Fascismul de stânga

Un articol de Russell A. Berman pentru Tablet Magazine

A nega amenințarea reală reprezentată de „fascismul de extremă stângă”, deoarece Trump a folosit această expresie într-un discurs al său, înseamnă a ignora rădăcinile profunde ale momentului revoluționar trăit astăzi de America.

Discursul președintelui Trump din 4 iulie de la Muntele Rushmore a fost un omagiu adus istoriei americanilor, în care au fost menționați părinții fondatori ai SUA, revoluția americană și anul 1776 în Philadelphia. Monumentul național Muntele Rushmore a fost fundalul potrivit pentru a rememora moștenirea lăsată de Washington, Jefferson, Lincoln și Theodore Roosevelt. Elogiul liderilor din trecut și credința în spiritul american sunt teme specifice discursului prezidențial de Ziua Independenței, un moment la fel de așteptat precum focurile de artificii. Dar anul acesta a fost diferit. Sărbătoarea de pe 4 iulie a avut loc pe fondul unui val de proteste ce a urmat după moartea lui George Floyd, Breonna Taylor și Ahmaud Arbery și pe fundalul eforturilor publice de sensibilizare a cetățenilor cu privire la problema rasismului. Aceste evenimente au impulsionat și eliminarea simbolurilor publice ale Confederației. În timp ce protestatarii au dărâmat monumentele istorice ale generalilor din Sud, statuia lui George Washington a fost vandalizată, la fel cum s-a întâmplat și cu statuile unor figuri nordiste ale bătăliei din jurul sclaviei: Ulysses S. Grant din San Francisco, memorialul Saint-Gaudens pentru Robert Gould Shaw și Regimentul 54 Massachusetts din Boston, monumentul aboliționistului Hans Christian Heg din Madison, Wisconsin, și chiar monumentele ridicate în cinstea lui Abraham Lincoln și Frederick Douglass. În acest moment în care vandalismul monumentelor istorice a devenit tot mai răspândit, alegerea președintelui de a își ține discursul la cel mai măreț monument american a fost menită să provoace controverse.

Printre referințele sale patriotice predictibile, Trump a mai menționat și „campania nemiloasă de ștergere a istoriei” desfășurată de o mișcare ideologică pe care a descris-o, în termeni emfatici, drept „un nou fascism de extremă stângă”. Această denumire este mult mai specifică și precisă din punct de vedere istoric decât asocierile standard cu diversele tipuri de atacuri politice și, prin urmare, ar trebui să ne pună pe gânduri. Ne oferă o oportunitate de a analiza câteva dintre conotațiile istorice complexe ale acuzației de „fascism de stânga”, la fel cum ne provoacă să luăm în considerare aplicabilitatea termenului la evoluțiile actuale din țară.

Desigur, expresia ar putea fi considerată o simplă etichetă politică aruncată în interminabila noastră luptă politică americană. În acest moment, adversarul politic al oricărei persoane este considerat „fascist”. În timpul războiului din Vietnam, protestatarii l-au condamnat pe președintele Johnson că ar fi fost fascist. În anii 1980, Ronald Reagan a fost considerat „arma fascistă din Occident”.  Acuzația aceasta a devenit cea mai la îndemână formă de denunțare politică. De îndată ce s-au anunțat rezultatele neașteptate ale alegerilor din 2016, criticii lui Trump au prezis că va fi Hitlerul zilelor noastre și că se va grăbi să instaureze o dictatură fascistă. Mulți dintre acești critici au parte de sinecuri  și se bucură de invitații regulate la emisiuni populare de știri pentru a descrie iminenta amenințare fascistă a Americii, unde vorbesc, an de an, despre modul în care guvernarea fascistă se instalează acum în America. „Experții compară politica lui Trump cu fascismul”, era scris luna trecută pe un banner al unei emisiuni de știri de top a CNN, în timp ce Washington Post a avertizat recent: „Un al doilea mandat al lui Trump ne-ar putea duce pe calea fascismului”.

Ni se spune că acuzarea lui Trump de fascism de stânga nu poate sta în picioare, deoarece contrazice clasificarea standard a doctrinelor politice. Fascismul este de obicei tratat ca un fenomen exclusiv de extremă dreaptă, un conservatorism „pe steroizi”, cât mai îndepărtat posibil de capătul stâng al spectrului. Totuși, există un discurs construit în jurul „fascismului de stânga”, care își are originea la începutul secolului al XX-lea, venind nu ca o insultă din partea dreptei, ci presupunând critici făcute de oameni de stânga, împotriva mișcărilor ideologice din care făceau parte.

Două evreice, ambele asociate, în general, cu stânga, deși cu poziții diferite în interiorul ei,  Hannah Arendt și Rosa Luxemburg, au jucat fiecare un rol crucial în dezvoltarea aparutului conceptual necesar descrierii și criticării fascismului de stânga. Conceptul a căpătat și alte semnificații pe parcursul istoriei sale, acestea provenind uneori chiar de la fasciști. Analiza acestor surse diferite ale tradiției politice fasciste de stânga poate clarifica situația actuală. Deoarece fascismul istoric a fost în mare parte un fenomen european, este important să începem în Italia și Germania, creuzetele acestuia, înainte de a ne întoarce la situația noastră din America.

