Gabriel Liiceanu. Cei doi. Un bilanț și ce s-ar cuveni să urmeze

Duminică seară, la o oră după închiderea urnelor, am primit pe e-mail, la scurt timp unul după altul, două texte postate pe facebook. Întrucât ele aparțin spațiului public iar îmbinarea cuvintelor într-un gând care ne privește pe toți m-a tulburat întotdeauna, îmi voi permite să le citez fără să fi cerut încuviințarea autoarelor lor. Primul text aparține Ana-Mariei Caia:

„Au fost ani de mare hoție, sălbăticie, dar mai ales umilință. PSD a încercat și reușit să lipească imaginea României de aceea a unei maimuțe, explicând că maimuța nu e numai om, ci chiar prim-ministru. O piesă absurdă, aberantă, suprarealistă, în care am jucat toți, că ne-a convenit, că nu ne-a convenit. Toți, acoperiți de aceeași rușine, de același sentiment al neputinței, de aceeași greață. Dăncilă e un episod tragic în istoria României, nu e nimic amuzant la ea, triumful prostiei, gloria imposturii, glasul noroielii morale, chip pentru intelectul rudimentar, subuman. Nu a fost un candidat la prezidențiale, a fost doar expresia tupeului infinit al PSD, până în ultimul moment, de a arăta României că orice curcă, dacă e pesedistă, ar putea ajunge președinte.

N-a ajuns și sper să fim atât de înțelepți cât să nu mai trăim vreodată vremuri de-o asemenea cruntă tâmpenie.”

Două comentarii îmi inspiră aceste rânduri. Primul:

Mai putem avea vreo îndoială că PSD reprezintă perpetuarea riturilor comuniste după 1990? Rușinea contraselecției, despre care vorbește Ana-Maria Caia, a început din 1948. Și românii au trăit în ea peste patru decenii, mai mult decât jumătate din viața unui om. Electricieni, cazangii, turnători, țesătoare, strungari, lăcătuși mecanici, tinichigii, sudori, cizmari, rihtuitori, tipografi, croitorese, mineri – aceștia au fost peședinți ai țării, miniștri, secretari de stat, generali, șefi de întreprinderi, academicieni. Toate aceste meserii sunt, în sine, onorabile, iar elitele nu cunosc granițe profesionale. Grotești ele nu devin decât prin confuzia competențelor. Totul s-a petrecut atunci potrivit vorbei lui Lenin, citată adesea: „Bucătăreasa trebuie să învețe să conducă statul”. Și bucătăreasa, în loc să-și onoreze aleasa meserie, a tot învățat să conducă statul pe spatele nostru. Am trăit sub maimuțe înarmate (până și azi un pesedist se visează cu mitraliera la brâu), care ne urau și care, dacă nu ne schingiuiau, adorau să ne umilească maimuțărind competențele – făcând pe savanții, pe academicienii, pe miniștrii, pe președinții, pe arhitecții țării.
În alt peisaj politic și exploatând imbecilizarea în masă moștenită de la comuniști, PSD a perpetuat această batjocură. A instalat la butoanele țării indivizi care, de astă dată, maimuțăreau democrația. Punând subalternii să domnească peste cei capabili și deștepți, pesediștii ne-au urât și ne-au umilit așa cum învățaseră de la bunicii și părinții lor comuniștii. Ca și ei, au făcut din contraselecție politica de stat a României. Au ieșit acum câteva zile din scenă lăsând în urmă o țară devastată, cu pădurile culcate la pământ și pădurari uciși, cu întreprinderi privatizate dubios și falimentate, cu patrimoniul țării încăput pe mâna mafiilor imobiliare, cu un electorat speriat de ziua de mâine și captiv ideologic, cu copii abandonați în orfelinate și-n case de oameni miloși, cu milioane de analfabeți, cu jandarmeria dresată să bată bestial, cu sute de milioane de euro furate și nerecuperate niciodată, cu criminali, hoți, violatori și traficanți de carne vie zburdând prin capitalele Europei.

