Feminitatea prin ochii lui Balzac

Feminitatea și însemnătatea ei pentru identitatea femeii sunt subiecte foarte dezbătute astăzi. Se spune că aparența fizică, limbajul și gesturile sunt niște detalii formale care pot ajunge de-a dreptul restrictive; se spune și că aceste elemente sunt foarte importante, izvorând din feminitate și reflectând-o. Din aceste puncte de vedere, echipele sunt foarte clar delimitate și viziunile acestora radical diferite, însă ambele asumă un adevăr care, prin utilizarea excesivă în contexte mai mult sau mai puțin adecvate, ajunge să sune puțin clișeic, deși nu e: feminitatea pornește din interior.

Textul pe care îl voi cita astăzi aparține școlii de gândire care consideră că elementele estetice, întovărășite de maniere desăvârșite și grație, sunt de o relevanță copleșitoare, stabilind deosebiri nete între femei. De altfel, această viziune este reprezentativă pentru întreaga epocă, importanța acordată înfățișării fiind împărtășită de ambele sexe. Textul-oglindă al studiilor de femei pe care le realizează Balzac este Dandysmul de Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly, lectură necesară pentru înțelegerea contextului social în care s-a scris marea literatură a secolului al XIX-lea.

Aceste texte sunt situate la ani-lumină față de modul în care lumea contemporană se raportează la aceste probleme, cred însă că lectura lor este o fascinantă incursiune în realitățile epocii. Doar cercetând ambele perspective putem găsi un răspuns la întrebarea care ne frământă: Contează sau nu manifestările exterioare în problema feminității?

Honoré de Balzac este autorul francez care și-a lăsat amprenta asupra literaturii nu doar prin fantastica sa operă, Comedia umană, în care radiografiază cu măiestrie societatea vremii sale, dar și prin modelul pe care l-a stabilit pentru romanul realist, motiv pentru care este considerat și părintele acestuia.

În rândurile ce urmează, mă voi concentra asupra câtorva pagini din textul intitulat Alt studiu de femeie, care a fost dedicat lui Léon Gozlan “în semn de bună colegialitate literară.”  În acest text, Balzac introduce cititorii în tainele unor evenimente curente din secolul al nouăsprezecelea, precum seratele și balurile, fără a se sfii să spună adevărul cu toate aspectele din care e compus. El nu își propune să lase posterității o imagine idealizată a lumii în care a activat social și literar, ci să o surprindă în mod complet, cu laturile ei frumoase și cele grotești. Astfel, încă de la începutul textului intrăm în contact cu sinceritatea lui debordantă:

“La Paris, la baluri sau recepții există întotdeauna două serate. Întâi cea oficială, la care asistă invitații oficiali și la care lumea bună se plictisește. Fiecare pozează pentru cel de alături. “

Balzac observă detaliile care cel mai adesea ne scapă, iar acesta e motivul pentru care descrierile unei femei cum se cuvine, elegantă și educată, sunt absolut savuroase. Voi lăsa acum textul geniului francez să vorbească mai mult decât mine:

“Într-o dimineață frumoasă, hoinăriți prin Paris. Vedeți venind spre dumneavoastră o femeie; la prima impresie vi se pare că e prefața unei cărți frumoase, presimțind un univers de lucruri elegante și fine. (…) Necunoscuta are un fel unic de a se înfășura într-un șal sau într-o mantie; știe să se acopere de la brâu până la gât, închipuind un fel de carapace, care ar preschimba o burgheză într-o țestoasă, dar prin care ea îți dă de înțeles că are cele mai frumoase forme, dar și le ascunde. “ 

“Sub pălărie, vedeți figura proaspătă și odihnită a unei femei sigure pe ea, lipsită de înfumurare, care nu se uită la nimic, dar vede totul, a cărei vanitate, temperată de o continuă admirație, conferă fizionomiei ei o indiferență care stârnește curiozitatea. Știe că e analizată, știe că aproape toată lumea, chiar și femeile, întoarce capul ca s-o mai vadă o dată. Astfel străbate ea Parisul ca un puf de păpădie, albă și pură.”

“Dacă are un picior frumos, se va așeza pe un divan cu cochetăria unei pisicuțe în soare, întinzând un picior, fără să puteți afla în atitudinea sa altceva decât cea mai delicioasă poziție a unei statui menite să exprime oboseala. Numai femeia cum se cuvine se simte bine în rochia ei, nu o deranjează nimic. (…) Vestimentația ei este întotdeauna în armonie cu caracterul, a avut timp să se studieze, să decidă ce îi vine bine, căci știe de mult ce îi vine prost. “

Aceasta este femeia cea mai apreciată a secolului XIX, model de eleganță și bun gust. Aspectul exterior și inteligența prin care își pune în valoare calitățile sunt definitorii și o ridică deasupra altor femei, care nu dețin această iscusință. Din tonul descrierii, înțelegem că Balzac este în acord cu epoca, având pentru astfel de femei o admirație nesfârșită. Astăzi, deoarece multe dintre aspectele lăudate de scriitorul francez și-au pierdut nu doar importanța, ci și semnificația, textul poate emana o oarecare prețiozitate. El trebuie înțeles în contextul istoric, ceea ce nu înseamnă că nu putem lua aminte, cum grano salis, la câteva dintre sfaturile estetice pe care le primim de la Balzac.

Am intrat în contact cu o poziție foarte puternic susținută de scriitorul francez. Având destul de clar în minte modelul feminin de astăzi, rămâne întrebarea: contează sau nu manifestările exterioare în problema feminității?