Fascismul a apărut în timpul revoluțiior de după Primul Război Mondial și  a fost corelat în special cu momentul preluării puterii de către Benito Mussolini în Italia în 1922. Jurnalistul Giovanni Amendola a denunțat la început fascismul italian drept „totalitarism”, dar până în 1925 a folosit același termen pentru a eticheta și comunismul, considerând ambele mișcări în aparență opuse ca reacții paralele împotriva liberalismului și democrației. Amendola a fost asasinat de Cămășile Negre fasciste în același an, dar ideea sa de a asemăna extrema stângă și extrema dreaptă s-a răspândit rapid. Preotul Don Luigi Sturzo, fondator al Partidului Creștin Democrat din Italia după al Doilea Război Mondial, menționa: „În cele din urmă, există o singură diferență între Rusia și Italia: bolșevismul a condus la o dictatură comunistă sau la un fascism de stânga, în timp ce fascismul a stabilit o dictatură conservatoare sau un bolșevism de dreapta”. Dacă extremele se pot întâlni, atunci aparentul oximoron „fascism de stânga” devine posibil în cadrul unei noi geometrii politice: gândiți-vă la această imagine ca la teoria relativității, unde liniile paralele se întâlnesc în cele din urmă în aceleași structuri totalitare.

Această teorie a totalitarismului este una dintre modurile cheie de  a înțelege „fascismul de stânga”. Studiul esențial în acest sens este lucrarea scrisă de Hannah Arendt în 1951, Originile  totalitarismului. Arendt descrie, apelând la date istorice bogate, prăbușirea sistemului liberal de stat european și apariția a ceea ce ea consideră niște forme distincte, noi, de politică modernă, Germania nazistă și Rusia stalinistă. Ambele au reprezentat modernizări radicale ale societății, tocmai pentru că au respins instituțiile tradiționale și au șters memoria colectivă. În fiecare caz, interesul național și istoria au fost sacrificate în fața unor obiective ideologice bizare, dar diferite: „puritatea rasială” în Germania și „o societate fără clase” în Rusia. Arendt a subliniat convergența structurală dintre cele două ideologii totalitare de stânga și dreapta: nelegiuirea sistematică, neîncrederea omniprezentă, anihilarea opoziției și, în special, simetria dintre lagăre și gulag.

Scopul principal al sistemelor de lagăre, comuniste sau naziste, nu a fost niciodată să zdrobească adversarii politici reali. Mai degrabă, a fost înjosirea prizonierilor nevinovați, în mod explicit,  cu scopul ridiculizării aspectelor etice convenționale, așa cum scrie Arendt:

„Dacă lagărele de concentrare ar fi fost dependente de existența unor adversari politici, cu greu ar fi supraviețuit primilor ani ai regimurilor totalitare. [Trebuie] să înțelegem cât de absolut necesar a fost elementul reprezentat de omul nevinovat pentru continuarea existenței lagărelor… În Germania, acest element al oamenilor inocenți a fost furnizat în număr mare de evrei după anul 1938; în Rusia, acesta consta din segmente aleatorii ale populației care, dintr-un anumit motiv, care nu avea legătură cu faptele lor, au căzut în dizgrație. Dar dacă în Germania, lagărele de concentrare cu adevărat totalitare, cu majoritatea enormă a deținuțlor complet «nevinovați», nu au fost construite până în 1938, în Rusia apăruseră încă de la începutul anilor 30.”

Cu toate acestea, la mai mult de o jumătate de secol după publicarea operei lui Arendt, paralelismul dintre cele două concepte nu este acceptat la scară largă, și cu atât mai puțin în limbajul comun. Cu excepția cercurilor extremiste, denumirea de „fascist” sau „nazist” poartă întotdeauna o conotație negativă, dar „comunist” rămâne, în mod inexplicabil, mai puțin peiorativ. Diferența este și mai sesizabilă în forma negativă a cuvintelor: puțini ar considera astăzi că denumirea de „antinazist” este o insultă, iar termenul „antifascist” are și el o conotație pozitivă (cu excepția cazului în care este asociat cumva cu anarhiștii moderni ai „antifa”), dar descrierea unui politician sau a unei mișcări drept „anticomunistă” are încă o rezonanță negativă.

Arendt ne provoacă să ne întrebăm care sunt de fapt asemănările dintre comunism și nazism și, prin urmare, care este momentul în care stânga se transformă în extrema dreaptă, ducând la un „fascism de stânga”. În timp ce linia de  argumentare a lui Arendt presupune o convergență a dreptei și  stângii, a doua abordare a problemei „fascismului de stânga” pleacă de la o inversare a principiilor fundamentale de stânga care duc la o auto-trădare. De ce stânga își abandonează idealurile? Când se transformă ea în adversarul său ideologic? Principala gânditoare care a elucidat această ipoteză a fost activista evreică poloneză Rosa Luxemburg.

