Filozofii lucrurilor pământești și paradisul*

                                    ”Je sais que vous ne désapprouvez pas la liberté avec laquelle  je vous expose sans déguisement ce que je crois être la vérité.” (Turgot)

De-a lungul timpului, despre economiști s-au spus tot felul de lucruri, de cele mai multe ori, nu tocmai flatante.  Principalul reproș adus muncii acestora a fost mai mereu acela că obiectul demersurilor lor ar fi neinteresant, banal, derizoriu, prea mundan, cel puțin în comparație cu cel al altor truditori pe tărâmul ideilor. Economia, ni se spunea, cel puțin până acum vreun veac, s-ar ocupa de chestiuni prea ”materialiste”, prea puțin ”înalte”, prea puțin ezoterice. ”Cercetarea naturii și cauzelor bogăției națiunilor” a părut pentru mulți învățați, vreme îndelungată, un țel prea lumesc, chiar vulgar, pentru a putea să facă din economiști inși demni de respectul de care se bucurau teologii, poeții, dramaturgii, fizicienii sau chimiștii. Puțini dintre cei ce au populat scorțoasa lume a savanților ar fi acceptat vreodată să-l așeze pe Adam Smith alături de Toma d`Aquino, Dante, Shakespeare, Newton sau Boyle. Apogeul acestui tip de atitudine a fost atins, probabil, la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când Thomas Carlyle eticheta știința economică drept the dismal science, cu alte cuvinte, sumbră, întunecată, mohorâtă, posomorată, chiar depressing. Atunci, nu-i de mirare că, în dorința de a-și depăși acest complex de inferioritate și de a dobândi strălucirea de care bucurau alte branșe ale cunoașterii, ea a început să importe masiv, în perioada ei neoclasică, instrumente specifice altor domenii, complet inadecvate propriilor demersuri, spre exemplu, din științele naturale, care se bucurau de un prestigiu extraordinar, acceptând să sufere de scientism, din dorința de a sclipi.

Totuși, pe ultima pagină a celei mai celebre și mai controversate cărți de economie publicate în secolul al XX-lea, cel mai celebru dintre directorii pe care i-a avut Banca Angliei scria un lucru extraordinar, asupra căruia putem fi cu toții de acord, indiferent de profesia pe care o exercităm: ”Ideile economiștilor și ale teoreticienilor politicii, și atunci când au dreptate și atunci când greșesc, exercită o influență mai puternică decât se crede îndeobște. Într-adevăr, puține alte lucruri guvernează lumea”. Evident, Keynes, căci despre el este vorba, cu geniul său incontestabil, în ciuda superficialității sale în  ceea ce privește studierea și cunoașterea științei economice, n-a spus niciodată că, pe termen lung, lumea se va ghida după ideile bune, sănătoase, de bun simț.

Așadar, odată ”reperată” onoarea acestei branșe și a celor ce-o populează, măcar la nivel declarativ și în acest sens keynesian, prin autoritatea celui mai influent economist al secolului al XX-lea, ne putem întreba în mod legitim: care sunt ideile,  ”temele” ce constituie obiectul preocupărilor economiștilor? Oricât ar părea de șocant, cred că, cel puțin subliminal, ei se ocupă de alte lucruri decât putem remarca noi la prima vedere. Afirm așa ceva sub influența puternică a ultimei cărți publicate de H. R. Patapievici, intitulată Două eseuri despre paradis și o încheiere, în care autorul susține că ”… foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul”[1]. Sper că nu supăr pe nimeni, în primul rând pe autorul cărții sus-menționate, dacă susțin că o temă atât de ”înaltă”, de ezoterică poate reprezenta obiectul preocupărilor celor pe care, în mod absolut legitim și în sens reparatoriu, R. Heilbroner îi numea, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, the wordly philosophers, ”filozofii lucrurilor pământești”[2].

