), Beauty („Frumusețea”) și Understanding Music („Înțelegând muzica”), activitatea sa în acest sens culminând într-un documentar pe BBC intitulat Why Beauty Matters („De ce contează frumusețea”). În cel din urmă el argumentează în favoarea sensului și importanței artei, privind cu o ură discretă la acele lucruri care fac arta și frumusețea derizorii, precum faimosul pisoar al lui Marcel Duchamp.

Forma de conservatorism pe care o cultiva filozoful englez era fondată și iremediabil legată de dragostea sa pentru frumos. Oripilat de distrugerea lipsită de sens cauzată de protestele universitare franceze din 1968, el a conștientizat desfrânarea impulsului progresist și a faptului că, din ambiția noastră de a demola vechea ordine și de a construi o lume mai bună, pierdem adesea moștenirea trecutului și valoarea sa crucială. Dacă aceste idei amintesc de Burke, acest lucru se datorează faptului că filosofia politică a lui Scruton izvorăște din noțiunea burkeană despre societate ca:

parteneriat între cei vii, cei morți și cei nenăscuți încă.

Presupunând o prețuire și protejare a tot ce este plin de sens într-un mod obiectiv, palpabil, această concepție îl făcea pe Scruton să aprecieze frumusețea, pe care o identifică în arhitectura tradițională, în pictură, în muzică, ca fiind crucială:

Frumusețea este o valoare, la fel de importantă ca binele și adevărul…Opera frumoasă de artă oferă consolare durerii și afirmare bucuriei. Ea demonstrează că viața merită trăită.

Precum adevărul și binele, frumusețea semnalează cel mai clar prezența unui sens obiectiv:

Frumusețea ne revendică – ea este un apel la a ne abandona narcisismul și a privi lumea cu venerație.

Aceste opinii sunt legate de credința sa în identitatea națională – în sufletul națiunilor. Contrar unor poziții relativiste, el consideră că țările nu sunt legate de diviziuni arbitrare sociologice de grupuri și apartenențe. Popoarele sunt legate de pământul lor prin sensuri, tradiții și o cultură comună. Știința poate explica natura cosmosului, dar îi lipsește evident sufletul, care este hrănit de frumusețe și de sens.

Nu trebuie să înțelegem că arta trebuie să stagneze; progresul adevărat este posibil însă doar prin simbioza cu moștenirea noastră. După cum scria Scruton în revista Modern Culture:

Originalitatea nu poate exista fără tradiție deoarece este imperceptibilă fără aceasta ca fundal. Tradiția și originalitatea sunt două fețe ale aceluiași proces, prin care individul se remarcă prin apartenența la un grup istoric.

Aici putem descoperi esența conservatorismului lui Scruton, comprimat perfect într-un citat-cheie din micuța carte cu numerotări albastre:

Conservatorismul pornește de la sentimentul că lucrurile bune sunt distruse ușor, dar clădite cu greu. Acest lucru este cu atât mai valabil când vine vorba despre lucrurile bune pe care le primim ca moștenire colectivă: pacea, libertatea, legea, bunul simț, spiritul civic, siguranța proprietății și vieții familiale, toate depinzând de cooperarea celorlalți și fiind în afara sferei controlului nostru personal individual. În privința acestor lucruri, munca de distrugere este rapidă, ușoară și palpitantă, pe când munca de creare este înceată, dificilă și anostă – una din principalele lecții ale secolului XX. Din această cauză, conservatorii sunt într-un dezavantaj clar în lupta pentru opinia publică: deși poziția lor este adevărată, ea este și anostă, pe când cea a oponenților lor este palpitantă, dar falsă.

De prea multe ori, cei din stânga spectrului politic caracterizează dreapta ca fiind vetustă, insensibilă față de cei defavorizați, captivă nostalgiei și deconectată de problemele contemporaneității – atitudine de care mă fac și eu vinovat. Totuși, orice lectură obiectivă a lui Scruton și a surselor gândirii lui demonstrează orice, mai puțin acea imagine de „partid (conservator) neplăcut”, filozofia sa fiind mai degrabă ferm înrădăcinată în dragostea sa pentru frumos, pentru patrimoniu și pentru transmiterea cunoștințelor.

