First Things: Nu o îndepărtați pe Flannery O’Connor

Un articol semnat de Jennifer A. Frey, profesor de filozofie asociat la Universitatea Carolina de Sud

Săptămâna trecută, Universitatea Loyola din Maryland a anunțat că va redenumi căminele studențești care poartă numele lui Flannery O’Connor. Într-un e-mail adresat comunității Loyola, rectorul Brian F. Linnane, membru al Ordinului Iezuiților, a declarat că a luat această decizie în urma „unei informații primite recent”, care „dezvăluie că unele din scrierile personale [ale lui O’Connor] reflectă o perspectivă rasistă”. „Numele clădirilor pe care le avem la Loyola”, a scris rectorul, „ar trebui să le transmită studenților noștri – și întregii comunități – ce fel de valori respectăm și sperăm să insuflăm absolvenților noștri”.

Anunțul vine ca răspuns oficial al Universității la o petiție de două fraze, destul de nefericită din punct de vedere gramatical, scrisă de un student alb:

În niște scrisori și cărți poștale recente, scrise de Flannery O’Connor, sunt exprimate sentimente puternic rasiste și un discurs al urii. Nu ar trebui să-i onorăm sau să-i adulăm numele și moștenirea aici, în Campusul Evergreen.

Semnatarii petiției se plâng că O’Connor este „dezgustătoare” și că studenții nu pot trăi în locuri care poartă „numele bigotismului”. Să ne întrebăm totuși câți dintre acești semnatari au vreo idee despre faimoasa autoare catolică pe care au condamnat-o atât de vehement. Mulți recunosc că nu au habar cine a fost această misterioasă O’Connor sau, întâi de toate, de ce o clădire îi poartă numele. Se pare că niciunul dintre ei nu știe că acele „cărți poștale recente” au fost scrise în 1943, pe când O’Connor era doar o adolescentă care călătorea pentru prima dată în afara Sudului segregat. Cât despre așa-numitele „scrisori recente”, este discutabil dacă aceștia își dau seama că O’Connor nu mai trăiește de 56 de ani și că scrisorile ei au fost publicate în urmă cu 40 de ani.

Informația „recentă” la care face referire Linnane provine dintr-un singur loc: un eseu scris de Paul Elie, publicat în The New Yorker la două săptămâni după ce au izbucnit protestele și violența în orașele americane, în urma uciderii lui George Floyd. Eseul – vădit intitulat „Cât de rasistă a fost Flannery O’Connor?” – le reproșează admiratorilor lui O’Connor fie că scuză, fie că ignoră remarcile și atitudinile ei rasiste, care apar în corespondența personală.

Nu voi mai încerca și eu să critic în detaliu eseul lui Elie, așa cum au făcut-o deja, cu pricepere, autori și profesori precum Amy Alznauer, Jerome C. Foss și Jessica Hooten Wilson. Lucrarea lui Elie nu aduce nimic nou sub soare; doar pune greșelile personale ale lui O’Connor în atenția națională, într-o perioadă în care tensiunile rasiale sunt deosebit de pronunțate. Aceia dintre noi care s-au obosit să ia act de dovezi (care sunt disponibile de ceva timp) știau deja că O’Connor nu era străină de păcatul rasismului. Sprijinind în principiu integrarea și drepturile civile pentru negri, O’Connor a recunoscut că în mod natural prefera compania albilor. Într-o discuție deosebit de stânjenitoare despre James Baldwin, a afișat o atitudine infatuată față de intelectualii negri, care a fost dezamăgitoare. Uneori folosea insulte rasiale inadmisibile, în acord cu obiceiurile culturii rasiste în care trăia – o cultură pe care a demascat-o și a criticat-o în scrierile sale de ficțiune, dar ale cărei deprinderi de a vorbi și de a se raporta afectiv la lume le interiorizase într-o anumită măsură. Sigur că trebuie să analizăm și să evaluăm onest greșelile personale ale lui O’Connor. Totuși, în contextul educației catolice, trebuie să facem asta în termeni catolici mai degrabă decât seculari.