Chiar dacă într-un mod figurat, căutarea paradisului reprezintă tema centrală a operei unui economist absolut remarcabil, Ludwig von Mises, a cărui lucrare esențială, Acțiunea umană. Un tratat de economie, o lansăm astăzi sub auspiciile Băncii Naționale a României. Mai mult decât atât, demersul lui Mises nici măcar nu este unic în peisajul științei economice. Atunci când își scria opera, Marx făcea același lucru, căuta paradisul. În fapt, descoperirea unui paradiso terrestre, secularizat, făcea obiectul eforturilor unui grup semnificativ de intelectuali din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din prima jumătate a secolului al XIX-lea, – Babeuf, Fourier, Owen, Prouhon, Saint Simon,  atașați idealului socialist, care își expuneau concepțiile  plecând, în linii mari, de la teoriile politice ale cetății ideale, schițate cu mult timp în urmă de Platon, Morus, Campanella sau Bacon. Unul dintre aceștia, colaborator direct al lui Marx și prim-mentor al lui Engels în materie de comunism, Moses Hess, nu se sfia să utilizeze, în 1846, expresia raiul pe pământ, cea care va da titlul cărții publicate, mult mai târziu, de Joshua Muravchik. ”Creștinul, susținea socialistul german, își imaginează un viitor mai bun pentru om… sub forma bucuriei cerești… Noi, pe de altă parte, vom aduce raiul pe pământ”.[3] Plecând  de la o concepție primitivă, naivă asupra fenomenelor sociale, ce descria evoluția lumii în logică maniheistă, ca luptă neîntreruptă dintre bine (clasa muncitoare) și rău (capitaliști), Marx visa la un sfârșit hegelian al istoriei, la un paradis terestru etern al clasei muncitoare, posibil prin răsturnarea revoluționară a iadului capitalist. În această Candida Rosa de factură marxistă, își vor petrece veșnicia aleșii, mântuiții, adică proletariatul exploatat de capitaliștii nemiloși. Strict vorbind, Marx se afla în căutarea unui paradis pierdut, paradisul lumii arhaice, tribale, închise, împotriva pretenției lui internaționaliste, universaliste din sloganul ”Proletari din toate țările uniți-vă!”. Elementul esențial al sistemului marxist este egalitatea, un principiu care ghida (și care poate ghida doar) lumea primitivă. Societățile complexe, sofisticate, cele care fac obiectul explicațiilor lui A. Smith și L. von Mises, sunt imposibil de organizat pe principii egalitariste. Platon a înțeles cu claritate acest lucru când și-a construit cetatea ideală, limitând-o la dimensiunile unei construcții arhaice, primitive, de mici dimensiuni, și când considera drept o decădere evoluția către structuri sociale mai complexe. Revenirea la pretinsa Vârstă de Aur a omenirii însemna pentru el întoarcerea la lumea autarhică și egalitaristă a primilor oameni.  Deși pare a se afla la capătul celălalt al istoriei, la sfârșitul, nu la început ei,  raiul marxist înseamnă, din perspectiva trăsăturii sale fundamentale – egalitatea, o revenire la începuturile pretins idilice ale umanității, caracterizate prin viață simplă, tihnită, prin frățietate, armonie, omogenitate socială și ”stomac comun”, mai precis, proprietate comună. Astfel, Marx, în pofida pretenției de a propune un proiect nou, revoluționar, pe baze științifice, propune, subconștient și în linii mari, o revenire la un paradis despre care Platon, spre exemplu, spunea că ar fi existat deja. În fapt, toți autorii de utopii, de la Platon la socialiștii moderni, trecând pe la Morus și Campanella, vedeau societatea ideală ca o societate egalitaristă și de mici dimensiuni, deci primitivă, necivilizată.  Deși toți socialiștii sanctificau viitorul, în fapt, tânjeau cu nostalgie la un rai pierdut în străfundurile istoriei.

Spre deosebire de Marx, Ludwig von Mises construiește în opera sa un alt tip de paradis. Singurul punct comun între paradisul marxist și cel misesian este natura terestră, și nu celestă, a acestora. Însă, în esență, avem de-a face tot cu un proiect de paradis, chiar dacă în mâinile economistului austriac această tentă constructivistă poate trece drept inacceptabilă. La prima vedere, a spune că Acțiunea umană are drept temă căutarea paradisului poate fi un lucru greu digerabil în primul rând de adepții liberalismului, cei prin care se numără inclusiv autorul rândurilor de față. Mises însuși n-a avut vreodată pretenția de a descrie vreun soi de paradis mundan. Mai mult decât atât, a scris, în 1922, o carte, Socialismul. O analiză economică și sociologică, prin care demonstra imposibilitatea paradisului marxist. În esență, el arăta că societățile sofisticate, populate cu foarte mulți inși, nu pot funcționa după principiile societăților autarhice, primitive, bazate pe egalitarism și proprietate comună. Astfel, el anticipa cu acuratețe transformarea paradisului socialist în infern, prin imposibilitatea lui de a fi transplantat de la o lume simplă la una complexă. (Așadar, paradisul marxist devine iad prin inadecvare, prin faptul de a fi ”prost plasat”, de a fi dorit spre instaurare într-o lume complet diferită de cea în care ar fi existat cândva.) Totuși, Mises propune, în ultimă instanță, tot un model de paradis, tot o utopie. Spunând acest lucru, complet neobișnuit pentru un adept al școlii austriece de economie, aș dori ca virtuțile excepționale ale cărții pe care o lansăm astăzi să nu treacă drept aiureli, fantasmagorii sau ”abureli savante”, așa cum le-ar numi Goethe. Dimpotrivă.

