Florin Cojocariu. Ca la începutul secolului al XX-lea

Epoca prezentă seamănă oarecum cu începutul secolului 20: criza fundamentală e o criză a valorilor, o tulburare profundă de referențial, o descompunere văzând cu ochii a construcțiilor raționale care dau sens istoric evoluției societății umane. Dar și o uscăciune sufletească nemaivăzută adăpată de o ură anti-religioasă epidemică.

Sunt o mulțime de mișcări tectonice sociale aparent fără legătură între ele dar care toate par conectate la o sursă profundă de angoasă: mișcarea meetoo, degradarea leadershipului politic, plutocratizarea capitalismului, fake news, panica mondială a epidemiei, nenumăratele “state adânci” care malformează politica peste tot în lume. Trăim mai bine și mai mult ca niciodată și suntem mai nefericiți și cu frică de moarte ca niciodată. Repetați după mine fraza asta uluitoare: trăim mai bine și mai mult ca niciodată în istorie și suntem mai nefericiți și înfricoșați de moarte ca niciodată în istorie.

Arta, care e întotdeauna semnul sănătății sufletești a epocii, e în comă: nu mai avem scriitori mari, nu mai există pictori care să emoționeze milioane, nu mai există trupe mari. Totul e atomizat, pulverizat, oferta e uriașă, calitatea nulă. Filmele par în majoritatea lor scrise de un automat iar regizorii au devenit un fel de mașiniști. Industria filmului face pe bandă rulantă ficțiuni cu super-eroi, altă pervertire uluitoare a dorinței înăscute în noi pentru transcendent. În general, capitalismul pare să fi intrat într-o fundătură, incapabil să dea altă măsură a progresului decât banii și, eventual, faima. Nu că am ști vreo alternativă la capitalism, dar problema nu dispare doar pentru că nu are soluție.

Da, și un copil cu serioase probleme psihologice dă lecții politice liderilor lumii și e luat în serios.

La nivel colectiv toate astea par simptomele unei uriașe nevroze: disfuncțiuni serioase de integrare în realitate produse de o suferință inconștientă. Suferință generată la rândul ei de ignorarea destinului fundamental, a chemării, a rostului umanității.

Cele două măceluri mondiale de la începutul secolului trecut au fost expresia unei nevroze similare care a basculat brusc, în lipsa unei rezolvări a cauzelor, într-o psihoză distrugătoare. Merită amintit că nici până azi nu e complet limpede ce a determinat primul război mondial, cum au ajuns inamicii aliați și aliații dușmani și ce urmăreau, de fapt. De ce s-a aruncat toată lumea cu atâta frenezie și entuziasm în brațele morții și distrugerii? Oamenii realmente s-au comportat parcă au înnebunit brusc. Am ascultat recent un audiobook excepțional cu istoria primului război mondial și impresia e formidabilă: o înlănțuire catastrofică de oportunități și coincidențe care generează decizii fundamental iraționale și o cantitate incomensurabilă de morți. Iar acest eveniment unic, inexplicabil, e la rândul lui sursa pentru alte două nenorociri mondiale: al doilea război și comunismul.

În primul deceniu al secolului 20 atât arta cât și știința erau în criză iar Biserica devenise deja în lumea civilizată (mai ales prin contribuția protestantismului legat indisolubil de capitalism) un artefact al trecutului.

Situația de acum e neverosimil de similară. E o lipsă de sens planetară, o vidare completă a oricăror simboluri de “mana” lor, o dictatură stearpă a pozitivismului de Discovery Channel care suge ca un vampir frumusețea vieții și ne obligă să ne ardem emoțiile de orice fel ca sacrificiu pentru zeul științei.

Pierderea sensului unei lumi echivalează la nivel individual cu “pierderea sufletului” adică cu depresia severă. Trăim la nivel planetar într-o depresie vecină cu psihoza. Cred că dacă e să găsim o ieșire, ea trebuie în primul rând să ne ajute să ne regăsim sufletul. De aceea ieșirea nu poate fi decât de natură intelectuală, filosofică și religioasă. Nu politică. De ce religioasă?

Toate sistemele de valori care au referențialul în lumea noastră conduc, mai devreme sau mai târziu, la impas moral și sufletesc. Asta pentru că obiectivele pe care le stabilești pentru a da sens vieții tale, sunt lumești și, implicit, ușor de atins. Capitalismul (împreună cu protestantismul) au generat sistemul în care funcționăm, cel în care sensul vieții e să fii bogat și respectat. Toți am trăit asta: când avem în sfârșit ce ne-am dorit cel mai mult, ceva pentru care am muncit zece ani sau mai mult, după bucuria inițială lovește o supărătoare stare depresivă. Trebuie să începi să te prefaci că te bucuri pentru că nu simți decât un fel de perplexitate interioară: “Așa, și acum?”. E un sistem în care poți ajunge ușor la 50 de ani, un om de succes după standardele comunității, dar profund nefericit și acrit de viață. Asta trăiesc și mulți din capitaliștii de succes: nefericirea că succesul nu le produce bucurie și nu dă sens. De asta cei foarte bogați și cu un pic de minte își donează averile și ajung mari filantropi: pentru că în a face binele, e o fericire mai mare decât în a poseda. Iar a face binele dezinteresat e, în realitate, un act religios.

Așadar programul pentru a reda sens lumii în care trăim nu poate fi decât de o singură direcție, anume cea în care referențialul la care ne raportăm viețile redevine transcendent. După o sută de ani de măceluri, milioane de morți și nefericirea epidemică din ultimii ani, ar fi cazul să realizăm o realitate simplă: orice sens al vieții care nu are referențial transcendent e sursă de nefericire și distrugere.

(Am scris deliberat transcendent și nu creștin pentru că orice confesiune sau sensibilitate sufletească agnostică se poate raporta ușor la transcendență)