Este lenea un viciu? Un argument al filozofului Bertrand Russell

Un articol de Max Hayward, publicat în New Statesman

Observațiile lui Russell cu privire la importanța timpului liber au fost făcute într-o epocă a șomajului generalizat – iar astăzi sunt la fel de pertinente.

Suntem obișnuiți să catalogăm lenea drept un viciu, ceva pentru care să ne simțim rușinați. Când filosoful britanic Bertrand Russell a scris ,,In Praise of Idleness” în 1932, la apogeul Marii Depresii, lenea era o realitate inevitabilă pentru milioanele de persoane care își pierduseră slujbele. Autorul cărții a înțeles că societatea nu trebuia doar să înfrunte criza șomajului în masă. Acesta a propus nimic mai mult decât o reevaluare a muncii, precum și a timpului liber.

Russell a crezut că nu ne putem limita la reformarea sistemului economic în care unii oameni sunt exploatați până la extenuare, iar alții suferă concedieri. Conform acestuia, trebuie să punem în discuție și etica culturală care ne învață să ne evaluăm în raport cu capacitatea noastră de muncă ,,productivă economic”. Oamenii sunt mai mult decât o simplă mână de lucru. Este necesar să învățăm cum să evaluăm lenea.

Sugestiile lui Bertrand Russell sunt la fel de relevante astăzi, în zorii unei posibile crize economice. Milioane de oameni și-ar putea pierde locurile de muncă în următoarele luni și, odată cu evoluția automatizării și tehnologiei, locurile de muncă pierdute în perioada pandemiei s-ar putea să nu mai fie recuperate niciodată.

Astăzi, reformatorii indică spre posibilitatea unui venit de bază universal ca mijloc de prevenire a răspândirii sărăciei. Dar, cum mulți au experimentat în timpul izolării impuse guvernamental prin intermediul concediilor, o viață fără serviciu poate fi deprimantă, chiar dacă este sprijinită de un venit stabil. Ne condamnă un viitor fără loc de muncă la niște vieți lipsite de sens?

În 1930, economistul John Maynard Keynes a prezis că, într-un secol, progresele în ce privește productivitatea vor permite locuitorilor țărilor dezvoltate să mențină un standard normal de viață, lucrând doar 15 ore pe săptămână. Dacă previziunea sa pare ridicolă acum, Keynes a dat greș din motive pe care Russell le-a anticipat.

Amintind de faimosul exemplu al fabricii de ace pe care Adam Smith l-a folosit pentru a explica diviziunea muncii, Russell și-a imaginat o inovație tehnologică care va reduce la jumătate durata fabricării unui ac. Ce se va întâmpla dacă piața acelor este deja saturată?

Într-o lume sănătoasă, gândea Russell, fabrica ar înjumătăți programul de lucru, menținând aceleași salarii, dar crescând considerabil timpul liber de care s-ar putea bucura muncitorii. Însă, continuă acesta, arareori se întâmplă astfel. În schimb, proprietarul fabricii va opta să păstreze jumătate din muncitorii inițiali la același program de lucru. Beneficiile progresului tehnologic nu vor fi percepute ca o oportunitate de extindere a timpului liber, ci mai degrabă ca o corvoadă pentru unii și o demitere din locul de muncă pentru alții, cu economiile de care se bucură doar singurul câștigător de pe urma situației, anume proprietarul fabricii.

Analizând secolul trecut, este lesne de observat că previziunile lui Russell au fost confirmate. Inovațiile în materie de tehnologie au cauzat concedieri. Atunci când fenomenul angajării revine la normal constatăm că, în loc să muncim mai puțin pentru a menține același nivel al bunăstării, societatea noastră este una în care oamenii muncesc mai mult ca niciodată pentru a acumula bunuri materiale care le produc o fericire de scurtă durată. În fiecare an aruncăm milioane de articole de îmbrăcăminte, gadgeturi vechi și mașini folosite. De ce nu avem mai mult timp liber?

Soluția, în perspectiva lui Russell, nu este doar una de ordin economic și politic, ci deopotrivă moral și cultural. Viziunea lui Keynes care prevede 15 ore petrecute la serviciu pe săptămână pare fantezistă deoarece societățile moderne au moștenit o etică ce recompensează munca – cea productivă economic – drept sursa rostului în viață. Să fii bun este echivalent cu a munci din greu, așadar ne apreciem pe noi înșine prin numărul orelor de lucru, chiar dacă cea mai mare parte din munca plătită este obositoare și neplăcută.