De-a lungul carierei sale, Rosa Luxemburg  a făcut parte din mișcarea muncitorească germană, implicându-se în special în dezbaterile pentru – și mai târziu împotriva – Partidului Social Democrat (PSD). O opozantă vocală a Primului Război Mondial încă de la începerea lui în 1914, ea nu a militat în favoarea partidului care, într-o explozie de naționalism german, a susținut activ războiul. Această discrepanță a dus la separarea Rosei Luxemburg de PSD și ulterior la co-fondarea de către aceasta a Ligii Spartacus care s-a transformat apoi în Partidul Comunist German (PCG) în decembrie 1918. În timpul războiului civil din Berlin, când comuniștii, social-democrații și grupurile de miliție de dreapta luptau pe străzi într-un preludiu al preluării puterii de către naziști, membrii unei unități paramilitare de extremă dreaptă i-au asasinat pe Luxemburg și pe partenerul ei politic, Karl Liebknecht, pe 15 ianuarie 1919. Cei doi au fost transformați în figuri emblematice ale comunismului german, obținând statutul de martiri, mai ales după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în contextul Germaniei de Est.

În această interpretare, termenul „fascism de stânga” se referă la momentul în care Stânga își abandonează „agenda de emancipare” și adoptă în mod contraintuitiv măsuri represive care seamănă cu practicile extremei drepte fasciste. Luxemburg s-a aflat printre primii gânditori care au recunoscut acest pericol. Au existat și alte personalități care au atras atenția cu privire la acest aspect, în special anarhiștii cu o lungă tradiție de ostilitate față de marxism (de exemplu Gustav Landauer în filmul Pentru socialism (1911) ), dar Luxemburg a fost primul lider al mișcării comuniste în curs de naștere care a avertizat asupra propriului său potențial represiv. Ea susține că „socialismul, prin natura sa, nu poate fi decretat sau introdus printr-un ukaz (n. trad. edict al țarului, guvernului, sau a unei înalte autorități religioase). Acesta necesită inovație și experiment și, prin urmare, democrație și libertate de exprimare. „Doar viața nerestricționată, efervescentă, poate lua o mie de forme noi, poate scoate la lumină forțe creative proaspete și își poate corecta singură toate încercările eșuate .” Dar în Rusia bolșevică, conducerea, reprezentată de Lenin și Troțki, era cea care  abolea democrația și, prin urmare, submina, cu consecințe tragice, perspectivele revoluției.

„Viața publică a țărilor cu libertate limitată este atât de afectată de sărăcie, atât de mizerabilă, atât de rigidă, atât de sterilă, tocmai pentru că, prin excluderea democrației, sunt eliminate sursele vii ale tuturor bogățiilor și progreselor spirituale.” Pentru Luxemburg, revoluția are nevoie de libertate pentru a supraviețui, tocmai de acea libertate pe care comuniștii au ales să o zdrobească. „Singura cale către o renaștere este o școală a vieții publice”, a subliniat ea, „care ar presupune cea mai largă democrație și cea mai liberă opinie publică. Conducerea prin teroare este cea care corupe”, și stânga însăși a fost cea care a întreținut acea teroare.

În analiza critică a Revoluției Ruse și a politicilor bolșevice, Luxemburg nu a folosit denumirea de „fascism de stânga”, întrucât regimul fascist al lui Mussolini nu venise încă la putere. Cu toate acestea, analiza bolșevicilor, realizată în ultimii ani ai vieții sale, începe să se concentreze asupra substanței problemei: modul în care revoluția se transformă în contrarevoluție, scopul libertății care se transformă într-unul complet opus lui și modul în care opozanții auto-declarați ai tiraniei țariste instaurează un regim mult mai rău. Critica făcută de Luxemburg lui Lenin marchează începutul importantei tradiții a luptei de stânga împotriva comunismului, punând bazele unor relatări explicite despre „fascismul de stânga”, care nu au întârziat să apară.

Este necesar să ne amintim cronologia comprimată a evenimentelor de la acea vreme. Bolșevicii au preluat puterea în Rusia în noiembrie 1917 și la doar un an distanță, regimul imperial s-a prăbușit în Germania, pe fondul revoltelor din armată și a unui val de greve ale forței de muncă. Acesta a fost punctul în care, conform viziunii marxiste a lui Luxemburg, revoluția radicală ar fi trebuit să străbată întreaga Europă Occidentală, așa cum a făcut-o pentru scurt timp în Ungaria, dar aproape deloc în alte părți. Luxemburg nu a putut să nu se întrebe de ce mișcarea revoluționară s-a oprit la acel moment.

O parte din răspunsul la această întrebare implică forțe cu adevărat contrarevoluționare apărute în haosul postbelic. În comentariile sale despre Revoluția Rusă, publicate postum în 1922, Luxemburg identifică cu precizie câteva amenințări iminente: caracterul inerent conservator al țărănimii ruse, precum și naționalismul diferitelor populații care speră să scape din închisoarea imperiului rus. Astfel de opinii erau obișnuite pentru socialiști. Ceea ce a fost, însă, surprinzător și nou la acea vreme, a fost critica puternică a lui Luxemburg față de conducerea bolșevică pentru însăși suprimarea democrației. Ea a constituit trădarea cea mai puternică a revoluției. Aceasta este perspectiva care a devenit moștenirea ei intelectuală pentru posteritate.