Dacă productivitatea sa ca scriitor și biblioteca sa personală nu demonstrează destul, dragostea sa pentru cărți devine evidentă prin următoarea anecdotă:

„Odihnească-se în pace Roger Scruton. Pe cât era de genial, pe atât era de sufletist. Odată, a lăsat-o pe fiica mea de 18 luni să îi devasteze biblioteca, blocându-mi orice efort de a o opri, și în final a lăsat-o să păstreze cartea pe care o furase, explicând că atracția copiilor pentru cărți i se pare un lucru minunat.”

„El a spus atunci că, pentru copiii care nu pot citi încă, cărțile sunt magice, fiind pline de mesaje secrete pe care ei nu le pot decoda, dar la care vor obține acces cândva. Nu știu dacă vorbea atunci de la sine sau dacă cita vreun text pe care nu sunt destul de cult încât să-l fi citit.” (Liam Stokes, Twitter, 12.01.2020, @LNJStokes)

Umorul apare din eclectism. Capacitățile noastre mentale evoluând ca o unealtă pentru vânat, nu pentru contemplat universul, noi și gândurile noastre suntem plini de contradicții – lucru care face ca filozofia plină de sens să fie adesea nostimă. Un exemplu pertinent vine de la alt englez isteț, Christopher Hitchens, care a fost întrebat cândva dacă crede în liberul arbitru. „Nu am de ales”, a răspuns el.

Deși mare parte din opera lui Scruton este pătrunsă de o istețime delicată, cel mai larg zâmbet mi-a smuls premisa cărții din 2000, Animal Rights and Wrongs. Confruntând ideile severe și excesiv de literale ale lui Peter Singer, Scruton argumentează că mănâncă animalele tocmai fiindcă le iubește. Nemulțumit cu enorma nemulțumire creată, iconoclastul Scruton își încheie prefața astfel:

Sunt profund îndatorat ființelor care nu îmi pot conștientiza recunoștința – lui Puck, care păzește poarta, lui George, Sam și Rollo care viețuiesc în grajd, crapului anonim din iazul de peste câmp, vacilor vecine și lui Herbie, care tocmai a fost mâncat.

Spiritul gândirii sale se naște din adevărul neașteptat, dar clar, din conținutul său oximoronic. Un exemplu similar apare în introducerea sa în filosofia modernă, unde îi desconsideră în două replici tăioase pe relativiști:

Un scriitor care pretinde că nu există adevăruri sau că toate adevărurile sunt relative îți cere să nu îl crezi. Așa că nu îl crede.

Titlurile celor peste cincizeci de opere ale sale îi evidențiază spiritul, în special cartea I Drink Therefore I Am: A Philosopher’s Guide to Wine („Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor”) – o replică preferată din aceasta fiind:

…deși suntem toți familiarizați cu efectele adverse ale alcoolului pe stomacul gol, observăm acum efectele mult mai grave ale alcoolului asupra minților goale.

El și-a transpus dragostea pentru vin, cultură și frumusețe în școala sa de vară, Scrutopia: un curs de 10 zile care consta în discuții filozofice purtate în preajma vinului și gastronomiei, cu serate „presupunând concerte, lecturi și discuții aprofundate la un pahar.” Cei 25 de studenți participanți plăteau anual £3000 pentru această experiență.

Îi invidiez pe fiecare dintre ei.

Această evidențiere a umorului său nu demonstrează o lipsă de seriozitate sau de implicare, el excelând de-a lungul vieții în ambele direcții. Citez Animal Rights and Wrongs pentru amuzamentul meu față de începutul său, dar asta nu face lucrarea frivolă sau ușor de desconsiderat în vreun fel. Scruton interpelează argumentele simpliste ale lui Singer într-un mod în care puțini au reușit, argumentând că textele sale:

Conțin mult prea puțină argumentare filozofică. Ele își derivă concluziile morale radicale dintr-un utilitarism gol care consideră durerea și plăcerea tuturor ființelor vii ca egale în importanță, ignorând astfel tot ce s-a spus în tradiția noastră filozofică despre distincția reală dintre om și animal.

Deși concluziile mele personale se apropie mai mult de cele ale lui Singer în privința drepturilor animalelor, Scruton construiește un argument convingător și exhaustiv împotriva poziției oponentului său, bazându-se în principal pe relația dintre drepturi și obligații. Mult prea frecvent este invocat cuvântul „drepturi” fără a se considera condițiile existenței unui drept – câți politicieni nu candidează folosind o retorică despre „dreptul uman la x”? Împreună cu delimitările sale clare dintre oameni și animale, argumentul său devine un obstacol formidabil pentru oricine vrea să susțină existența drepturilor animalelor.

