Adrian Miroiu. Examene de promovare

Într-o melodie celebră a trupei Taxi, al cărei punct de plecare e felul în care Irina-Margareta Nistor a tradus în românește diverse expresii licențioase din filmele în limba engleză, se punea o întrebare cu mult sens: Ce guvernează România? – ipocrizia sau pudibonderia? Când am citit recent publicata Ordonanță a Guvernului nr. 9/23 august 2018 privind modificarea și completarea unor acte normative în domeniul educației m-am întrebat și eu ceva asemănător: Ce guvernează în educația superioară din România? –  ipocrizia sau (și) meschinăria?

Din păcate, deși prevederile acestei Ordonanțe sunt foarte importante, ea a atras prea puține comentarii (unul dintre ele se găsește aici). Cred că mai multe prevederi ale ei ar trebui discutate. Între prevederile referitoare la învățământul superior ar fi, de pildă, cele lgate de mereu promisa și mereu amânata evaluare a școlilor doctorale. Cred însă că cele mai interesante privesc introducerea așa-numitului examen pentru promovarea în cariera didactică în învățământul universitar. Mă voi opri mai jos asupra lor.

Să vedem cum stau lucrurile azi (potrivit legii nr 1/2011) în privința promovării cuiva în cariera didactică universitară. Orice post vacant din statul de funcțiuni al unui departament dintr-o universitate românească poate fi ocupat numai prin concurs. Postul respectiv poate fi de profesor, respectiv de conferențiar, lector sau asistent și e identificat prin anumite discipline (cursuri). La un concurs se poate înscrie orice persoană (din universitate sau dinafara ei), dacă îndeplineșt cerințele stabilite la nivel național (de CNATDCU – pentru posturile de profesor și conferențiar) sau chiar la nivelul universității respective. Accentuez, cei care se înscriu pot fi sau nu titulari în universitatea la care s-a scos la concurs acel post. Evaluarea candidaților se face de o comisie; și e important de notat că în cazul concursurilor pentru ocuparea unui post de profesor sau de conferențiar universitar cel puțin trei membri (din cinci) ai comisiei trebuie să fie din afara universității respective (conform HG nr. 457/ 2011, care – surprinzător! – e încă în vigoare după atâtea maltratări ale legii educației din 2011).

Mai departe, dacă o persoană ocupă un post care corespunde să zicem funcției de conferențiar universitar și își dorește să promoveze – adică să devină profesor universitar titular – nu are la dispoziție decât o soluție: să fie scos la concurs un post de profesor universitar (de pildă, în același departament în care funcționează), iar acea persoană să se înscrie la concurs – repet, concursul e deschis oricui – și să îl câștige. [Pe vremuri, adică înainte de legea educației nr 84/1995 se mai practica și o altă soluție: persoana respectivă cerea ca postul (de conferențiar) ocupat de ea să fie transformat într-unul de profesor și să fie scos la concurs. Sigur, exista mereu pericolul – deși eu nu am auzit ca el să fi și devenit real – ca la concursul făcut să se înscrie și altcineva care, culmea, să și îl câștige.]

Cred că mulți universitari au simțit (pe pielea lor) că ceva nu e totuși în regulă cu aceste proceduri. Pare de dorit ca atunci când un cadru didactic titular dintr-un anumit departament a dovedit realizări notabile, științifice și în privința lucrului cu studenții, să poată fi promovat – de exemplu să devină conferențiar sau profesor. Și aceasta fără să fie nevoie de deschiderea și de parcurgerea anevoioasă a unui întreg concurs, în care eventual apar și alți candidați. (Sigur, universitățile au construit informal mecanisme sofisticate prin care să minimizeze apariția unor astfel de situații – dar aceasta e o altă problemă.)

Exact acestor dorințe pare să vrea să îi dea o soluție recenta OG nr. 9/2018. Numai că face acest lucru într-un chip care de fapt nu rezolvă nimic, ci doar produce o închidere în sine a universităților și nu oferă oportunități cadrelor didactice, ci mai degrabă întărește puterea – devenită chiar discreționară – a conducerilor universitare.

Ce zice noua OG? – că se instituie un sistem, alternativ celui actual, de promovare în cariera didactică. Nu mai e vorba de concurs, ci de examen. Până acum pare să fie corect – iată, aspiranți la funcții didactice mai înalte, că vi se oferă o șansă nouă! Îmi imaginam ceva de genul următor: un cadru didactic titular X într-un anume departament Y din universitatea Z face o cerere către șeful de departament prin care solicită să fie promovat; dacă cererea e aprobată, în universitate sunt urmate apoi procedurile pentru deschiderea examenului și constituirea comisiei (care ar trebui să aibă aceeași structură ca în cazul concursurilor). Iar dacă X trece examenul, atunci în anul universitar următor postul său e transformat într-unul corespunzător funcției didactice pentru care a dat examenul. Cu siguranță că nu ar fi foarte simplu, dar mă așteptam ca acea hotărâre de guvern pe care o cere OG nr 9/2018 să includă mecanisme în acest sens, pentru a reduce cât se poate de mult arbitrariul acceptării unor astfel de cereri – și indicând criterii generale de desfășurare a unor astfel de concursuri, precum și cerința ca fiecare universitate să elaboreze proceduri în acest sens. Nu ar fi simplu, repet, dar nu imposibil.

Numai că recenta OG nu merge nicidecum într-o astfel de  direcție. Ceea ce urmează ne duce în beznă; iar ce se mai zărește este doar o ipocrită încercare de a masca ocolirea procedurilor totuși mai transparente ale concursurilor care există astăzi pentru ocuparea posturilor didactice în universități. Iată de ce: recenta OG descrie în felul următor ce se va întâmpla. În fiecare an în statele defuncțiuni ale departamentelor sunt aprobate (de către Senatul universitar) niște posturi dedicate promovării didactice. Pe acestea se pot înscrie unele cadre titulare din universitate – dar numai cele pe care le aprobă consiliul de administrație!

Dar e evident că dacă așa stau lucrurile examenul devine concurs, căci de fapt pot fi mai multe cadre didactice care se înscriu pentru  ocuparea aceluiași post didactic vacant. Numai că… – iar aici avem ipocrizia. Căci aceste așa-zise examene sunt de fapt concursurile vechi, dar cu două mari diferențe. Primul: comisiile de concurs nu mai trebuie să respecte cerințele HG nr. 457/ 2011; adică: ele pot fi formate doar din persoane din aceeași universitate (deși, doamne ferește, nu pot fi rude sau afini până la gradul al patrulea cu candidații). Al doilea e că la aceste concursuri nu pot participa decât cadrele didactice titulare din universitate; adică nu cumva să vină cineva dinafară. Cu alte cuvinte, e un mod de a ne păzi de competiție. (Poate că un specialist ar putea să ne spună dacă această închidere e sau nu constituțională; morală sunt convins că nu e.)

Aș fi gata să pariez că aplicarea acestei OG va avea ca efect imediat reducerea drastică a posturilor scoase la concurs de universități, dar că posturile vacante scoase la examenele de promovare vor prolifera mai ceva decât ciupercile. Și mă întreb: avem doar ipocrizie în această schimbare – menită să facă din fiecare șefuleț din universități un tartor discreționar?  Sau e pur și simplu aici (și) meschinărie, incapacitatea de a găsi și propune politici care să ajute la creșterea calității, iar nu doar la apărarea unor interese individuale, înguste și mediocre?