Printre  permutările suferite de marxism, perspectiva „luxemburgistă” subliniază caracterul spontan al acțiunilor clasei muncitoare, care a fost înlocuit de puterea structurată a unui partid leninist de avangardă. Pentru a reuși, o revoluție trebuie să se bazeze pe cea mai largă participare posibilă, mai degrabă decât pe o reducere la o tăcere represivă a vocilor neortodoxe. Aceasta este tocmai acuzația pe care i-o aduce lui Lenin: de îndată ce mișcarea revoluționară autonomă, prinzând contur în consiliile muncitorești sau „sovietice”, s-a afirmat împotriva directivelor partidului, bolșevicii au suprimat-o. Autoritatea partidului, sau „centralismul democratic”, așa cum este numit în „nouvorba” (newspeak) orwelliană, trebuia menținută împotriva aspirațiilor aceleiași clase muncitoare pe care pretindea că o reprezintă. Așa cum spunea un imn memorabil din Germania de Est comunistă, „partidul are întotdeauna dreptate”. Astăzi, acest fenomen se numește woke.

Este important să ascultăm cuvintele lui Luxemburg, deoarece explică modul în care un program politic de stânga poate duce la rezultate de dreapta: de la bolșevism la „fascismul de stânga”. Cum se poate, se întreabă ea, ca revoluționarii să aleagă să suprime dezbaterile? „Este adevărat că fiecare instituție democratică are limitările și defectele sale, caracteristică specifică fiecărei instituții umane. Dar soluția pe care au găsit-o Lenin și Troțki – eliminarea democrației în general – este mai proastă decât problema pe care ar trebui să o rezolve. Această măsură anihilează resursele vii ale umanității, precum viața politică activă, nerestricționată și energică a celor mai largi mase de oameni, care pot corecta deficiențele congenitale ale tuturor instituțiilor. Acesta este esența gândirii lui Luxemburg. Democrația devine mai bună prin mai multă democrație; progresul necesită o participare mai largă și mai puțină disciplină de partid.

Să ne întoarcem pentru o clipă în zilele noastre. Corolarul discuțiilor actuale despre libera exprimare este evident: soluția împotriva „discursurilor neadecvate” este a se vorbi mai mult și mai bine, nu de a se restrânge dreptul la liberă exprimare. Luxemburg explică acest lucru în una dintre cele mai citate fraze ale sale: „Libertatea acordată doar susținătorilor unui guvern sau doar membrilor unui partid – oricare ar fi aceștia – nu este libertate. Libertatea este întotdeauna a celor care gândesc diferit. Și asta nu de dragul  unui fanatism al «dreptății», ci pentru că întregul potențial instructiv, sănătos și purificator al libertății politice depinde de această caracteristică,  iar aceasta va fi estompată dacă «libertatea» se transformă într-un privilegiu.” Oricine ar trebui să aibă dreptul să spună ceea ce crede, la fel cum fiecare ar trebui să aibă dreptul de a critica. Gânditoarea respinge cu promptitudine dictatura leninistă care persecută libertatea de exprimare și care îi exclude pe dizidenți din sfera publică. Democrația nu are nevoie de o poliție a vorbirii.

Limitarea punctelor de vedere sau a limbajului are doar efectul de a diminua considerabil calitatea dialogului, deoarece „pune la adăpost” afirmațiile prestabilite de critica lor atât de necesară. Rezultatul, așa cum prevedea și Luxemburg, a fost apariția unui  tip de discurs robotizat, care avea să predomine în statele comuniste de odinioară și care și-a găsit întotdeauna simpatizanți în acele cercuri activiste care apreciază mai mult acea solidaritatea obligatorie decât discuțiile în contradictoriu, dezbaterile autentice. Astăzi începem să vedem restricții similare în sistemul nostru de învățământ și în viața noastră publică. Pentru a o mai cita pe Luxemburg o dată:

„Fără alegeri, fără libertatea presei, fără libertatea de întrunire și fără concurența liberă a ideilor, viața instituțiilor publice se dizolvă într-o pseudo-viață, în care birocrația este singurul element viu. Treptat, viața publică adoarme, în timp ce câțiva zeci de lideri de partid… direcționează și conduc… o dictatură, dar în locul dictaturii proletariatului va fi dictatura unei mâini de politicieni, adică o dictatură în sens burghez, ca dictatura iacobină… Ba mai mult chiar: astfel de condiții trebuie să ducă la o brutalizare a vieții publice: asasinate, execuții de prizonieri și așa mai departe.”

Asemănările cu situația actuală nu sunt accidentale. Limitarea libertății de exprimare, controlul declarațiilor pe platformele de socializare și sancțiunile pentru publicarea punctelor de vedere disidente pun bazele unei „pseudo-vieți”, asta în contextul în care cu toții ne așteptam la o campanie prezidențială și la o competiție a ideilor. Cu toate acestea, critica făcută de Luxemburg cu privire la consecințele negative ale existenței unor ierarhii de partid este la fel de actuală. Aceasta a fost povestea reală a alegerilor din 2016 din SUA. A existat o revoltă populistă împotriva ambelor ierarhii de partid. Sistemul democraților a zdrobit răscoala lui Bernie Sanders și, în cele din urmă, a pierdut. De cealaltă parte, a republicanilor, revolta anti-establishment a lui Trump a reușit Povestea anului 2020 este în curs de desfășurare.