Al doilea comentariu. Viorica Dăncilă e, într-adevăr, „un episod tragic în istoria României ”. Nefiind nimic amuzant într-o marionetă de bâlci trasă de sfori, distribuită, în batjocură, într-o funcție supremă, n-aveam nici un motiv să râdem de ea. Hazul care a însoțit-o în lunile în care a guvernat viețile tuturor nu mai era „hazul de necaz” al românilor din deceniile comuniste. Pe-atunci, nemaiexistând nici o portiță deschisă spre atitudine și civism, singura libertate care ne mai rămăsese era să râdem pe furiș.
Acum a fost cu totul altceva. Acum ne-o făcuserăm cu mâna noastră, jignind, în 2016, prin absenteism, dreptul și obligația morală de a vota. Pomenindu-ne, din vina noastră, cu maimuțe la butoane, am găsit, în stil autohton, două căi pentru „a ne scoate”: mai întâi am început să ne văicărim de ce „ni se-ntâmplă”. Eram iarăși românii urgisiți, care, când ne întâlneam, ne cădeam unii altora în brațe plângându-ne de milă și de „vitregia istoriei”. De vină era din nou Mr. Nobody. Vina era din nou impersonală. De fapt, adevărul e că plăteam cu toții trufia, indiferența sau nesimțirea celor care, sastisiți de riturile democrației înainte de a le fi trăit pînă la capăt, rămăseseră în 2016, demni și scârbiți, acasă, cât mai departe de urne. Apoi ne-am zis că, dacă tot ajunseserăm aici, dacă tot vedeam în vitrina puterii scălâmbăiala primatelor, n-ar fi rău să folosim prilejul pentru a râde avantajos: acum aveam pe cineva în a cărui oglindă, privindu-ne, oricât de proști am fi fost, ne vedeam deștepți. Am transformat o candidată impauzibilă în claun național, când ea nu era decât palma grea – triumful prostiei, gloria imposturii și glasul noroielii morale – pe care o încasaserăm toți prin „tupeul infinit” al unui partid ce s-ar fi cuvenit de mult să dispară, ca impostor național și năruitor de țară, de pe harta noastră politică.
Așa încât, de-acum înainte, dacă ar fi după mine, aș prefera să nu mai vorbim de Dăncilă, s-o pitim în adâncul nostru, acolo unde ne arde rușinea, și laolaltă cu Dragnea, inventatorul ei, s-o privim ca pe un ordaliu și ca pe marea noastră gafă din „anii tranziției”. Să tăcem o vreme în privința lor, până ni se șterg de pe retină mustăcioarele și zâmbetele de șmecherași și șefi de sală, toaletele Barbie, broșele de smalț, coafurile înfoiate și tencuiala fardurilor. Așa cum, într-o familie, devine tabu și nu se mai pomenește numele celor care au făcut familia de râs, așa să nu mai rostim nici noi, măcar o vreme, numele celor care ne-au rușinat în Europa și ne-au așezat pe ultimul loc în ierarhia ei.

***

Al doilea text pe care l-am primit duminică seara îl privea pe Klaus Iohannis, celălalt candidat. Avea doar două propoziții. Autoarea lui: Ana Barton. Iată-l:

„Domnule Președinte, după cinci ani, poporul ăsta – din țară și de afară – v-a înviat. Îi sunteți dator cu viață.”

S-a spus, despre votul prezidențial recent că a fost unul al spaimei și dezgustului de un candidat, și nu neapărat al entuziasmului stârnit de celălalt. S-a mai spus că cei aproape 70% care l-am votat pe Klaus Iohannis l-am votat nu pentru ce a făcut, ci pentru că, făcând cu parcimonie, cel puțin n-a distrus nimic. Mai degrabă a asistat, olimpian, la ce se distrugea. Când cineva vine acum și spune că poporul ăsta, votându-l duminică pe Iohannis, l-a înviat, înseamnă că i-a dat ceea ce în primul mandat îi lipsise: viața aceea care, din clipa în care fusese ales în 2014, nu îi mai aparținea de fapt lui, ci milioanelor care-l aleseseră. Când accezi la locul din care răspunzi pentru o țară, te dezbraci de haina ta de ins. Viața ta devine măreață prin răspunderea unică pe care ți-ai asumat-o și prin orbita națională pe care ai ales s-o așezi.
Există într-un dialog al lui Platon o magnifică propoziție despre putere: „De putere trebuie să se apropie doar cei care nu o iubesc”. Așadar la putere n-ar trebui să aspire decât cei care o practică nu de dragul ei și al lor, ci de dragul milioanelor de oameni pe care, având întreaga putere, jură să îi respecte, să-i ocrotească și să-i slujească cu umilință și cu pasiune de ctitor. Un președinte de țară e viu nu câtă vreme respiră, surâde și primește oaspeți străini, ci câtă vreme, punându-și viața în balanță cu viața tuturor, el moare pentru sine și învie ca simbol activ al unui popor.
Șansa acestei învieri i-a dat-o, pentru a doua oară, votându-l ca Președinte, „poporul ăsta din țară și de afară”. El ne e „dator cu viață”, adică cu tot binele pe care ni-l poate face din clipa în care, la greu, l-am investit cu atâta putere.

notă: text publicat în premieră pe siteul CONTRIBUTORS