La originile sale, a speculat Russell, această etică a muncii era un instrument de control social, o doctrină ipocrită înaintată de aristocrații privilegiați și deținătorii de sclavi pentru a-și justifica oprimarea vastei clase muncitoare de care depindeau. Până când nu ne eliberăm de acest ideal, nu vom culege niciodată roadele progreselor tehnologice: valoarea timpului liber.

Dar cum plictiseala izolării ne-a arătat multora dintre noi, să te bucuri de lene nu este atât de ușor. Acest argument nu caută să combată avantajele consumului pasiv și relaxării. Dar, cum săptămânile s-au transformat în luni, plăcerile Netflix-ului în pijamale și scroll-area neîncetată a Twitter-ului au început să pălească.

Până și compania (reală sau virtuală) a prietenilor și familiei poate începe să se diminueze calitativ atunci când descoperi – precum am făcut-o mulți dintre noi în timpul izolării – că nu aveți niciun subiect nou de discuție. Relațiile sunt o sursă de sens, dar ele trebuie structurate în jurul altor activități semnificative. Deci cum putem găsi sens în timpul liber?

Un prim pas stă în educație. Școlile și universitățile nu sunt valoroase doar pentru că ne pregătesc pentru locul de muncă, ci și pentru că ne pregătesc pentru timpul liber. Arta, științele umane și științele exacte sunt adesea luate în derâdere ca inutile. Dar cineva care citește din plăcere fizică sau filosofie, care pictează sau cântă la un instrument, care scrie romane sau produce filme este echipat să găsească sens în viața sa și în afara locului de muncă. Russell a afirmat că unul din scopurile centrale ale educației era să cultive în oameni aptitudinile, cunoștințele și obiceiurile necesare pentru a se bucura de un timp liber plin de creativitate.  Asta ar însemna o reformă: accesul la educația superioară ar trebui mărit exponențial, în timp ce curriculumul universităților și școlilor ar trebui să pună la fel de mult accent pe artele creative și exercitarea curiozității pe cât pune pe aptitudinile necesare angajării.

Acest lucru ar putea suna idealist. Pedagogii sunt îndemnați constant să demonstreze valoarea economică a cunoștințelor lor. Dar asta demonstrează doar o altă boală a societății noastre, complementară cultului muncii: prezumția că toate valorile trebuie măsurate în bani.

Într-un mod diferit, criza actuală a erodat această idee: exceptându-i pe fanatici, am înțeles cu toții că merită să suporți o lovitură financiară cu scopul de a-ți păstra sănătatea. Până la urmă, pentru asta sunt făcuți banii. Realizările economice sunt un mijloc, nu un scop. Sănătatea este intrinsec valoroasă. Dacă evaluăm sănătatea ca o valoare în sine, de ce să nu recunoaștem valoarea intrinsecă a studiului?

Școlile instruiesc copiii prin diferite sporturi, dar nu considerăm pregătirea aceasta inutilă, chiar dacă majoritatea elevilor nu vor deveni atleți profesioniști. Analogic, nu insistăm ca școlile să se concentreze pe sporturile ale căror abilități specifice sunt ușor transferabile către locul de muncă.

Educația fizică este valoroasă deoarece promovează sănătatea și bucuria jocului. Dacă considerăm că școlile și universitățile ar trebui să promoveze sănătatea fizică și că sportul e bun în sine, de ce să nu recunoaștem că ele pregătesc studenții și pentru activitățile mentale și intelectuale?

Societatea pe care și-o imaginează Russell, societatea care investește într-o lene cu sens, este cu adevărat revoluționară – nu doar pentru că structurile sale economice au fost reformate, dar pentru că a schimbat felul în care se înțelege și evaluează pe sine.

Suntem obișnuiți să comparăm succesul țărilor prin factori ca Produsul Intern Brut (PIB). Când facem asta, trebuie să socotim o societate un eșec relativ dacă cetățenii ei câștigă în medie cu 1000 de lire mai puțin decât vecinii ei, chiar dacă au mai mult timp liber, fac sport, se plimbă mai mult, citesc mai multe cărți, ascultă mai multă muzică, pictează mai multe tablouri. Dar nu suntem obligați să gândim în acest fel. Ar trebui să dăm ascultare sfatului lui Russell, învățând să savurăm fructele lenei.

Despre autor: Max Hayward este lector la Facultatea de Filosofie a Universității Sheffield. Articolul face parte din seria Agora, o colaborare între New Statesman și Aaron James Wendland, profesor de filosofie la Higher Schools of Economics

Articol original: Why Bertrand Russell’s argument for idleness is more relevant than ever