“…Disprețul afișat față de majoritatea publicului artei de acum, care pasămite nu ar avea competența necesară pentru a gusta arta progresistă e doar beția cu apă rece din care nu s-a trezit arta critică a ultimelor decenii, convinsă că impactul ei nul asupra societății trebuie imputat pretinsei imaturități a acesteia din urmă, nu scolasticii sale. Inadecvarea la societatea din care face parte, existența și activitatea în virtutea unor parametri de validare strict globali, de rețea elitist-autistă, superioritatea cinică afișată față de semeni, parada bibliografică prolixă (textul MN/IC despre MARe e sugrumat de redundante panglici bibliografice) și polemica resentimentară caracterizează acest tronson închistat stângist al artei noastre.

Ea a supraviețuit imploziei CSAC de la finele anilor 90, care i-a trasat linia albă de finanțare și linia roșie de acțiune. Apoi s-a nutrit din același bazin asistențial/anarhist, umplut de fondurile corporatiste din spatele asociației familiale BB (Bucharest Biennale), pentru a se refugia în brațele nevinovate ale organizației artistice transnaționale Tranzit, patronată (transparent, cum altfel ?!) de o corporație. Temele de substrat ale acestei inginerii estetice care a devenit un veritabil academism se întrevăd imediat sub suprafața bine voitoare a proletariartului pe care îl susține: cultivarea carierei artistului asistat, neasimilat social (care pretinde fonduri în baza unei superiorități date de conformismul ideologic), impregnarea germenilor defetismului în societate, prin propagarea paradigmei intervenționiste (societatea este declarată drept neajutorată, iar artistul asistat îi alină suferința), recircularea nostalgiei pentru istoria și ”valorile” comunismului, prezentat ca parte autentică și inalienabilă a spiritului și proiectului național (nu ca efect al circumstanțelor geopolitice impuse de imperialismul sovietic), vicierea dezvoltării reale prin promovarea unui progresism utopic, manifestat prin anarhism și distanțare exclusiv critică față de mediul înconjurător, negarea, prin deconstrucție, a identității estetice și a particularităților locale ireductibile, prin auto-colonizarea cu practici și teorii globale, transformarea artistului critic într-o instanță a cărei competență majoră este demascarea incompetenței societății în care este implantat, și, ca încoronare a tuturor acestor vectori, extragerea vizualului local astfel delegitimat din competiția internațională pentru valori simbolice reale.

Piața acestora (îndeosebi cea locală) este diabolizată ca formă a capitalismului sălbatic (interesantă poziție, susținută de organizații finanțate corporatist, transnațional), lumii artistice românești fiindu-i recomandate (cum altfel, din partea unor corporații ?!) obediența față de modelele globale inculcate. Pe scurt, este impusă arta în lohn conceptual și tehnic. Arta românească este extrasă astfel din competiție și înlocuită cu rețeta de (in)succes garantat „social research, workshops & art talks”, care scoate arta din operă (ca fiind învechită) și o proiectează în progres mental (fictiv, dar adictiv). Redus la condiția de agent de influență al puterii (simbolice, și nu numai) globale, artistul nu face altceva decît să operaționalizeze local jargonul proiectitei generale. Ideea că societatea este înapoiată și arta este avansată este însă contestată flagrant de realitate, căci țara se mișcă, în timp ce artiștii se uită pe lângă ea….”

Intregul articol aici: 

Mare Neagră nu e neagră, articol de Erwin Kessler