Femeile savante, de Molière

Un text de Iulia Nedelcu, studentă la Facultatea de Litere, Universitatea de Vest, Timișoara

Despre Molière se spune că e una dintre vocile nemuritoare ale literaturii, fiindcă nu a scris piese de teatru, ci a deschis porți prin care să pătrundă în spațiul intim al spectatorilor și cititorilor. Ritmul și forța vitală care străbat operele sale nu reprezintă decât felul în care Molière, după aproape 350 de ani, continuă să își „atace” publicul, să-l zdruncine din confort și familiaritate. Jean-Baptiste Poquelin a fost un om de teatru prin excelență. În secolul 19, Alfred de Musset a definit cel mai pătrunzător această voce unică a comediografului : „J’admirais cependant cette simple harmonie/ Et comme le bon sens fait parler le génie” („Admiram această simplă armonie / Și felul în care bunul simț lăsa geniul să vorbească pentru sine”).

Voi adăuga doar câteva date biografice, a căror principală menire este aceea de a ilustra pasiunea cu care Molière și-a dedicat viața acestei fabuloase lumi a teatrului. Încă de tânăr, a renunțat la o viață sigură alături de tatăl său, care era tapițerul regelui, și a înființat împreună cu trei prieteni un teatru independent (L’Illustre Théâtre) care a dat faliment în scurtă vreme. Și-a încercat norocul pe ambele maluri ale Senei, sfârșind în închisoare pentru datorii. Ulterior, a fost nevoit să părăsească Parisul și a hoinărit prin Franța timp de 13 ani. Piesele sale încep să fie jucate (prima sa comedie a fost jucată pe scena teatrului din Lyon), iar în scurtă vreme Molière cucerește lumea teatrului, comediile sale fiind la fel de impresionante pentru public cum fuseseră tragediile lui Corneille. Molière câștigă încrederea regelui, căruia îi va procura secțiunea de divertisment de la orice festivitate. Cu toate că a avut parte de un succes uriaș, el a rămas fidel principiului fundamental al artei sale: să ofere plăcere publicului slujind adevărul și să smulgă măștile de pe fețele oamenilor, luptându-se cu minciuna.

Din 1660 până în 1673 scrie piesă după piesă, iar moartea îl va găsi foarte aproape de teatru, după a patra reprezentație a Bolnavului închipuit. Un astfel de final este firesc pentru un om care și-a dedicat întreaga viață acestei tulburătoare arte.

Să trecem acum la piesa pe care o tratează această recenzie. Femeile savante este penultima piesă a comediografului francez, fiind publicată în 1672, cu un an înainte de moarte. Tema mezalianței este recurentă în numeroase comedii din repertoriul său, iar Femeile savante nu face excepție.

În 1662, Molière a scris piesa Școala femeilor, a cărei reprezentații a produs oroare, fiind considerată imorală. În special abatele Cotin, membru al Academiei Franceze, a fost foarte vocal în acest scandal. Molière s-a decis să încheie dezbaterea tot pe scenă. Printre personajele ridiculizate în Femeile savante se numără și un anumit Trissotin, care trebuie citit astfel:  „Cotin le-trois-fois-sot” („Cotin cel de trei ori idiot)”, iar poeziile recitate de demagogi sunt preluate din Operele galante ale abatelui. Dușmanii lui Molière s-au distrat copios, în timp ce Cotin a rămas profund ofensat.

Piesa ridiculizează trei femei pedante, care se ocupă cu filosofia și artele înalte, la fel ca pseudo-intelectualii din jurul lor. Acestea se numesc Philaminte, Belise și Armande. Între două cursuri de astronomie și un recital de poezie, ele încearcă din răsputeri să o convingă pe mezina Henriette să nu se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubește, spunându-i că aceasta ar fi cea mai crudă înfrângere pe care ar putea-o suporta în calitate de femeie (sună cunoscut?). În final, Henriette și iubitul său se vor cununa, rezistând atacurilor din partea mamei și a surorii.

Nu voi încerca să fac un fel de apărare a lui Molière, fiindcă cine dorește să-l catalogheze drept misogin o va face indiferent de argumentele care sunt aduse în discuție.

Interpretarea texului la acest nivel este o simplificare abuzivă, fiindcă nu femeile sunt cele criticate de comediograf, ci demagogia și prefăcătoria. Pe lângă că cei doi bărbați care le frecventează sunt la fel de aspru satirizați, Molière își arătase oricum poziția față de educația femeilor încă din 1662, când tânăra Agnès, protagonista piesei Școala femeilor, scapă de supunerea oarbă (sexuală și intelectuală) față de bărbați tocmai prin educație și dragoste.

Ridicolul „savantelor” nu constă în faptul că  își doresc să se cultive, ci în atitudinea lor artificială și radicală: Philaminte își va concendia menajera fiindcă femeia simplă de la țară face greșeli gramaticale atunci când vorbește. Armande, pe de altă parte, manifestă o ură acerbă față de bărbați și orice instanță autoritară, cu excepția celor doi intelectuali, Trissotin și Vadius, care întruchipează idealul unei minți rafinate și cultivate.

Revenind la conflictul cu abatele Cotin, criticii susțin că Molière folosește cazul celor trei femei pentru a-l ataca pe acesta. Motivul e simplu: la acea vreme, Cotin era foarte popular, apreciat în special de femeile din înalta societate și era foarte des musafir al saloanelor feminine. Astfel, desființând prin satiră validitatea unor astfel de saloane și conversații, el încearcă să își umilească rivalul.

La acest nivel al textului, ridicolul pedanteriei se manifestă în toată gloria sa, prin fraze învățate pe de rost pentru a da impresia unui bel esprit, pe care îl va critica și Montesquieu cu nesfârșit dispreț, prin glasul prefăcut, condescendența grosieră față de cei care nu se perumblă în „sferele înalte” și importanța exagerată pe care o au diferite idei filosofice (precum dihotomia trup-suflet). Toate aceste elemente crează un peisaj hilar și nespus de iritant, fiindcă aceste personaje sunt construite în așa fel încât să fie insuportabile oricui a mai interacționat vreodată cu oameni pedanți.

Femeile savante este o piesă care, datorită măiestriei prin care au fost construite persoanjele și dialogul, nu îl poate lăsa rece pe cititor sau spectator. Molière nu este politicos și nu se sfiește să își desființeze rivalii prin umor. Stârnește revoltă și râsete; adesea acestea două se îmbină sub efectul puternic al unei comedii bine scrise.