Gabriel Mursa. O criză atipică

De-a lungul timpului, cercetătorii fenomenelor sociale au pus crizele economice pe seama diferitelor cauze. Una dintre cele mai influente teorii, cea keynesiană, susține că sistemul producător de subzistențe intră în contracție din cauza unei insuficiențe a cererii efective. Alta, cea ”austriacă”, afirmă că scăderea PIB-ului poate fi pusă pe seama investițiilor direcționate greșit, generate de o scădere artificială a ratei dobânzii, ceea ce denaturează calculul economic și permite acumularea de erori, care, în cele din urmă, trebuie corectate printr-o ajustare dureroasă a structurii de producție. Evident, istoria ideilor consemnează multe alte încercări de a explica motivele pentru care sistemul economic se gripează din când în când.  Una dintre ele poate fi regăsită în Biblie, atunci când ciclul economic este explicat prin metafora celor șapte vaci grase și a celor șapte vaci slabe. Mult mai târziu, Stanley Jevons, unul dintre cei mai importanți economiști britanici de la începutul secolului al XX-lea, punea evoluția ciclică a activităților productive pe seama petelor solare. Războaiele, revoluțiile, fenomenele naturale (cutremure, uragane, secetă etc.), dependența de o singură resursă naturală, a cărei cerere se prăbușește la un moment dat, au reprezentat tot atâtea elemente avute în vedere de economiști atunci când au încercat să explice motivele intrării în recul a sistemului economic. Din nefericire, evenimentele ultimelor luni arată cu claritate că inclusiv epidemiile sau pandemiile pot constitui cauze majore ale crizelor economice.

Nuanțări semantice 

         De cele mai multe ori, în limbajul comun, cuvintele criză și depresiune sunt utilizate în mod nediferențiat, ca și cum ar reprezenta unul și același fenomen. În principiu, ele desemnează o situație dificilă prin care trece sistemul economic, ceea ce presupune fie o încetinire a ritmului de creștere a producției, fie o scădere în toată regula a cantității de bunuri și servicii puse la dispoziția consumatorilor.  Totuși, între cele două fenomene există o diferență majoră, dată de factorul timp. Astfel, criza presupune o dereglare de scurtă durată sistemului economic, în timp ce depresiunea desemnează o dereglare prelungită, pe termen lung. Așadar, criza înseamnă o ”cădere” mai dură sau mai lină, urmată de o ”recuperare” rapidă, în timp ce depresiunea se manifestă prin incapacitatea revenirii imediate la creștere economică. Semiotic vorbind, crizei îi putem atașa litera V, în timp ce depresiunea poate fi reprezentată prin literele U și, mai grav, L. Evident, pot exista diferite combinații ale celor două fenomene, cum ar fi cea desemnată de litera W.

Această nuanțare prezintă o importanță deosebită, dacă vrem să înțelegem modul în care o epidemie, al cărei epicentru pare să fi fost în orașul Wuhan (China), s-a transformat într-o pandemie și a exercitat o influență profund nefastă asupra economiei mondiale, prin efectul de contagiune posibil ca urmare a manifestării principiului vaselor comunicante după care se ghidează sistemul integrat de piețelor la nivel global. Evident, la momentul scrierii prezentului capitol, nu putem anticipa cu precizie dinamica aparatului productiv mondial, deoarece, din perspectiva prezentei analize, aceasta depinde foarte mult de capacitatea de transmitere a noului coronavirus, de posibilele sale mutații, de descoperirea unor tratamente și vaccinuri eficiente etc., precum și de capacitatea lumii antreprenoriale de a răspunde unei provocări de acest tip.