Din perspectivă catolică, merită să fie recunoscute în continuare viața și scrierile lui Flannery O’Connor, în ciuda faptului că a avut unele dintre atitudinile rasiste specifice locului și timpului în care a trăit? Eu cred că da. Catolică devotată, O’Connor știa că toți suntem păcătoși și, prin urmare, toți avem nevoie de grația milostivă a lui Dumnezeu. Fiind o femeie cu dizabilități într-o lume literară dominată de bărbați, a reușit să facă față și să depășească multe provocări, punând în centrul vieții sale comuniunea cu Hristos.

În scrierile ei de ficțiune, O’Connor își arată viziunea asupra grației divine, bazată pe puterea iubirii lui Dumnezeu de a ne scutura de propria autosuficiență, în ciuda păcatelor și a înclinațiilor noastre de a păcătui. O’Connor a scris despre toți oamenii de care cultura sa se descotorosise – ciudații, inadaptații, ratații și paria – și a dorit cu ardoare să îi prezinte în deplinătatea umanității lor complexe, creați, toți în mod egal, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și meritând atenția noastră. Arta ei dezvăluie adevărul că există o dispoziție puternică și omniprezentă de a rezista, de a ignora sau de a ne distrage de la o realitate care nu ne face cinste. Personajele sale sunt comic de ignorante în privința propriilor slăbiciuni sufletești și au nevoie să fie copleșite de grația divină, pentru a le pune față în față cu slăbiciunile lor, în moduri neobișnuite și adesea dureroase. Această poveste eminamente umană a păcatului, suferinței și salvării este o creație artistică plină de forță, pentru că arată adevăruri despre viața umană.

Este bine cunoscut faptul că opera lui O’Connor reprezintă o provocare directă la adresa rasismului culturii sudiste, însă este mai puțin cunoscut faptul că ea nu s-a sustras influenței lui negative. În scrisorile personale se compară la un moment dat, într-un fel care nu e demn de laudă, cu unul dintre personajele sale rasiste, doamna Turpin. Scrisorile și jurnalele ei ne arată o femeie conștientă de propriile păcate și gata să și le ia în primire. Ar trebui să preferăm onestitatea lui O’Connor, prin care se arată lumii așa cum este, cu toate neajunsurile ei, în defavoarea laudei de sine, hrănite de auto-amăgire.

Petiția de la Loyola inițiată de studenți ne oferă prilejul de a ne gândi la tipul de valori pe care ar trebui să le insufle studenților o instituție catolică de învățământ superior; acesta este un lucru bun. Este o oportunitate pentru conducerea catolică a Universității Loyola să recunoască și să reîntărească adevărul căruia îi suntem supuși noi, oamenii – binele și răul ne răscolesc inevitabil sufletele; să reîntărească nevoia culturii noastre de a primi grația care să o înalțe; să le reamintească tinerilor că goana noastră după justiție trebuie să fie potolită de milă și smerenie; și să explice, în spiritul virtuții creștine a carității, ce este cu adevărat demn de a fi onorat în viața și opera lui O’Connor și ce nu.

În sfârșit, petiția reprezintă și o ocazie pentru catolici de a lua o poziție față de doleanța contemporană potrivit căreia cei pe care îi respectăm și admirăm ar trebui să fie desăvârșiți și lipsiți de păcat – în special de păcatul rasismului. Ar trebui să facem față acestei doleanțe. Avem nevoie de exemple de moralitate în viața noastră, dar trebuie să acceptăm că acele exemple umane sunt inevitabil întinate de păcat – originar, personal, structural. Trebuie să îi acceptăm pe cei pe care îi prețuim în toată umanitatea lor fragilă, pentru că, altfel, nu vom putea să ne regăsim pe noi înșine în ei.

Articol original: Don’t Cancel Flannery O’Connor