Un partid poate distruge o mișcare politică. Luxemburg a dat vina pe politicile leniniste pentru decăderea tragică a sovieticilor, care au ruinat revoluția mondială. Astfel gândea ea atunci când a fost omorâtă, în 1919. Curând au apărut interpretări la fel de critice ale acelor evoluții rusești, referindu-se la aceeași suprimare a sovieticilor ca nimic mai mult decât înființarea unui regim contrarevoluționar sub o mască comunistă, un „capitalism de stat”, așa cum ar susține Troțki și adepții săi în fața lui Stalin. Scriind în exilul mexican în 1939, comunistul german Otto Rühle a etichetat bolșevismul birocratizat drept „fascism roșu”, care nu se distinge de dictatura de la celălalt capăt al spectrului, „fascismul brun”.

De pe o poziție politică foarte diferită, social-democratul german Kurt Schumacher a inventat în 1930 expresia conform căreia comuniștii sunt „fasciști vopsiți în roșu” sau rotlackierte Faschisten. Schumacher a fost un critic timpuriu al naziștilor, a petrecut câțiva ani în lagărele de concentrare, inclusiv la Dachau, dar a supraviețuit războiului pentru a deveni primul lider postbelic al PSD din Germania de Vest. Desigur, a fost un adversar vocal al regimului comunist impus în Germania de Est. Această dictatură a luat formă politică prin forțarea acelor membri PSD prinși în Est să se alăture „Partidului Unității Socialiste”, aflat sub control comunist. „Unitatea” obligatorie însemna eliminarea opoziției, așa cum a prezis Luxemburg. Eliminarea punctelor de vedere divergente a dus la o secare a vieții publice și la incapacitatea de a recunoaște problemele reale: de aici a apărut și revolta muncitorilor împotriva conducerii comuniste din 17 iunie 1953. Deoarece partidul rămânea surd la orice fel de plângeri, a izbucnit o răscoală, care a fost imediat înnăbușită de tancurile rusești. Poetul și dramaturgul Bertolt Brecht a evocat evenimentul în poezia sa „Soluția”, descriind sarcastic modul în care „oamenii își pierduseră încrederea guvernului” și încheind cu întrebarea ironică „dar nu ar fi mai simplu ca guvernul să dizolve poporul și să aleagă altul?”.

Luxemburg, Rühle și Schumacher arată cum programul leninist de stânga poate deveni fascist. O anchetă paralelă indică o a treia abordare a „fascismului de stânga”: modul în care mișcările fasciste pot căpăta incontestabil caracteristici de stânga. Aici sensul sintagmei „fascism de stânga” se schimbă puțin. Fraza nu se mai referă la un presupus caracter fascist al stângii, ci mai degrabă la ramura de stânga din interiorul  taberei fasciste. Această ipoteză implică faptul că printre fasciști – la fel precum printre comuniști sau printre membrii oricărei mișcări politice – se pot multiple perspective și sensibilități. Unele dintre pozițiile fasciste, cum ar fi hibridul de stânga-dreapta numit „al treilea poziționism”, pot accentua caracteristicile tradiționale de stânga, cum ar fi nivelul de trai al clasei muncitoare, spre deosebire de alte puncte de pe agendă, cărora le lipsește un caracter specific de stânga, cum ar fi insistența tradiționalistă asupra ierarhiei sociale sau, mai ales în Germania nazistă, supremația rasismului biologic. Aceste probleme concurente nu dispar neapărat, dar uneori pot fi retrogradate la un statut secundar în spatele obiectivelor istorice socialiste. Când mișcările fasciste încearcă să apeleze la membrii clasei muncitoare, trebuie să le ofere ceva care pare să corespundă nevoilor lor specifice: prin urmare, le oferă fascismul de stânga.

O dovadă cheie care indică firele socialiste din ADN-ul fascismului este itinerariul biografic al lui Mussolini, fascist prin excelență, care a dat mișcării numele și inspirația fondatoare. Deși a ajuns să fie executat de luptătorii comuniști în 1945, având cadavrul atârnat cu capul în jos în public pentru a sugera un sfârșit umilitor, el și-a început cariera politică fiind socialist, fiind chiar în grupul de conducere al Partidului Socialist Italian. În scurt timp însă, s-a îndepărtat datorită susținerii grupului a neutralității în Primul Război Mondial, orientându-se către un naționalism militarist și  înaintând astfel exact în direcția opusă celei susținute de Luxemburg, care îi dezaproba vehement pe social-democrații germani pro-război. Până în 1922, Mussolini, care nu demult fusese un socialist convins, devenise Il Duce, dictatorul Italiei fasciste. Biografia sa arată asemănarea  gândirii socialiste cu cea fascistă, dar mai ales un dispreț pentru liberalismul și individualismul tradițional din secolul al XIX-lea.