Sistemul economic ca sistem sincronizat

De regulă, crizele economice apar ca urmare a unei intervenții masive a statului în procesele spontane de alocare a resurselor rare.  Spre exemplu, o reducere artificială a ratei dobânzii falsifică masiv calculele economice ale indivizilor, ceea ce conduce la decizii eronate, concretizate, inițial, într-un optimism exagerat sau ceea ce, în mod curent, numim boom, urmat de o perioadă inevitabilă de revenire cu picioarele pe pământ, care, în funcție de durată, poate lua forma crizei sau a depresiunii. Consecința fundamentală a expansiunii creditului, posibilă, în absența economisirii, prin practicarea rezervelor fracționare, constă în dereglarea, desincronizarea pe scară largă a proceselor spontane ce stau la baza funcționării sistemului de creare a subzistențelor. Economiile contemporane funcționează sub forma catalaxiilor (Hayek), adică a unor structuri policentrice (Polanyi), descentralizate, imposibil de planificat de o autoritate unică. Orice proces economic folosește ca materie primă cunoașterea, care, prin natura ei intrinsecă, se află dispersată printre participanții la jocul economic, ea neputând fi transmisă către o autoritate centrală. Cunoașterea este în mare măsură subiectivă, inefabilă, indicibilă, ceea ce face ca ea să poată fi folosită doar de deținătorii ei, prin decizii individuale, luate în condiții de timp și spațiu unice. Ea nu poate fi transmisă către un planificator central, omniscient și omnipotent, în stare să coordoneze ”de sus” întregul sistem de creare a bunurilor și serviciilor. Prin urmare, sistemele economice sofisticate sunt sisteme spontane, bazate pe deciziile fiecăruia dintre participanții la procesul de alocare a resurselor rare, nu pe deciziile centralizate ale vreunei autorități aflate în ”capul” statului. Economiile complexe sunt formațiuni descentralizate, coagulate spontan, prin libertatea acordată indivizilor de a acționa liber, în funcție de propriile interese și de circumstanțele personale de timp și spațiu.

Sistemele economice sofisticate funcționează pentru că au capacitatea de a se autosincroniza. Spre exemplu, producătorul trebuie să-și sincronizeze activitățile cu cererea clienților. Un brutar se vede nevoit să creeze covrigii doriți de clientul său și să-i pună la dispoziția acestuia atunci când celui din urmă îi este foame, acolo unde acestuia îi este foame, în condițiile de preț, cantitate și calitate acceptabile de acesta. Cererea (consumatorul) și oferta (producătorul) trebuie să-și coordoneze eforturile, interesele, activitățile; cu alte cuvinte, să-și sincronizeze pașii. De fapt, sincronizarea spontană a activităților economice reprezintă trăsătura fundamentală a sistemelor economice sofisticate, imposibil de planificat centralizat. Sincronizarea este absolut necesară deoarece procesele productive presupun un consum de timp. Covrigul cumpărat dimineața, de un student flămând, abia trezit, în fugă spre cursuri, este obținut printr-un proces de producție care debutează cel mai devreme cu un an în urmă, pe un teren agricol, însămânțat cu boabe de grâu, de către un fermier. Așadar, crearea deliciosului produs de panificație începe cu mult timp înainte de a ajunge la magazinul din apropierea unei universități și presupune nenumărați pași, derulați prin intermediul fermierului, morarului, brutarului și vânzătorului de la colțul străzii. Toate aceste etape de obținere a covrigului trebuie să se deruleze prin deciziile sincronizate ale tuturor participanților la procesul de producție și vânzare, care, în ultimă instanță, trebuie să se sincronizeze cu decizia studentului flămând de a cumpăra respectivul bun. Dacă această armonizare se produce, cererea întâlnește oferta, la un moment dat (într-o dimineață, înainte de cursuri), într-un anume loc (spre exemplu, la magazinul din apropierea universității), în condiții reciproc avantajoase, singurele care pot conduce la transferul respectivului bun dinspre lanțul producătorilor spre consumatorul final. O lipsă de sincronizare, de coordonare între toți acești participanți la ”jocul economic” face ca eforturile producătorilor de subzistențe să fie zadarnice, ceea ce înseamnă irosirea unor resurse rare, și ca nevoile consumatorilor să rămână nesatisfăcute. Producătorii (”verigile” întregului lanț productiv) au muncit fără sens, consumatorul a rămas cu nevoia nesatisfăcută. Într-un anume sens, apare o criză în procesul de alocare a resurselor rare, proces al cărui rost constă în descoperirea și prelucrarea resurselor în vederea satisfacerii nevoilor.