Socialismul a fost utopic de la cap la coadă, în ciuda scuzei puerile conform căreia incapacitatea sa de a funcționa ar fi provenit dintr-o ”prostă aplicare”. Însă nimeni nu poate contesta faptul că, la un moment dat, devenise o veritabilă religie, cu un succes ce părea să-l depășească pe cel al creștinismului. Hayek, poate cel mai profund cercetător al fenomenelor sociale din toate timpurile, explica succesul gânditorilor socialiști prin ”curajul de a fi utopici”.[4] Mai mult decât atât, cel mai important discipol al lui Mises recomanda deschis asumarea de către gânditorii liberali a unei utopii de factură liberă. ”Ceea ce ne lipsește, scria el în 1965,  este o Utopie liberală, un program care nu pare nici o simplă apărare a lucrurilor așa cum sunt, nici un fel de socialism diluat, ci un radicalism cu adevărat liberal, care nu cruță susceptibilitățile celor puternici (inclusiv ale sindicatelor), nu este excesiv de practic și nu se limitează la ceea ce apare astăzi ca posibil din punct de vedere politic”.[5] Demersul său nu era deloc singular printre gânditorii liberali. Floyd Arthur Harper, unul dintre fondatorii Mont Pelerin Society și fondator al influentului Institute for Human Studies, propunea în My Utopian Design for Human Society ”un maximum de libertate ca o condiție umană dezirabilă”, iar Robert Nozick scria în 1974, pe baza concepțiilor lui John Locke, fondatorul liberalismului modern, o carte intitulată, pur și simplu, Anarhie, stat și utopie. Or, dacă acceptăm faptul că gândirea de tip utopic constituie rezultatul căutării paradisului, așa cum ne spune H. R. Patapievici în ultima sa carte, atunci trebuie să admitem, implicit, faptul că liberalismul nu s-a sfiit să propună el însuși modele ideale de funcționare a societății.

Ceea ce face Mises în Acțiunea umană este să propună o utopie liberală, esențialmente diferită de utopiile socialiste. Noi, cei ce ne considerăm liberali, n-ar trebui să tăgăduim acest fapt, măcar dintr-un punct de vedere. Pentru a da un randament bun, creierul uman se străduiește să descopere oriunde modele, adică dispuneri relativ logice ale unor elemente într-un întreg, pentru a putea explica lumea din jurul său. DEX-ul dă o definiție destul de bună modelului, considerându-l drept ”un sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie.” Așadar, un model social ideal, utopic, un paradis terestru, în cazul fenomenelor economice, ne permite să înțelegem, prin raportare, în ce măsură ceea ce este se apropie de ceea ce ar putea fi și să descoperim căile prin care elementul-etalon, în cazul de față, sistemul economic compatibil cu ameliorarea în cea mai mare măsură  a bunăstării materiale și spirituale a fiecărui individ în parte, poate fi tangibil. Or, exact acesta este lucrul pe care îl face Mises, nu doar în cartea sus-menționată, ci în întreaga sa operă. Utilitatea unui model ideal nu derivă din însăși punerea lui în practică, deoarece între idealul dezirabil și realitatea practică ar putea să existe întotdeauna o barieră insurmontabilă, ci din simpla lui urmărire cu perseverență, la fel cum urmărirea adevărului poate fi mai valoroasă decât adevărul însuși.

