Emanuel Conțac. Epoca întunecării hermeneutice. Cum l-a răstălmăcit Catherine Nixey pe Augustin

Habent sua fata libelli, spuneau latinii. Cărțile au soarta lor, după cum și autorii au istoria lor, care nu de puține ori este hotărâtoare pentru soarta operei lor. Dacă e adevărat că nu trebuie să judeci o carte după copertă, ar trebui să fie adevărat și că nu trebuie să judeci o carte după autorul ei. Și totuși, cărțile sunt, în bună măsură, prelungirea autorilor care le scriu.

Catherine Nixey a scris o carte în care trece prin foc și sabie câteva secole de creștinism timpuriu. Chiar și pentru cei care nu au simpatii creștine, furia autoarei față de moștenirea creștină a Occidentului este greu de explicat. Începem să înțelegem câte ceva când parcurgem amplul material autobiografic scris pentru The Times pe 30 septembrie 2017, la scurtă vreme după apariția volumului The Darkening Age. Părinții autoarei au fost monahi catolici: tatăl – călugăr benedictin; mama – membră a Ordinului Slujitorilor Sfintei Fecioare. În 1974 cei doi și-au părăsit ordinele monahale și s-au căsătorit doi ani mai târziu. Din relatarea lui Catherine Nixey rezultă că mama ei și-a pierdut credința în Dumnezeu după nașterea primului copil. Catherine însăși a încetat să mai creadă în Dumnezeu în timp ce scria cartea de istorie care i-a adus notorietate. „Citeam scrierile filozofilor romani care susțineau cu mare înverșunare că nu există Dumnezeu. Nu există niciun Creator. Lumea, spuneau ei, era compusă exclusiv din atomi care se apropie sau se depărtează. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu-ți fie teamă, spuneau acești filozofi. Nu există rai, nu există iad. Fii liber”. Catherine Nixey ar fi, pe cât cunosc eu, prima persoană cu notorietate pentru care poemul Despre natură al lui Lucrețiu se dovedește – în plan teologic – un soi de „bombă atomică”.

Am scris deja cu mult patos despre Epoca întunecării. Postările de pe Facebook și de pe blogul personal reflectau șocul pe care îl resimte cineva care așteaptă de la Catherine Nixey o prezentare lucidă a Antichității Târzii, dar are parte de o sumedenie de afirmații eronate, nefondate sau tendențioase cu privire la relația dintre lumea clasică și creștinism.

Voi pune din start cărțile pe masă: din unghiul în care mă aflu, teza de fond a volumului – distrugerea lumii clasice de către creștinism – mi se pare implauzibilă. Există cercetători care pot evalua mai temeinic acest aspect, prin urmare nu voi zăbovi asupra lui. În acest text mi-am propus să arăt care sunt carențele metodei lui Nixey și de ce cartea rezultată trebuie luată cu rezerve.

Nu este un secret că autoarea are un mare talent când vine vorba de ambalat informația. Dar o carte bună nu se face doar cu sensibilitate și simț literar. Estetica pusă pe un taler al balanței nu-l poate salva pe autor, dacă pe celălalt taler atârnă greu judecăți false ori eronate.

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

Textul integral poate fi citit pe siteul CONVERGENȚE, aici!