Sistemele economice complexe funcționează pe principiul sincronizării spontane, deoarece, așa cum afirmam mai sus, ele nu pot fi sincronizate de ”sus în jos”, prin decizii luate de o autoritate centrală. De fapt, ele se manifestă ca ”structuri orizontale”, nu ”ierarhice”. Participanții la procesul de producție și de satisfacere a nevoilor se văd obligați să-și coordoneze liber eforturile, deoarece nimeni altcineva nu deține cunoașterea necesară sincronizării forțate sau de ”sus în jos” a tuturor pașilor necesari obținerii și vânzării subzistențelor. De aceea, orice intervenție ”verticală”, ”de sus în jos”, prin impunerea unor decizii, dereglează activitățile productive, desincronizează eforturile de producere a bunurilor și de satisfacere a nevoilor. Spre exemplu, intervenția statului asupra ratei dobânzii, un ”preț” de importanță vitală pentru activitatea economică, dă peste cap calculele economice făcute de fiecare participant la procesele spontane ale pieței, ducând la desincronizarea eforturilor individuale, subminând cooperarea dintre actorii individuali ai sistemului fondat pe diviziunea muncii. Cu alte cuvinte, o intervenție de acest gen dezorganizează sistemul economic, făcând imposibilă coordonarea eforturilor celor implicați în procesul de producție – spre exemplu, în cel de creare a unui banal covrig -, pe de o parte,  și, pe de altă parte, generând o ruptură între producătorii acestui produs de panificație și consumatorii de covrigi. Procesul productiv nu mai funcționează lin, organizat, coordonat, sincronizat. Apare o criză în cerere și ofertă.

Economia și pandemia

         În ultimă instanță, pandemia indusă de noul coronavirus a dus la desincronizarea activităților economice generând o criză de proporții. În plus, este destul de posibil ca incapacitatea de a descoperi rapid un tratament sau un vaccin eficient să transforme criza într-o veritabilă depresiune.

Primele date pe care le avem la dispoziție despre dinamica sistemului economic în anul 2020 indică o comprimare fără precedent a producției de bunuri și servicii. Aceasta a atins un nivel istoric în Statele Unite, Germania, Anglia, China, adică în cele mai importante economii ale lumii. Un cutremur economic de proporții similare nu a fost resimțit nici în timpul Marii Depresiuni (1929-1933), nici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În această perioadă, lumea se confruntă cu cea mai severă scădere a producției din ultimul secol și, probabil, de când se recurge la o utilizare sistematică a indicatorilor economici, în măsura care aceștia pot avea, totuși, o minimă relevanță. Evident, chiar dacă mulți analiști consideră că dinamica activităților economice este una în ”V” și nu în ”U” sau ”L” (ambele litere reprezentând echivalentul semiotic al depresiunii, după cum afirmam mai sus), panta descendentă a literei ”V” desemnează o criză clară. În plus, aceasta este una atipică. Următoarele luni vor arăta dacă ea se va transforma într-o veritabilă depresiune. Există suficiente motive ca așa ceva să se întâmple.

Așadar, ce anume a condus la această dezorganizare neobișnuită a sistemului economic, la desincronizarea masivă a relațiilor dintre diferitele sale părți componente?

În primul rând, izolarea forțată (lockdown-ul) la care autoritățile au recurs, ca primă măsură de frânare a ritmului de transmitere a noului coronavirus. Ca urmare a acestei izolări, oamenii nu au mai putut coopera ca de obicei, nu au mai putut circula, cumpăra, vinde ca înainte. Astfel, natura relațiilor lor obișnuite a fost modificată în mare măsură. Cu alte cuvinte, legăturile economice tradiționale au fost desincronizate masiv. Cumpărătorii nu s-au mai putut întâlni cu vânzătorii, ceea ce a îngreunat enorm transferul bunurilor produse spre consumatorul final, ultimul pas al procesului de satisfacere a nevoilor. Evident, oamenii au recurs într-o mai mare măsură la vânzări online (a se vedea saltul spectaculos înregistrat de companii de profil, precum Amazon), însă acest transfer dinspre vânzarea clasică, față în față, spre cea realizată în mediul virtual presupune eforturi suplimentare pe termen scurt, mai precis, costuri de adaptare. Or, creșterea rapidă a costurilor poate fi fatală așa-ziselor firme marginale, care operează cu marje de profit destul de scăzute. Într-un asemenea caz, consumul suplimentar de resurse necesare realocării factorilor de producție poate fi suficient de mare încât să conducă la pierderi importante și la închiderea unor unități de producție ale unei firme sau chiar a întregii firme. În cazul multor firme, în special, al celor de mici dimensiuni, supraviețuirea a fost imposibilă din cauza stocului redus de capital sau a unei structuri relativ rigide a acestuia. Atunci când un individ sau o firmă nu-și poate asigura supraviețuirea din veniturile curente, el/ea poate recurge la consumarea stocului de capital. Când nu ai un salariu destul de mare încât să cumperi pâinea de zi cu zi, poți consuma din stocul de grâu destinat inițial însămânțării ogorului. Prin urmare, poți supraviețui chiar dacă ai rămas fără grâul destinat consumului curent. Însă când se termină stocul de boabe din hambar, situația devine disperată. În cazul firmelor, acestea pot continua să supraviețuiască într-o perioadă dificilă sau foarte dificilă dacă, pe termen scurt, pot fructifica stocul de capital. Evident, cu cât acest stoc este mai mare, cu atât ele pot supraviețui mai mult. Din păcate, în multe cazuri, epuizarea stocului de capital poate amâna deznodământul, dar nu-l poate evita. În România, dar și în multe țări ale lumii, dacă nu cumva, în majoritatea lor, acest lucru s-a întâmplat în așa-zisul domeniu Horeca sau în sfera turismului.