O altă dovadă a existenței unui tip de fascism cu orientare de stânga este chiar numele partidului lui Hitler, Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani. Acesta evidențiază caracterul național al socialismului său, spre deosebire de socialismul internațional al comuniștilor (comuniștii au insistat asupra internaționalismului lor, cu siguranță, deși la mijlocul anilor 1920 majoritatea partidelor comuniste din întreaga lume au fost „bolșevizate” și s-au transformat în instrumente ale politicii externe rusești.) Ideea este însă că naziștii s-au prezentat ca „socialiști”, astfel încât să poată apela la „muncitori”. Totuși, ei s-au bazat pe tradiția unei uri puternice de dreapta față de economiile de piață pentru a acuza „capitalul financiar” ca fiind cosmopolit – un eufemism menit să sugereze controlul „nedrept” al evreilor . Această conexiune dintre  anticapitalism și antisemitism a fost  adoptată pentru ca naziștii să ajungă la grupuri mai puțin  tolerante față de antisemitismul religios sau rasismul biologic.  Încercarea de a obține sprijin politic prin astfel de tertipuri a dus la sintagma atribuită liderului PSD, August Bebel, conform căreia „antisemitismul este anticapitalismul proștilor”.

Acest fascism de stânga este esențial pentru elucidarea poveștii stranii a fraților Strasser, Gregor și Otto – naziști convinși, care în anii 1920 au condus o facțiune de stânga a partidului la Berlin și Hamburg, aflată în competiție cu tabăra mai conservatoare și naționalistă din München. Conflictele aveau la bază posibilitatea de cooperare a naziștilor cu comuniștii și cu social-democrații, partidele tradiționale  muncitorești de stânga, în cadrul grevelor și altor acțiuni muncitorești. Când trebuiau  naziștii să coopereze cu partidele de stânga  pentru a obține voturi și când trebuiau să se alieze cu partidele „burgheze” ale dreptei conservatoare? Acestea au fost politicile Republicii Weimar, ilustrând imaginea dezbinată a partidelor politice. Frații Strassers au militat, de asemenea, pentru programe tradițional socialiste, cum ar fi naționalizarea industriilor, inițiativă pe care Hitler a respins-o.

Gregor Strasser a fost ucis în „Noaptea cuțitelor lungi” din 1934, când Hitler a eliminat brutal foarte mulți adversari, în special din cadrul Batalioanelor de Asalt (SA) ale lui Ernst Röhm, o altă aripă a aparatului nazist cu o politică orientată către muncitori. Otto a fugit în exil pentru a întreprinde o campanie politică de lungă durată, dar lipsită de impact, împotriva regimului nazist. Deși nu era în niciun caz „antifascist”, el l-a criticat pe Hitler pentru că a abandonat principiile de bază ale programului nazist. S-a întors în Germania de Vest în anii 1950, rămânând activ în politica extremistă mulți ani. Fascismul de stânga al „strasserismului” a renăscut recent pe site-urile online de extremă dreapta, la fel ca un alt hibrid ciudat din epoca Weimar, „bolșevismul național”. Din punct de vedere istoric, bolșevismul național a implicat susținerea  unei cooperări mai strânse dintre Germania și Uniunea Sovietică, o alternativă la Westpolitik, orientată totuși către democrațiile occidentale. Astăzi, o politică externă „de stânga-fascistă” prinde contur atunci când progresiștii auto-declarați idealizează regimuri reacționare sau mișcări din străinătate, cum ar fi Iranul sau Hezbollah, ale căror statistici privind libertățile civile, în special libertatea de exprimare, și tratamentul lor față de femei și homosexuali, sunt în contradicție cu valorile pe care stânga pretinde că le susține. Faptul că anumite facțiuni de stânga sunt dispuse să încheie aceste alianțe indică superficialitatea angajamentului lor față de drepturile fundamentale.

Germania și Rusia au cooperat în cele din urmă în așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop din 1939 – alianța celor două dictaturi, de dreapta și de stânga, naziști și comuniști, împărțind Polonia și declanșând Al Doilea Război Mondial. Pentru mulți dintre membrii generației comuniste din anii 1930, această trădare a tuturor idealurilor lor a fost un eveniment care le-a schimbat viața. După ani de retorică comunistă în care naziștii erau blamați, schimbarea bruscă a cursului a scos la iveală minciuna fundamentală din conducerea stalinistă. Ce să facem dintr-o „Stânga” care s-ar asocia de bunăvoie cu fasciștii? Unii comuniști au considerat această trădare drept momentul potrivit pentru a rupe mișcarea, dar mulți alții au rămas fideli credinței comuniste în ciuda tuturor crimelor sale, pentru că nu au văzut nicio șansă de salvare în afara partidului.

În cultura dezbinării care domnește astăzi, a devenit ceva obișnuit să respingem tot ceea ce spune președintele, inclusiv numeroasele sale tweet-uri, fără a le analiza sau chiar fără a le citi. Această comoditate intelectuală trebuie remarcată. Acuzația de „fascism radical de stânga”, un termen cu multă încărcătură istorică, în special pentru stânga, merită atenție. Puteți să nu fiți deloc de acord cu el, dar măcar gândiți-vă mai bine înainte de a scrie. Ce a vrut să spună Trump folosind termenul și cum ar putea acesta (dacă există această posibilitate) să descrie situația culturală și politică în care ne aflăm? Există un potențial represiv în interiorul stângii?

