Gabriel Liiceanu. Insula Humanitas

Înființată la 1 februarie 1990, Editura Humanitas aniversează anul acesta 30 de ani de prezență pe piața de carte și în societatea românească.

Mai jos în avanpremieră un fragment din volumul „Povestea insulei Humanitas”, scris de Gabriel Liiceanu cu ocazia acestei aniversări. Autori și membri ai redacției vor spune povestea editurii într-un volum separat. Ambele volume vor fi distribuite gratuit în librăriile din țară.

Insula Humanitas

Ani la rând am socotit că nu ținea de demnitatea mea să mă cobor la nivelul minciunilor care s-au spus despre mine și despre instituția pe care am ctitorit-o. Am avut trufia de a crede că onestitatea imaginii mele publice și a oamenilor cu care m-am înconjurat e mai puternică decât orice conglomerat de invidie, ură și patimă a denigrării. Nu m-am grăbit să măsor temperatura societății luându-mă numai după imprecațiile zbierătorilor de profesie. Munca unui om se măsoară până la urmă după roadele ei. Realitatea pe care poate s-o pipăie și s-o măsoare oricine e prinsă în bilanțul de 5000 de titluri și de 30 de milioane de exemplare publicate în aceste decenii de Humanitas. Ani în şir, după 1990, în România „a citi“ a însemnat Humanitas. Cărţile scoase de noi în primii cinci-şase ani, când celelalte mari edituri de azi nu deveniseră vizibile sau încă nu existau, au fost printre puținele și cele mai importante semne ale schimbării în România. Generații întregi au crescut cu cărţile acestei instituţii.

Cel mai frumos compliment făcut editurii Humanitas a venit, la aniversarea a 25 de ani de la nașterea ei, de la Lucian Boia: „Dacă ţara întreagă şi-ar fi găsit drumul cum l-a găsit Humanitas din primul moment, fără nici o şovăială, am fi avut astăzi o altă Românie.“ S-ar putea să fie așa. Am fost ghidați din prima clipă de un anacronic ideal al purității, născut în răspăr cu lumea din care ieșiserăm și deja desuet în raport cu cea în care intram. Visam la o etică a muncii acolo unde nu puțini pregăteau „tunuri” și eram îndrăgostiți de legalism într-o țară roasă de corupție. Am dorit, din prima clipă, să fac să se ivească dintr-un ocean al mizeriei morale o „insulă Humanitas” (am numit-o „patria mea mică”), în care am invitat să se așeze acele „ființe alese” încrezătoare în valorile eterne al omenirii, doritoare să slujească prin excelență profesională comunitatea în care trăiau și dispuse „să-și dea sufletul” – ceea ce-nsemna să și-l ofere cu tot ce avea mai bun în el – din dorința de a împinge România către valorile de civilizație ale Europei.

Așa se face că ura care ne-a însoțit în toți acești ani nu m-a afectat. Cu vremea, am ajuns să mă evaluez cu ajutorul negativului și să-mi procur perverse voluptăți din a stârni „bila neagră” a detractorilor. Am început să simt cum ura lichelelor mă fortifică. Am descoperit plăcerea replicii, jubilația pe care ți-o provoacă lovitura ce își atinge ținta. Am ajuns să cred că, într-o țară intrată pe mâna pezevenchilor, singurul etalon cert al reușitei este „melancolia” pe care le-o inspiră ceea ce faci. Nu admirația te validează, ci cantitatea de invidie pe care o pui în mișcare. Nu iubirea, ci ura. Ceea ce spun acum nu e valabil decât într-o societate încă avariată. Și, pentru că nu am știut, sau nu am putut, să ne facem la timp lustrația, ăsta e „firescul” în care încă ne mișcăm.

Asta pe de o parte. Pe de alta, am ajuns să cred în acel segment al omenescului care nu se poate rupe de fundamentele lui morale eterne. Mi-am căutat semenii și m-am înconjurat de oameni frumoși, investind de fiecare dată în ei fără să evaluez, precaut, riscul de a fi dezamăgit cândva. Când nu mi-au mai ajuns cei vii, m-am refugiat între morții mei frumoși. Cu cei în viață și cu cei dispăruți am construit o antantă a binelui, o conjurație a celor, poate puțini, despre care Cartea spune că sunt sarea pământului și că ei sunt cei ce fac ca lumea să țină.

Și, poate lucrul cel mai minunat, mi-am descoperit publicul și, odată cu el, iubirea celor tăcuți. Căci nu prietenii și nu cei din aceeași breaslă cu tine te vor lămuri vreodată asupra rostului tău pe lume. Nu ei îți vor spune că, citindu-te, le-ai schimbat viața (cu asta se ocupă și ei), ci necunoscuții care se înghesuie în saloanele de carte, cititorii anonimi care n-au de ce să te flateze, care vin spre tine doar pentru a-ți cere o dedicație și care-ți spun că-ți țin pumnii sau că se roagă pentru tine.

***

Poate că sună prost să spun eu toate aceste lucruri despre Humanitas. Totuși, nu cred. Ca autor, nu mi-am lăudat niciodată cărțile, m-am îndoit necontenit de ele, pentru că știu că ele, singure, nu pot întruni consensul „faptei bune”. Plac sau nu plac. În jurul unei cărți nu se poate convoca evidența. Nici un scriitor nu poate să-și alieze toți cititorii în orizontul trăirilor sau gândurilor lui. Dar afirmarea de sine prin faptă e altceva și ea ține de metabolismul oricărei societăți libere.

Noi nu am cunoscut afirmarea de sine liberă și gratuită înainte de 1990. Pentru că pur și simplu ea nu avea drept de existență într-o lume cu un singur punct de iradiere permis. Un singur ins putea făptui – doar unul putea înălța sau șterge ceva de pe fața pământului – printr-o simplă întindere a mâinii. Noi, ceilalți – supușii, înrobiții, aplaudacii – trebuia să fim cu toții șterși, inaparenți, să nu ieșim din rând. Mândria noastră, dacă exista, trebuia să se consume acasă, între patru pereții, să fie asemeni unei haine aninate, singură, în cuierul din vestibul. Nu te puteai raporta prin faptă la ceilalți, pentru că nu puteai să faci nimic, pentru cei din jur, de capul tău.

Acest lucru a devenit cu putință abia după 1990. Atunci abia s-au pus bazele inițiativei și ale iradierii sociale. De-abia atunci am descoperit că orice viață adevărată are nevoie de afirmarea de sine. Că poți să faci „de capul tău” – adică ascultându-ți glasul tăcut al inimii și creierului tău – un spital, locuințe pentru nevoiași, centre pentru orfani, biblioteci. Am ajuns astfel la expresia afirmării de sine și am descoperit un rost al vieții, altul decât supraviețuirea.