Dereglarea raportului consumator-producător sau cerere-ofertă a condus la o comprimare a cererii, în special, pentru anumite produse și servicii, și, în consecință, a ofertei. Între cele două părți există o tendință naturală de echilibrare, prin intermediul creșterii sau scăderii ratei profitului și a variațiilor prețului. Când se întâmplă ceva cu una dintre ele, cealaltă suferă modificări. O schimbare a structurii cererii, impusă de lockdown (spre exemplu, renunțarea la serviciile de transport, la cinele servite la restaurant etc.) a indus o restructurare a producției, manifestată prin realocarea factorilor de producție. În consecință, a fost modificată structura cererii de materii prime, de capital, de forță de muncă. Or, realocarea forței de muncă a însemnat și înseamnă, după cum arată toate datele statistice, o creștere temporară a ratei șomajului. Evident, această redistribuire a forței de muncă este cea mai vizibilă, deoarece afectează în mod direct oamenii. Însă realocarea celorlalți factori de producție produce efecte similare. De aceea, există un soi de șomaj temporar sau, poate, definitiv al capitalului, de fapt, al unei părți a acestuia. Orice activitate economică folosește instrumente specifice. Spre exemplu, un restaurant utilizează un cuptor. Or, închiderea restaurantului duce la ”intrarea în șomaj” a acestuia: temporară, dacă restaurantul evită falimentul sau dacă respectivul cuptor este vândut unui alt restaurant, care a evitat falimentul, sau definitivă, dacă acest obiect nu-și mai găsește utilizare. Din păcate, bunurile de capital au utilizări destul de specifice; prin urmare, ele nu pot fi transferate cu mare ușurință sau cu niște costuri nule către alte activități. Pe de altă parte, un ”capital aflat în șomaj”, adică, neutilizat, induce efecte negative asupra finanțatorilor, asupra sistemului bancar, asupra firmelor care produc aceste tipuri speciale de bunuri. Așadar, lockdown-ul nu s-a limitat și nu poate fi limitat doar la industria bunurilor de consum. Cum capitalul se obține prin economisire, utilizarea lui ineficientă, impusă de izolarea forțată și, astfel, de modificarea structurii cererii, induce daune celor chibzuiți, care renunță la consumul curent în favoarea formării capitalului.

În al doilea rând, restricționarea circulației persoanelor, pentru a evita transmiterea noului coronavirus, a indus, automat, restricționarea circulației materiilor prime, a mărfurilor și a capitalului. Acestea  din urmă nu circulă singură, ci însoțite de indivizi umani – piloți, șoferi, marinari etc. În Veneția Evului Mediu, marinarii veniți din Asia, cu mirodenii, mătăsuri, materii prime etc., erau ținuți în carantină, o perioadă de patruzeci de zile, impusă pentru a evita aducerea unor posibile boli, generate de virusuri ușor de transmis. Așadar, activitățile economice din respectiva regiune aveau de suferit din cauza acestui ”decalaj” obligatoriu de șase săptămâni apărut ca urmare a restricționării circulației persoanelor. Or, acest lucru se concretizează prin sugrumarea parțială sau totală, în funcție de severitatea restricției, a lanțurilor de aprovizionare. Într-o lume globalizată, cum este cea în care trăim, principiul diviziunii muncii funcționează la scară extinsă. Portugalia produce vin, Anglia vinde țesături, Chile oferă cupru etc. Așadar, vânzările unui restaurant german au de suferit dacă marinarilor portughezi le este restricționată circulația către țara lui Goethe. Vânzări mai scăzute înseamnă profituri mai mici, salarii mai mici sau chiar disponibilizări temporare. O dată în plus, sistemul economic ”se comprimă”. În cazul izolării totale, efectele negative asupra producției sunt mai evidente decât în cazul restricționării circulației persoanelor, materiilor prime și mărfurilor. Blocarea unui import de oțel din India, din motivul sus-menționat, determină un recul al producției de automobile din Franța, cu toate efectele posibile: pierderi contabile, reducerea volumului vânzărilor, tăierea salariilor, șomaj parțial sau total etc.,  adică elementele cele mai importante ale unei crize economice, dacă acestea vizează cea mai mare parte a sistemului economic. Întârzierea unui import de cauciuc din Asia desincronizează industria automobilului din Marea Britanie, determinând întârzieri în livrarea de autoturisme și determinând un șomaj al tuturor factorilor de producție din acest domeniu, nu doar al forței de muncă.