Putem începe cu termenii folosiți în mod explicit de Trump în discursul său. „Una dintre armele lor politice este cancel culture – concedierea oamenilor de la locul de muncă, ironizarea dizidenților și solicitarea supunerii totale a oricărei persoane care nu este de acord cu o anumită opinie. Aceasta este însăși definiția totalitarismului; este complet străină de cultura și de valorile noastre și nu are absolut niciun loc în Statele Unite ale Americii.” Răspândirea tot mai largă a fenomenului cancel culture este incontestabilă. În timp ce o versiune anterioară a corectitudinii politice presupunea subordonarea unor puncte de vedere judecății morale, cancel culture de astăzi schimbă radical proporțiile intoleranței: retrageri obligatorii din funcții, demisii forțate, declarații de distanțare publică nu numai față de colegi, ci și față de liderii instituționali din universități și corporații.”

Încă mai trăim în „totalitarism”, așa cum a folosit Arendt termenul? Probabil că nu: discursul unei persoane poate fi cenzurat în America de astăzi și aceasta își poate pierde locul de muncă, dar siguranța personală a gânditorilor heterodocși nu pare să fie pusă în pericol, cel puțin până acum. Rezultatul, totuși, este exact cel prezis de Luxemburg – o aplatizare a dezbaterii publice de teama de a nu ofensa sensibilitățile conducătorilor. Deși au apărut numeroase discuții despre pericolele atacurilor lui Trump asupra presei, niciun jurnalist nu a fost concediat pentru că i-a criticat politicile; acum, în schimb, vedem concedieri din cauza deciziilor editoriale considerate insuficient de ostile Casei Albe.

Poate fi acesta un „fascism de stânga?” Termenul a circulat cel mai recent în anii 1960. Filozoful Juergen Habermas a criticat mișcarea studențească germană ca „fascistă de stânga”, deși ulterior a renunțat la această idee. Sociologii americani Lewis Feuer și Irving Horowitz au recunoscut „fascismul de stânga” în anumite manifestări ale mișcării studențești americane, în timp ce gânditorul evreu german Herbert Marcuse a respins-o ca fiind o contradicție în termeni. Cu toate acestea, faimosul eseu al lui Marcuse despre „toleranța represivă” cerea, în cuprinsul său, să nu fie tolerați criticii cu care stânga nu a fost de acord: libertatea de exprimare ar trebui să fie condiționată de apartenența politică. Intoleranța progresivă a lui Marcuse avea un spirit dictatorial. El este un precursor direct al evenimentelor de astăzi (concedierea redactorilor, atacurile asupra libertății academice sau recentul apel al Universității Princeton de a investiga personalul academic pentru abateri ideologice). Dacă nu vă place termenul „fascism de stânga”, puteți să folosiți sintagma „stalinismul din Ivy League”.

Discursul de pe Muntele Rushmore a subliniat distrugerile ilegale ale statuilor ce înfățișează figuri istorice emblematice, fapte ale unor grupuri constituite aparent spontan (nu știm dacă au fost cu adevărat spontane sau dacă au fost intenționat organizate, așa cum a fost Noaptea de cristal). Trump le numește „mulțimi furioase”. Apărătorii lor pot obiecta împotriva acestei sintagme peiorative, dar violența stradală a fost întotdeauna un semn distinctiv al mișcărilor fasciste care disprețuiau legalitatea „burgheză”, în Italia, Germania, Franța sau în altă parte. Există o diferență enormă între hotărârea consiliului local de a demola o statuie considerată învechită sau jignitoare și o revoltă criminală care distruge proprietatea publică. O parte din criticile președintelui vizează dependența mișcării de metode ilegale. Ne aflăm într-un moment istoric în care apărarea statului de drept este respinsă ca fiind extremistă, în timp ce criticii președintelui refuză să recunoască violența acestor grupuri. Pentru ei, întregul sistem este construit greșit; presupusul „rasism sistemic” reprezintă adevărata problemă, nu infracțiunile grave ale celor care încalcă legea. Un atac spontan asupra „sistemului” a fost un semn distinctiv al retoricii naziștilor împotriva democrației Republicii Weimar.

Cu toate acestea, mai importantă decât metoda ilegală este ținta atacurilor mișcării. Pentru Trump și pentru mulți americani, valul revoltelor reprezintă un efort de revocare – de anulare – a istoriei americane. „Această revoluție culturală de stânga este concepută pentru a răsturna Revoluția Americană… [Este] hotărâtă să dărâme fiecare statuie, simbol și amintire a patrimoniului nostru național.” Asocierea cu o „revoluție culturală” face trimitere la situația din China maoistă, într-un moment în care conflictul de politică externă dintre Washington și Beijing ia amploare, având la bază probleme legate de valori fundamentale, inclusiv statul de drept (Hong Kong) și drepturile omului (uigurii). Interesant este faptul că atacul lui Trump cu privire la distrugerea monumentelor istorice a fost reiterat două luni mai târziu la Paris, când președintele francez Emmanuel Macron, vorbind la 150 de ani de la fondarea celei de-a treia republici, a respins acțiunile de demolare a statuilor. El a susținut cu vehemență că este important să rămânem fideli istoriei, în toată complexitatea sa, mai degrabă decât să o ajustăm pentru a se potrivi cu sensibilitățile idiosincratice de astăzi.

