Emanuel Conțac. Augustin și contradicțiile inerente „bătăii rupte din rai”.

Găsesc la Augustin, în cartea I a Confesiunilor, o critică subtilă, dar solidă, a cutumelor societății în care a crescut autorul.

Precum se știe, în Antichitatea târzie (și după aceea, până hăt încoace, spre calul Bălan sau chiar mai recent), școlarii erau educați cu metode rudimentare.Când a început să meargă și el în acolo unde mergeau creștinii (numiți homines rogantes), micul Augustin a început să implore ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune.

Era perioada în care începea să vorbească și își „dezlega nodurile limbii” (rumpebam nodos linguae meae). Era mic, dar simțămintele lui nu erau deloc mărunte (parvus non parvo affectu).

Care era rugăciunea cea mai înfocată rostită de viitorul episcop? „Să nu fiu bătut la școală” (ne in schola vapularem).

Ori de câte ori rugăciunile nu îi erau ascultate, zice Augustin, cei mari, inclusiv părinții lui, râdeau de vânătăile lui (ridebantur a maioribus hominibus usque ab ipsis parentibus… plagae meae). Respectivele bătăi/vânătăi erau pe atunci „cea mai mare nenorocire a mea (magnum tunc et grave malum meum).

În acest punct Augustin deschide o paranteză (sub formă de întrebare retorică) foarte complicată sintactic. Pe scurt, întrebarea este aceasta: există vreun om cu suflet mare care să se atașeze cu maximă devoțiune de Dumnezeu și care, totodată, să considere că torturile la care sunt supuși oamenii (de ex. eculeus – bancul de tortură, gheare de metal etc.) ar fi o nimica toată?

Această atitudine este comparată de Augustin cu felul în care râdeau părinții de canonelile la care erau supuși școlarii de către profesorii lor (quemadmodum parentes nostri ridebant tormenta, quibus pueri a magistris affligebamur). Comparând pedepsele rezervate celor mici și pedepsele aplicate celor mari, Augustin vede o contradicție. Părinții râdeau de pedepsele primite de copii, dar n-ar fi banalizat tortura la care erau supuși adulții (atunci când un magistrat ar fi făcut uz de forță în anchetă).

Pasajul trebuie citit ca o critică voalată față de o contradicție identificată de Augustin. Mama lui, deși foarte evlavioasă (în termenii autorului: tibi pie cohaerendo ita sit affectus granditer), probabil nu acorda prea mare atenție faptului că băiatul ei era altoit zdravăn de „magiștri”.

Altfel spus, devoțiunea părinților față de Dumnezeu nu se traduce întotdeauna într-o raportare optimă față de copii. În lumea oamenilor mari, niciun adult evlavios n-ar fi minimalizat suferința pe care o producea tortura judiciară.

Și totuși, părinții lui Augustin (mama, în special) erau animați de o mare evlavie, își iubeau odrasla (qui mihi accidere mali nihil volebant), dar râdeau de suferințele ei (quemadmodum parentes nostri ridebant tormenta, quibus pueri a magistris affligebamur).

Mai jos pasajul în cauză:

estne quisquam, domine, tam magnus animus, praegrandi affectu tibi cohaerens, estne, inquam, quisquam—facit enim hoc quaedam etiam stoliditas—est ergo, qui tibi pie cohaerendo ita sit affectus granditer, ut eculeos et ungulas atque huiuscemodi varia tormenta, pro quibus effugiendis tibi per universas terras cum timore magno supplicatur, ita parvi aestimet, diligens eos, qui haec acerbissime formidant, quemadmodum parentes nostri ridebant tormenta, quibus pueri a magistris affligebamur?