În al treilea rând, izolarea sau restricționarea circulației oamenilor lovește domenii de activitate care se bazează tocmai pe aglutinarea socială. O bună parte din producția actuală de bunuri și servicii își datorează existența așa-ziselor economii de scară. Acestea apar atunci când o creștere a producției permite reducerea costurilor unitare. Așadar, o firmă poate produce și vinde mai mult deoarece reușește să consume în medie o cantitate mai mică de resurse. Producția de masă a fost posibilă datorită faptului că întreprinzătorii au reușit să descopere noi metode de reducere a costurilor. Astăzi, firmele capitaliste produc pentru mulți clienți, deoarece au reușit să atingă ”scări ale producției” suficient de mari încât să micșoreze costurile în așa măsură încât oricine să-și poată permite un telefon mobil, spre exemplu. Produsele celor mai multe dintre brand-urile contemporane, precum Samsung, Apple, Zara, Adidas etc., au ajuns la dispoziția omului obișnuit deoarece vânzarea pe scară largă permite reducerea masivă a costurilor de producție, ceea ce permite practicarea unor prețuri accesibile oricui. Condiția fundamentală: aglutinarea, aglomerarea, masificarea clientelei. Acest lucru este cât se poate de vizibil atunci când avem în vedere instrumentul fundamental al vânzărilor din prezent: mall-ul. Acesta își justifică existența prin concentrarea clientei, prin aglomerarea potențialilor clienți pe un areal comercial relativ redus, prin opoziție cu vânzarea în magazine mici, dispersate pe arii geografice importante, precum suprafața unui oraș. Oricine cercetează distribuția geografică a vânzărilor dintr-un oraș poate sesiza o aglomerare mare a cumpărătorilor în zona mall-urilor și un trafic scăzut în alte zone. Concentrarea de magazine prin intermediul mall-urilor reduce semnificativ ”distanța” dintre mărfuri, costurile căutării și, astfel, sacrificiile necesare achiziționării unui produs. Vânzarea pe scară mare, în astfel de centre comerciale, a permis producția pe scară largă și, așa cum spuneam, reducerea costurilor de producere și achiziție a bunurilor și serviciilor. Din păcate, economia de tip mall este propice răspândirii virusurilor cu rată ridicată de contagiune. Nu-i de mirare că primele entități închise ca urmare a declanșării pandemiei de coronavirus au fost mall-urile, care, din cauza specificului lor, ar fi permis o rată de contagiune foarte ridicată. Însă, închiderea mall-urilor, cele mai importante ”puncte de desfacere” din sistemele economice ale zilelor noastre, au cauzat o ajustare similară a ”punctelor de producție”, ceea ce a condus, o dată în plus, la comprimarea producției de ansamblu a sistemului economic. De fapt, izolarea (lockdown) și ”distanțarea socială” reprezintă cei mai aprigi dușmani ai economiei de tip mall (bazată pe aglomerare, aglutinare socială) specifică epocii noastre. Un canal de vânzare precum mall-ul se bazează pe reducerea costurilor, a distanței dintre magazine, dintre vânzători și clienți, pe aglomerare, adică, pe reducerea distanței dintre oameni. Or, pandemia de coronavirus a lovit exact acest element esențial. Prin urmare, nu-i de mirare că toate aceste restricții privind circulația persoanelor, privind izolarea lor sau păstrarea unei distanțe au generat efecte atât de severe, încât au adus sistemul economic mondial în pragul unei crize.

*Acest articol a fost publicat inițial sub forma unui capitol în volumul COVID-19, Dimensiuni ale gestionării pandemiei, apărut la Editura Junimea, și coordonat de Sorin Bocancea.