Neînregimentat în vreo ortodoxie politică, Scruton era orice, dar nu un certăreț simplist, lucru incompatibil, de altfel, cu profunzimea sa intelectuală. Critic acerb al stângii culturale, el nu s-a sfiit să ridice probleme ignorate de mulți conservatori, precum cea a ecologismului, tratat în detaliu în cartea sa Green Philosophy: How to Think Seriously About the Planet („Filozofia verde: cum să ne gândim în mod serios la planetă”). Refuzând să desconsidere întreaga chestiune, precum mulți alți conservatori, Scruton scria că aceasta e cea mai importantă chestiune politică a epocii noastre și că:

Nu există cauză politică mai afină perspectivei conservatoare decât cea ecologistă.

În armonie cu importanța acordată răspunderii personale, însă, Scruton scria:

Susțin că probleme ecologice trebuie readresate de fiecare dintre noi în circumstanțele noastre cotidiene și că întreaga problemă nu ar trebui confiscată de stat. Soluția la aceste probleme este viabilă doar dacă oamenii se confruntă cu ele în mod personal.

În afara republicii literelor, implicarea lui Scruton e cea mai palpabilă în eforturile și curajul pe care l-a demonstrat în timpul Războiului Rece. Rememorând eforturile sale din această perioadă, Anne Applebaum (expertă în probleme rusești, corespondentă a The Washington Post și The Atlantic) povestește:

„În anii 1980, Roger Scruton a organizat un transfer de bani și cărți către disidenții din Europa de Est. Eu am fost una dintre studentele cărăușe care l-au ajutat să facă această contrabandă peste Cortina de Fier. Încă sunt recunoscătoare pentru ce a făcut Roger Scruton pentru ei și pentru mine.” (Anne Applebaum, Twitter, 12.01.2020, @anneapplebaum)

Despre această perioadă a relatat și Scruton anul trecut:

În timp ce predam filosofie la Universitatea din Londra în 1979, am acceptat o invitație de a ține un seminar privat în Praga. Am ajuns acolo din Polonia, deja înghețată intern de frigul sinistru al comunismului, iar Praga comunistă nu m-a încălzit în niciun fel … Mă adresam unei camere cu infractori ale căror „infracțiuni” constau în rostirea cuvântului greșit, lectura cărții greșite, apartenența la grupul greșit și în general încrederea în viața liberă a intelectului.

Și el era „vinovat” de aceste „infracțiuni”, și totuși, cu riscul privării de libertate, Scruton a călătorit în spatele Cortinei de Fier pentru a-și ajuta semenii scriitori și gânditori din Polonia și Cehoslovacia. Împreună cu ei, a fondat o „universitate subterană” pentru răspândirea cunoștințelor contrare dorințelor regimului totalitar, activitate pentru care a primit în 1998 cea mai înaltă distincție, Medalia I de merit, din partea autorităților Republicii Cehe. După o viață de recunoaștere în afara granițelor, el a fost recunoscut și în patria-mamă drept o minte de vârf, fiind ridicat la grad de cavaler în 2016.

Având în vedere că i-a apărat pe cei persecutați pentru crime de gândire și acuzații false, este extrem de previzibil faptul că un denigrator profesionist precum George Eaton de la New Statesman a încercat să îl „anuleze” pe profesor. Scoțând intenționat din context comentarii făcute de Scruton despre China și Ungaria, Eaton a încercat să-l zugrăvească ca rasist. Nu miră pe nimeni că declarațiile lui Scruton dezvăluie orice în afară de ură rasială, fiind mai degrabă firești continuări ale cruciadei sale de o viață pentru libertate, pentru apărarea celor care trăiesc sub constrângeri aspre ca cele ale Partidului Comunist Chinez.

Această defăimare a dus însă la concedierea lui Scruton dintr-un post neplătit de consilier guvernamental pe chestiuni de arhitectură, lucru sărbătorit de Eaton cu șampanie pe Instagram. Ulterior, New Statesman a emis o apologie, iar Scruton și-a primit vechiul post înapoi. După cum a scris Douglas Murray despre acest episod:

…dacă există vreun motiv pentru care astfel de defăimări au eșuat în mod constant, acesta este că ele nu puteau demasca o persoană care nu exista de fapt. Roger își dezvelea colții ideologici ocazional, desigur, dar el era unul din cei mai sufletiști, încurajatori, respectuoși și generoși oameni pe care i-ai fi putut cunoaște vreodată.

Pentru o analiză comprehensivă a problemei, recomand următorul material.

Opera lui Scruton este foarte importantă pentru mine. Acei oameni extrem de inteligenți cu care nu ești de acord au șansele cele mai mari de a-ți dezvălui adevăruri anterior ascunse. Faptul că pentru tine sunt simultan geniali și totuși nu au dreptate este în același timp interesant și are potențialul să te smerească. De la astfel de oameni înveți cel mai mult. Nu există subiect în privința căruia Scruton să nu mă influențeze mai mult ca în discuțiile sale despre frumusețe:

Frumusețea poate consola, poate fi tulburătoare, sacră, profană, poate fi incitantă, atrăgătoare, inspirațională, cutremurătoare. Ea ne poate afecta într-o varietate nelimitată de moduri, însă ea nu este niciodată privită cu indiferență: frumusețea pretinde să fie observată, ne vorbește direct ca vocea unui prieten apropiat. Dacă există oameni indiferenți frumuseții, acest lucru se datorează în mod sigur faptului că nu au perceput-o.

Scruton nu mi-ar fi împărtășit aprecierea pentru arta prezentă în hip-hop, pornografie sau design-ul smartphone-urilor. Mă îndoiesc că Shame sau The Neon Demon (n.trad.: filme erotice și respectiv de groază, din 2011 și 2016) l-ar fi sensibilizat în vreun fel.

Acest lucru este irelevant, însă.

Puțini au demonstrat mai bine importanța filozofică și etică a frumuseții decât Scruton. Datorită gândirii sale pun atât preț pe estetică, chiar și în lucruri pe care el nu le-ar fi aprobat. Din cauza lui port costum zilnic, muncesc din greu să îmi permit obiecte frumoase și le admir pe ale celorlalți. El nu ar lăuda niciodată Gorgeous de Kanye West sau valoarea Vixen sau PlayBoy, sau a Essential Ph-1 (n.trad.: smartphone din 2017), însă fără gândirea lui nu le-aș putea aprecia la întreaga valoare semnificația artistică.

Există giganți care ne urcă pe culmi, care ne oferă uneltele și perspectiva necesară să vedem lumea total diferit de cum am fi putut anterior. Uneori, ei ne arată o lume radical diferită, alteori doar o recontextualizează. Poate ei ne ridică numai peste nori, permițându-ne să vedem ce știam că există, dar nu puteam observa clar. Odată ce obținem această perspectivă nouă, această înălțime nouă, putem vedea ceva diferit de ceea ce a văzut colosul care ne-a suit acolo, lucru care nu invalidează niciuna dintre poziții. Trebuie însă să recunoaștem că ei sunt giganți și că noi suntem doar bieți oameni, perspectiva noastră fiind cea de pe umerii lor.

Odată cu moartea lui Scruton a pierit și un gigant.

În cadrul conservatorismului, el a purtat torța de la Edmund Burke la Michael Oakeshott. Puțini au apărat frumusețea mai pasional și mai pătrunzător, puțini au fost mai bonomi, curajoși, mai geniali ca el în relațiile cu toți, fie ei în acord sau dezacord cu ideile sale.

După cum a spus Primul Ministru:

„Odihnească-se în pace Roger Scruton. Am pierdut cel mai mare gânditor conservator modern – un om care nu doar că avea curajul de a spune ce credea, ci care și reușea să o facă într-un mod frumos.” (Boris Johnson, Twitter, 13.01.2020, @BorisJohnson)

Contemplând viața prietenului său, Douglas Murray scrie:

Unul dintre primele mele gânduri îndoliate la vestea morții sale a fost că mai aveam atâtea să îl întreb. În spiritul pe care îl încuraja, însă, mă voi întoare către rafturile pline cu cărțile sale și mă voi minuna din nou de cât ne-a oferit.

Moștenirea lui Scruton se găsește tocmai în bibliotecile pe care acesta le-a iubit. Un om care și-a petrecut viața făcând apologia importanței istoriei, tradiției, discursului, ideilor, scrisului, care a preluat ștafeta erudiției de la predecesorii săi pentru a o oferi urmașilor, a lăsat o moștenire intelectuală care va influența multe generații următoare. Cu coperți simple, numerotare albastră și tuș negru, moștenirea sa rămâne între coperți și în mințile și viețile celor pe care i-a influențat.

Faptul că aceste cărți stau la loc de cinste în biblioteca unui tânăr liberal cred că spune suficient.

Articol original: „A Liberal’s Ode to Sir Roger Scruton”