Societatea descrisă de Mises în Acțiunea umană. Un tratat de economie pare și, probabil, se dovedește a fi utopică, cel puțin dintr-un singur motiv și anume acela că ea n-a existat niciodată în realitate, nici măcar în secolul al XIX-lea, considerat the golden age of liberalism. Din acest motiv, Mises nu caută un paradis pierdut, ci unul promis. Aici se găsește diferența fundamentală dintre Edenul marxist și cel misesian. Mises nu scrie cu nostalgia reprimată subliminal a unei epoci care, de fapt, n-a existat niciodată, ci are în vedere un model pentru o societate care devine tot mai complexă, mai sofisticată, complet diferită de lumea autarhică primitivă, tribală, egalitaristă, nivelatoare aleasă etalon de intelectualii socialiști. Ordinea socială din ce în ce mai complexă, cum era lumea la 1949, anul apariției cărții, și cum este cea a zilelor noastre, se bazează pe principii, concepții și instrumente complet diferite de cele ale societății restrânse zugrăvite de Platon și  ale celei paradisiace visate de Marx. Aici, gradul crescând de complexitate, din cauza cunoașterii dispersate, subiective și doar parțial transferabile, implică un alt principiu de reglare a relațiilor interpersonale, libertatea individuală, cu suport inseparabil în proprietatea personală, nu egalitatea și acțiunea en corps.  Aici, fericirea devine, din motive de complexitate și de imposibilitate a coordonării în vederea atingerii unor țeluri comune, o chestiune de ordin personal. În paradisul lui Mises, mântuirea este posibilă în mod individual, nu colectiv, ca în raiul marxist; or, dreptul la mântuire derivă din meritocrație, consfințită prin rezultatele participării la procesele pieței, un tip special de democrație care exclude votul pe baze egalitariste, nu în virtutea apartenenței la clasă. Astfel, ”ascensiunea” muritorului, spun ascensiune, deoarece în tradiția creștină  raiul se află ”sus”, iar iadul ”dedesubt”, depinde de efortul individual, de capacitatea de a coopera cu ceilalți, de a participa la satisfacerea altor interese personale, aparținând, în imensa lor majoritate unor inși necunoscuți. Paradisul misesian nu ni se arată, aidoma persanilor, drept o grădină a desfătării regelui, ci una a libertății omului obișnuit. De fapt, elementul-cheie al acestuia este libertatea.  Aici, indivizii au dreptul la o mântuire așa cum fiecare dintre ei o înțelege.  Il paradiso terrestre imaginat de Ludwig von Mises constituie un tărâm în care libertatea individuală, proprietatea privată, rule of law, piața liberă, un stat cu funcții mult limitate în raport cu cele din prezent reprezintă garanții insubstituibile ale străduinței veșnice a omului de ameliorare a propriei condiții,  de descoperire a fericirii, a propriei fericiri.

Astăzi, într-o lume care pare să se îndepărteze tot mai mult de idealul descris în Acțiunea umană. Un tratat de economie, Mises ne propune, de această dată în limba română, să încercăm să descoperim paradisul. Însă, mai avem noi, cei ce locuim într-o lume ce se scunfundă sub povara birocrației, a populismului, a antiliberalismului, a democrației populare, senzorii necesari descoperirii splendorii paradisiace?

*Discurs rostit pe 19 noiembrie 2018, la sediul Băncii Naționale a României, cu ocazia lansării cărții  Acțiunea umană. Un tratat de economie, de Ludwig von Mises, tradusă de subsemnatul și de profesorul Dragan Stoianovici, publicată de Curtea Veche Publishing, cu un minunat studiu introductiv semnat de H. R. Patapievici. Evident, ideile și concepțiile din prezentul articol aparțin autorului și nu reprezintă poziția oficială a instituției ce a organizat lansarea acestei cărți fundamentale a științei economice.

[1] H. R. Patapievici, Două eseuri despre paradis și o încheiere, Humanitas, 2018, p. 12.

[2] Iată un citat din cartea lui R. Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământești, Humanitas, 2005, prin care autorul participă la restabilirea prestigiului unei profesii în mod nedrept considerată a fi lipsită de strălucire: ”Studiul economiei nu pare să reclame înzestrări deosebit de înalte și de specializate. Nu este el, din punct de vedere intelectual, o materie foarte ușoară în comparație cu ramurile superioare ale filozofiei sau ale științei pure? Materie ușoară, în care însă foarte puțini excelează! Paradoxul își află explicația, probabil, în faptul că un bun economist trebuie să posede o rară combinație de înzestrări. El trebuie să fie – într-o anumită masură – matematician, istoric, om politic, filozof. Trebuie să înțeleagă simboluri și să vorbească în cuvinte. Trebuie să privească particularul prin prisma generalului și într-un același elan de gândire să cuprindă deopotrivă abstractul și concretul. Trebuie să studieze prezentul în lumina trecutului, pentru scopuri situate in viitor. Nici o parte a naturii umane sau a instituțiilor omenești nu trebuie să-i scape cu totul din vedere. El trebuie să fie dezinteresat și în același timp să vizeze un scop; să fie distant și incoruptibil ca un artist, dar uneori totuși la fel de cu picioarele pe pământ ca un politician.”

[3] Joshua Muravchik folosește acest pasaj, scris de Moses Hess în lucrarea A Communist Confession of Faith (1846), drept motto pentru cartea sa Raiul pe pământ, Editura Brumar, 2004, Timișoara.

[4] A se consulta influentul său eseu Intelectualii și socialismul, publicat în volumul Studii de filozofie, politică și economie, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2013, pag. 201-218. În ultima parte a acestui eseu, Hayek scrie, pur și simplu: ”Principala lecție pe care adevăratul liberal trebuie s-o învețe din succesul socialiștilor este că prin curajul lor de a fi utopici au câștigat sprijinul intelectualilor și, astfel, o influență asupra opiniei publice care face zilnic posibil ceea ce până de curând părea extrem de improbabil”.

[5] Ibidem, pag. 218.