Așadar, se potrivește paradigma stânga-fascistă situației culturale actuale? Luați în considerare următoarele evenimente recente: reducerea la tăcere a disidenților, eliminarea paginilor editoriale, teama crescândă de a încălca interdicțiile în ceea ce privește libertatea de exprimare, în timp ce liderii universităților refuză în general (există unele excepții) să ofere o apărare completă a libertății academice, dar adoptă limbajul stereotip al mișcării de justiție socială, aflat în opoziție cu „sistemul”. Toate acestea seamănă mai mult cu Heidegger care promovează revoluția nazistă în universități în 1934 decât cu Edward R. Murrow în 1954 ripostând împotriva lui Joe McCarthy. Multe dintre acestea sunt doar acte de lașitate. La fel de asemănătoare cu fascismul sunt și coordonarea de facto între mulțimile de pe străzi și hotărârile din sălile de consiliu ale corporațiilor, precum și monitorizarea opiniei politice de către puternicele rețele sociale. Acest conformism impus, această coordonare (Gleichschaltung), se desfășoară pe fundalul atacurilor împotriva statului de drept și pe fundalul învinuirilor generalizate ale tuturor forțelor de ordine.

Cu toate acestea, într-o anumită privință, diagnosticul „fascismului de stânga” nu e suficient de cuprinzător. Îi lipsește un element cheie al momentului, la care se face referire în discursul de la Mount Rushmore al lui Trump: efortul obsesiv de a suprima istoria și a șterge memoria. Nu numai statuile confederate au fost răsturnate, ci și cele anticonfederate, iar Memorialul Emancipării care îl onorează pe Abraham Lincoln, plătit de sclavii eliberați, a fost și el distrus. În San Francisco, Consiliul de Supraveghere a votat să fie înlăturată o pictură murală din era New Deal, care prezenta o imagine împotriva sclaviei. Orice simbol al trecutului a devenit suspect, pe măsură ce ne prăbușim într-o lume nouă, lipsită de orientarea pe care ar putea-o oferi conștiința istorică. La rădăcina acestei lumi există doar un refuz nihilist al oricărei identificări pozitive cu proiectul comun, cu scopul de a realiza un „o țară a oamenilor liberi”.

Această constelație de revolte, anarhie și amnezie socială amintește de un alt moment din retorica unui alt președinte american. Când tânărul Abraham Lincoln vorbea la liceul din Springfield, Illinois, în 1838, el răspundea astfel la violența mafiotă, la atacurile asupra afro-americanilor și împotriva aboliționiștilor, când „trupe de sute și mii de oameni… ard biserici, distrug și jefuiesc magazine de aprovizionare, aruncă tipare în râuri, împușcă redactori și spânzură și ard oameni cu plăcere și cu certitudinea impunității. ” Lincoln a văzut acest „spirit mobocratic” (n. trad. violență generalizată într-un anumit grup) ducând la o înstrăinare generală față de guvern, la o scădere a respectului față de republică, pe măsură ce memoria luptei pentru independență s-a diminuat. Toate acestea au însemnat acea pierdere a conștientizării istorice a originilor și a rațiunii de a fi a Statelor Unite care, în opinia lui Lincoln, a amenințat stabilitatea politică de la acea vreme. „Scenele revoluției” dispăreau treptat, pe măsură ce „artileria tăcută a timpului” ștergea trecutul național cu fiecare generație care apărea. Soluția lui Lincoln pentru această problemă: „Cultivarea inteligenței oamenilor, moralitatea sănătoasă și, în special, venerația față de constituție și lege”.

La o sută optzeci de ani după discursul lui Abraham Lincoln, ne găsim și mai departe de dezideratele de la fondare. În America de astăzi, chiar noțiunea lui Habermas de „patriotism constituțional”, neavând legătură cu tentațiile periculoase ale naționalismului, se află sub asalt, la fel ca orice manifestare a unei iubiri mai profunde pentru țară. Istoria națională aproape a dispărut din programele noastre școlare și, când este predată, este otrăvită cu revizionismul contradictoriu, cu o educație ce încurajează resentimentul și învinovățirea. Numai eșecurile istorice contează: suntem parcă întotdeauna în anul 1619 și niciodată în 1865 sau 1945 sau 1989. Apare astfel o perspectivă distorsionată a istoriei care duce la distrugere și niciodată la zidire și la ritualuri publice rușinoase în cadrul cărora se jură necredință. Descriind aceste evenimente drept „fascism de stânga”, Trump se referă la constelația progresismului verbal amestecată cu o voracitate morală pentru a hărțui dizidenții și pentru a cultiva violența irațională, dar cel mai grav aspect din criza noastră de astăzi este ignorarea disprețuitoare a realizărilor națiunii. Este timpul să ne revendicăm istoria.

Articol original: Left Fascism                                

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Elena Enoiu, studentă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași