Gânduri despre metodologia teologică a lui Wolfhart Pannenberg

Războaiele religioase ale secolului XVII, avansul științific al modernității timpurii și evoluția societății liberale din ultimele două secole au schimbat locul religiei – și îndeobște pe cel al teologiei – în dinamica ordinii sociale. În contextul modern, costurile pentru asumarea unei perspective creștine cresc exponențial din cauza influenței exercitate de știința modernă și de intelectualii publici, la rândul lor influențați de modul de gândire științific, asupra climatului de opinie. Din aceste motive, însuși locul teologiei ca disciplină științifică în universități este pus la îndoială.

În acest context, teologul german Wolfhart Pannenberg (1928-2014) a fost unul din puținii care au surprins importanța relației dintre știința modernă și teologie – pentru integritatea adevărului moral, științific și filozofic – și care au căutat reabilitarea teologiei ca știință în sens riguros.

Pannenberg încearcă să readune la un loc ceea ce este veridic, pentru a putea privi adevărul despre om, natură și divinitate în integralitatea sa, așa cum ne este el accesibil nouă, oamenilor. Problema care îl preocupă vizează, în primul rând, metodologia teologică și forța de adaptabilitate a unui sistem teologic la contextul social și cultural în care se află. Pentru o astfel de reconstrucție, teologia trebuie să fie dispusă să intre în dialog cu științele moderne. Mai mult decât atât, ea trebuie să devină o știință, mai exact o știință despre Dumnezeu în sens larg. Aceasta presupune ca teologia să includă nu doar articulările directe ale experiențelor religioase, ci și pe cele mediate de rațiune și apoi teoretizate științific. Propozițiile teologice de bază trebuie verificate prin confruntarea lor cu realitatea, ele nemaiputând fi justificate doar prin apelul la credința în Adevărul suprarațional. Așadar, o teologie care doar reafirmă judecăți deja integrate într-o tradiție religioasă nu mai poate avea pretenții la un tratament intelectual serios și la legitimitate științifică în planul mai larg al pieței ideilor.

Analiza lui Pannenberg asupra locului teologiei printre disciplinele științifice în cultura modernă se poartă pe două paliere. Primul este socio-cultural și istoric și vizează o analiză a genezei și expansiunii secularismului ca și consecință neintenționată a războaielor religioase, precum și reacțiile teologiei la evoluția acestuia. Cel de-al doilea palier este epistemic sau, mai degrabă, structural. Acesta se referă la planul intern, strict teologic și la schimbările conceptuale pe care le-a suferit, precum și la metodologia științifică pe care teologia ar putea să o integreze pentru a-și îndeplini scopul. Cele două planuri sunt inseparabile. Schimbările de structură din interiorul teologiei sunt întotdeauna dependente de contextul social și istoric.

Istoria timpurie a universităților europene arată că teologia creștină a fost multă vreme considerată o știință în sens riguros. Începând cu secolul XIII, teologia se dezvoltă pe o structură sistematică împrumutată din filozofia aristotelică, pe baza căreia își articulează pozițiile dogmatice, etice și eschatologice. Toma din Aquino este probabil cel mai reprezentativ pentru încercările de a construi o argumentare congruentă, cu privire la principiile teologiei. O astfel de argumentare nu deduce propoziții dintr-un set de premise, ci invers, stabilește o ipoteză și adună „date care se arată a fi în consonanță cu principiile explicative ipotetice și care conduc în mod natural la acestea”[1]. Se caută confirmarea unei ipoteze teologice prin implicațiile sale, și nu doar prin apel la adevărul revelației. Orice propoziție teologică este în ultimă instanță verificată pentru coerența ei logică și discursivă. Aceste dezvoltări se petreceau într-un cadru în care teologia și metafizica erau suprapuse din punctul de vedere al metodei de lucru. Studiul principiului motor și studiul divinității erau identice din punct de vedere structural încă din perioada Renașterii Carolingiene. Și în acest sens, teologia, ca știință a principiului determinant al realității, ocupa locul de vârf printre disciplinele științifice. Aceeași metodă a fost adoptată de teologia protestantă timpurie, care însă, în loc de principii metafizice, a căutat să valideze textul scripturistic uzând de mijloacele analizei hermeneutice și istorice.

Consonanța cu știința și filozofia era crucială, pentru că încadrarea teologiei în arhitectura instituțională a universității era dependentă de universalitatea și consecvența sistemului ei explicativ. Existența ei în universități era dependentă de valabilitatea ei ca știință, laolaltă cu celelalte discipline. Odată ce cadramentul medieval a devenit insuficient, iar științele și filozofia au avansat, teologia s-a găsit într-o asimetrie metodologică față de restul disciplinelor academice și, treptat, a devenit marginală. În contextul secular, prezența ei în universitate a devenit doar o simplă stare de fapt, admisă din respectul pe care societatea îl are față de importanța socială a denominațiilor religioase. Existența ei în instituțiile de învățământ este mai degrabă o oglindire a existenței bisericilor în sfera socială, însă autoritatea ei epistemică este practic inexistentă. Din acest punct de vedere, teologia trebuie să devină auto-reflexivă și critică. O reîncadrare în structura instituțională modernă nu poate consta doar în reafirmarea status quo-ului teologiei, ci trebuie, în primul rând, să stabilească conexiuni cu celelalte discipline științifice și, în al doilea rând, să reflecteze asupra propriei structurări interne.

În afară de consecințele politice ale tensiunilor religioase din secolul XVII, războaiele religioase și sciziunea din interiorul bisericii au declanșat un fenomen foarte important pentru integritatea științifică a teologiei din spațiul occidental. Teologia ca știință despre Dumnezeu a fost înlocuită de conceptul de religie (sau confesiune) ca sursă a cunoașterii revelate despre Dumnezeu. Tradiția confesională s-a transformat în criteriul verității afirmațiilor despre divinitate. Altfel spus, unitatea de bază a teologiei nu mai este propoziția adevărată și demersul către iluminarea adevărului universal, ci ceea ce este deja formulat de religie (sau de confesiune). Punctul de plecare al teologiei nu mai era deci chestionarea perspectivelor despre lume și om, pornind de la sursele adevărului, revelația și rațiunea, ci încadrarea ei într-o gândire religioasă deja existentă.

Dar a face din religie sau confesiune criteriul de verificare a teologiei înseamnă a antropologiza teologia. Religia, așa cum o înțelege Pannenberg, constă în experierea divinității și în acțiunea în conformitate cu credința, care sunt particulare și umane. Acestea sunt principiile pe baza cărora se dezvoltă o tradiție religioasă de gândire, cu toate specificitățile ei aferente. Însă experiența religioasă și relația cu divinitatea nu sunt transmisibile decât într-un mod îngrădit de limitele limbajului și de abilitățile discursive ale omului, care nu păstrează esența experienței religioase. Experierea divinității și acțiunea conformă cu credința sunt eminamente subiective. Religia înțeleasă ca experiență și conduită umană nu poate fi o temelie bună pentru întemeierea unei științe a lui Dumnezeu, pentru că pune omul în centrul discursului despre Dumnezeu. Însă religia reprezintă conținutul pe care această știință îl va analiza.

Nu ar trebui să se înțeleagă că Pannenberg privește religiile exclusiv ca fenomene umane. O astfel de poziție este în contradicție cu însăși ideea de religie ca învățătură revelată. Ce sugerează el este că teologia trebuie să devină critică, ea trebuie să uzeze mijloacele hermeneutice și istorice de analiză scripturistică, să întemeieze o fenomenologie a experienței religioase și să își investigheze logic discursul cu privire la divinitate, pentru a se putea susține științific.

Pe acest fundal apar teologiile teocentrice ale lui Erich Schaeder și Karl Barth. Teologia dialectică a lui Barth era un răspuns la încercările teologiei liberale de a întemeia credința creștină pe principii istorice și hermeneutice. Imaginea istorică a Lui Iisus nu echivala însă Hristosul Scripturii, iar dezintegrarea imaginii liberale a adus cu sine reorientarea către o formă de credință bazată pe obediență și spontaneitate. Însă după Pannenberg, aceste teologii păstrează în continuare un iz antropocentric. El a criticat dur atitudinea lui Barth față de susținerea rațională a credinței creștine. Pentru Barth, credința era obediența absolută și lipsită de orice urmă de îndoială față de Cuvântul Lui Dumnezeu. Nu putem trata o propoziție teologică ca pe o ipoteză ce urmează a fi validată, ci ea trebuie asumată ca axiomă înțeleasă prin sine. După Pannenberg, problema este că, în aceast context, teologia este dependentă de alegerea umană într-un circuit închis. Ea nu se impune științific și universal, ci rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă dacă o va asuma sau nu, fiind de cele mai multe ori perpetuată doar prin obișnuință, cu o anumită conduită aferentă grupurilor sociale credincioase. Autoritatea teologiei este limitată la alegerea decidentului.

Dacă, în schimb, se vrea o teologie teocentrică, atât în conținut, cât și în autoritatea cu care se impune practic, în modul prin care se integrează în viziunea și acțiunile unui om obișnuit, singura metodă este – poate în mod contraintuitiv – să ne folosim rațiunea pentru a ajunge pe o cale argumentată la o înțelegere teocentrică a lumii și a omului. Dacă teologia are să fie o știință a lui Dumnezeu, ea nu poate avea ca punct de plecare doar credința, încrederea în Cuvânt, ea nu poate să se rezume la ce consideră un individ oarecare că este adevărat. Dacă obiectul ei este Dumnezeu, ea trebuie să se ocupe în mod implicit și de componenta descriptivă prin care contactul cu divinitatea este mediat. Dacă înțelegerea lui Pannenberg asupra Revelației ca istorie este corectă, iar Dumnezeu se dezvăluie retrospectiv prin analiza istorică, atunci o știință a lui Dumnezeu nu poate decât să plece de la înțelegerea realității în care ne aflăm și devoalarea treptată a sensului care se ascunde în spatele fiecărei contingențe istorice.

Pannenberg nu își propune demistificarea teologiei, ci caută să deschidă dialogul cu celelalte domenii de studiu prin clarificarea limbajului teologiei, astfel încât aceasta să poată integra celelalte perspective științifice despre om, cosmos și divinitate într-un corpus teologic sistematic. „Cineva poate refuza să recunoască implicațiile propriului limbaj numai cu prețul refuzului de a înțelege ce spune”[2], scria el. Este de asemenea corect faptul că nu putem, din cauza limitelor noastre umane, discursive și conceptuale, să vorbim exhaustiv despre divinitate, însă trebuie să articulăm cu sens acele aspecte pe care le putem articula. Proiectul său este unul de înnobilare a teologiei prin asimilare a concepțiilor științifice și istorice, ca părți componente ale afirmațiilor teologice în interiorul unei teologii sistematice. Rolul teologului este de a cunoaște tot ce se poate cunoaște despre această lume, de a fi în vârful ierarhiei intelectuale, pentru că numai după ce cunoaștem limitele înțelegerii umane putem să începe să vorbim – și doar într-o anumită măsură – despre ceea ce o transcende.

Acum nu mai poate fi vorba doar de „saltul credinței” – de ideea că anumite perspective teologice par greu sau poate chiar imposibil de acceptat rațional și că din acest motiv acceptarea lor se face doar printr-un avânt plin de speranță în adevărurile de credință. Și nici de problema alegerii unei structuri explicative a realității după criterii metateoretice din filozofia științei. Pentru Pannenberg pare clar faptul că nu mai poate fi vorba de alegerea unei teorii, pentru că alegerea între două teorii presupune diferențierea lor în structura logică sau în implicații. În contextul teologiei sistematice, relația dintre teologie și științe este una de incluziune, alegerea constând doar în selecționarea celui mai complet sistem explicativ, care poate fi compus dintr-un agregat de perspective științifice, la care se adaugă încărcătura mesajului teologic. Faptul că, în prezent, cele două apar ca opuse nu este rezultatul unei incompatibilități interne, ci, cel mult, al unei lipse de sincronizare. Motivația este, de fapt, aceea de a înțelege cât mai mult din realitate, nu doar cum funcționează ea, ci și de ce și care este este sensul unei anumite funcționări. Numai prin intermediul rațiunii, ca sursă de iluminare și ca termen mediu al relațiilor interumane, ne putem înțelege între noi, ca oameni, și putem împărtăși ceea ce considerăm a fi adevărat. Numai prin întemeierea unei științe teologice sistematice se poate da relevanță epistemică sensului pe care teologia îl oferă existenței umane.

Problema pe care o ridică Pannenberg este următoarea: în ce fel ar trebui să se adapteze infrastructura conceptuală a teologiei la schimbările climatului de opinie, dat fiind că părțile care intră în compoziția perspectivelor ei despre om și natură sunt în bună măsură aceleași cu obiectele de studiu ale științelor moderne? Care este raportul dintre structură și conținutul explicativ în cazul teologiei și în ce fel ar putea teologia integra structura metodologică a științei pentru a susține aceleași teze, pe înțelesul omului modern?

Însă cea mai importantă problemă pentru Pannenberg este probabil problema sensului în societatea seculară. Prin aceasta, el nu înțelege o filozofie a vieții, ci un aspect integrat în țesătura realității, a cărui omisiune rezultă doar din propria noastră ignoranță. Cum poate dezvălui teologia un sens al existenței umane, adresându-se unei modernități care vorbește și gândește în cu totul alți termeni decât ea? Cum poți vorbi unui om modern, rațional, cult despre apofatism, transsubstanțiere, înviere și viață după moarte fără a cădea în povestiri fantastice?

Una din problemele recurente în istoria creștinismului vizează importul de concepte și metode din spectrul disciplinelor filozofice și științifice în cel al teologiei. Iar un răspuns cu o rezonanță puternică în prezent susține că cele două ar trebui să rămână eterogene și că infuzia de concepte filozofice în corpusul teologic duce la o denaturare și rigidizare a credinței și a mesajului hristic. Totuși, Pannenberg pare de multe ori să sugereze o altă abordare a problemei: când anume nu a existat acel izomorfism între filozofie și teologie? Și mai departe: nu este cumva încercarea de a epura teologia de știință și filozofie tot ecoul unei anumite perspective filozofice infiltrate în corpusul teologic? Nu este anti-filozofia rezultatul unei alte filozofii? Și ce ar însemna pentru teologie să nu dispună de niciun mijloc epistemic, analitic și descriptiv, furnizat de disciplinele specializate în acest sens?

Primul aspect metodologic asupra căruia gânditorii teologici ar trebui, deci, să-și întoarcă atenția vizează ce este mai exact o propoziție teologică. Sau care este demarcația dintre o declarație de credință și o propoziție teologică. În primul rând, spune Pannenberg, o propoziție teologică trebuie verificată, pentru că altfel nu dispune de nicio autoritate epistemică. Orice propoziție are un caracter ipotetic, până când identificăm un principiu valid care să o confirme. Din acest motiv, unii ar putea spune că afirmațiile teologice neverificabile nici măcar nu sunt propoziții, ci doar enunțieri ipotetice, metafizice. Teologia, în acest sens, nu este nimic mai mult decât o foarte mare ipoteză. Propozițiile teologice au mai fost clasificate drept „rostiri performative”, adică enunțieri procedurale fără valoare descriptivă, precum primele cuvinte ale Crezului creștin: „Cred într-unul Dumnezeu…”. Aceste enunțieri nu îndeplinesc standardele validării empirice sau logice, astfel încât să poată fi numite propoziții. Sintagma „Cred într-unul Dumnezeu…” nu spune nimic despre existența lui Dumnezeu; în fapt, ea nu enunță nimic altceva decât angajamentul unui credincios cu o instanțiere ipotetică a ceva necunoscut numit Dumnezeu. Din acest punct de vedere, teologia nu ar fi mai mult decât un sistem de proceduri standard în cadrul întreprinderii mai generale în vederea obținerii unui bun ipotetic, bunăoară, mântuirea.

Și tocmai aici este problema. Teologia nu poate fi compusă doar din astfel de „proceduri” deoarece, pentru ca ele să aibă sens, se cere confirmarea obiectului lor. Sintagma „Cred într-unul Dumnezeu..” nu are sens decât dacă există un Dumnezeu și dacă eu chiar îndeplinesc acțiunea de a crede în el – altfel, ea nu spune nimic. Pentru ca procedura să aibă vreun sens, este necesară  existența unei substructuri conceptuale, veridice, care să susțină și să valideze respectiva practică. Această structură, pentru a putea fi inteligibilă, trebuie să fie rațională. Orice deviere de la această condiție dizolvă coerența discursivă a teologiei și integritatea obiectului ei. Propozițiile fideistice, declarațiile de credință nu constituie, în sens riguros, propoziții și nu pot face parte din structura explicativă a teologiei.

Din acest punct de vedere, discuția se mută asupra problemei verificabilității ipotezelor teologice pe baza cărora se ridică restul sistemului teologic. Și aici ar trebui să fie primul impas pe care orice cititor ar trebui să îl resimtă. Cum este posibilă validarea unei propoziții fundamentale precum „Dumnezeu există”? Care este criteriul de verificare? Putem confirma astfel de propoziții printr-o analiză strict pozitivistă, prin confruntarea lor cu realitatea empirică? Răspunsul este, evident, negativ. Pannenberg urmează altă direcție decât cea pozitivistă și caută validarea aserțiunilor teologice pe baza câtorva criterii.

Primul este valoarea explicativă a sistemului teologic. Al doilea este reprezentat de mijloacele hermeneutice și istorice de analiză a conceptului de Dumnezeu în Scriptură și experiența religioasă de la începutul gândirii până în prezent. Și cel de-al treilea este exigența logică și clarificarea principiului de validare a propozițiilor teologice, adică clarificarea conceptului de adevăr.

Ar mai trebui menționată centralitatea istoriei religiilor în analiza teologică sistematică. Pannenberg nu contestă existența unor principii generale în interiorul religiei, însă înțelege religia ca fiind un mod de a experimenta realitatea. Din acest punct de vedere, istoria religiilor ar putea analiza variațiile pe care experiența religioasă le-a suportat de-a lungul secolelor și gradul în care acele variațiuni au depins de schimbări în concepțiile despre om și natură din filozofie și știință. Indiferent de tradiția și experiența religioasă în cauză, orice religie are o componentă conceptuală descriptivă, care se cere a fi explicitată.

Revenind: cum poate fi testată o propoziție despre Dumnezeu? Am sugerat un început de răspuns mai sus, însă tratarea mai pe larg a acestui subiect ar merita o lucrare mai cuprinzătoare. Trebuie stabilite câteva trepte ale expunerii. Înainte de a vorbi despre testare – care se produce prin confruntarea ipotezelor cu realitatea – ar trebui clarificat la ce se referă Pannenberg când spune realitate. Pentru el, procestul derulării istorice a evenimentelor și contingența fenomenelor istorice trimite la incompletitudinea de sens a realității fenomenale. Sistemul lucrurilor existente este, de fapt, un întreg ireal, deoarece realitatea încă nu s-a încheiat ca un întreg cuprinzător. Chiar dacă am putea cunoaște exhaustiv structura realității așa cum este, tot nu ar însemna că avem o cunoaștere completă asupra realității și asupra a tot ce cuprinde ea, deoarece istoria este încă în derulare și va rămâne așa până la venirea Eschatonului. Acesta este, poate, punctul de plecare și în analiza sensului, deoarece, spune Pannenberg, orice experiență individuală are sens doar într-un context mai larg. Orice element al unui sistem are un scop în raport cu întregul din care face parte. Dar „ideea unei totalități atotcuprinzătoare [a sensului], care se întinde dincolo de ceea ce este deja prezent nu are ca scop totalizarea cosmosului așa cum există deja, ci anticiparea, ca o totalitate de sens, a acelei completări ideale a realității și a forței care o va face posibilă”[3]. Realitatea nu este, deci, înțeleasă ca suma tuturor fenomenelor naturale și umane, ci ca un proces dinamic animat de anumite principii-motor. Și chiar mai mult, înțelegerea lui Pannenberg a Revelației ca istorie, ca forță activă, implicată în desfășurarea evenimentelor în timp, aduce cu sine dificultatea de a identifica fenomenul implicării divine în experiența realității.

A testa realitatea divinității atotdeterminante prin comparație cu experiența, fie ea religioasă sau naturală, nu este posibilă în sens strict. De aceea, spune Pannenberg, ipotezele teologice trebuie validate prin implicațiile lor, iar coerența lor internă, prin analiza logică a conținutului explicativ; adică prin modul în care principiile sistemului teologic pot sau nu fi identificate cu sens în explicațiile privind experiența generală a realității așa cum ne este dată, fiind totodată în acord cu celelalte structuri explicative științifice. Dumnezeu nu este disponibil ca instrument de măsură pentru toate afirmațiile noastre despre El. De aceea ele trebuie testate prin cofruntare cu implicațiile ideii de Dumnezeu, în măsura în care o postulăm ca principiu determinant al realității și constatăm implicațiile sale pentru modul în care înțelegem omul și lumea în care trăim.

Propozițiile teologice au deci sarcina dificilă de a armoniza două componente foarte distincte ale realității. În primul rând, cadrul general de legi și principii pe care le oferă știința și, în al doilea rând, experiența religioasă, particulară, subiectivă. Sarcina ei, ca știință care studiază realitatea și, indirect, pe Dumnezeu, este să verifice în ce măsură cele două pot fi armonizate fără contradicții și ce mai exact pot ele exprima cu sens.

Problema pare cu atât mai complexă în cazul testării propozițiilor religiei. Ceea ce a fost formulat în diferitele tradiții a fost supus schimbării, în cusul istoriei, în funcție de modul în care oamenii au înțeles și experimentat realitatea contingentă. Asta înseamnă că propozițiile religiilor trebuie supuse unui proces constant de actualizare a structurii de înțelegere a divinității și naturii, pentru a integra noi experiențe și explicații ale realității. Acest proces a existat în cadrul religiilor încă din primele veacuri, spune Pannenberg. Iar tematizarea teologică a experiențelor este crucială pentru analiza sa, deoarece, spune el, în religii găsim ceea ce este doar implicit în afirmațiile științei. Mai exact, incompletitudinea eschatologică a realității, care permează și conferă sens disciplinelor teologice și religioase și care nu este explicitată în științele naturale. Teologia, din acest punct de vedere, emite ipoteze cu privire la modul în care religiile devoalează ceea era doar implicit în alte discipline și caută compatibilitatea dintre registrul explicării naturale și cel explicării religioase-eschatologice a realității. Chiar dacă cadrul general este dat de știință și în special de filozofia științei, conținutul care conferă o oarecare completitudine explicativă a sistemului teologic sunt religiile. Și, din acest motiv, teologia, ca știință a lui Dumnezeu, este posibilă doar indirect, prin medierea religiilor și a structurii de validare, și nu direct, precum în cazul experierii directe a divinității.

Dacă sistemul teologic al lui Pannenberg are sau nu să fie un nou mod de a înțelege teologia la scară largă rămâne un mare semn de întrebare, la care numai generațiile care vor urma pot răspunde. Tot ceea ce putem constata acum sunt profunzimea și densitatea cu care teologul german caută să soluționeze o problemă pe care mulți dintre teologii contemporani lui nici măcar nu o sesizau.

NOTE:

[1] Wolfhart Pannenberg, The Historicity of Nature, Essays on Science and Theology, West Conshohocken, Pennsylvania, Templeton Foundation Press, 2008, p. 19.

[2] Wolfhart Pannenberg, The Historicity of Nature, Essays on Science and Theology, West Conshohocken, Pennsylvania, Templeton Foundation Press, 2008, p. 15.

[3] Wolfhart Pannenberg, The Historicity of Nature, Essays on Science and Theology, West Conshohocken, Pennsylvania, Templeton Foundation Press, 2008, p. 18.

Bibliografie

Wolfhart Pannenberg, The Historicity of Nature, Essays on Science and Theology, West Conshohocken, Pennsylvania, Templeton Foundation Press, 2008.

Wolfhart Pannenberg, Theology and the Philosophy of Science, Philadelphia, The Westminster Press, 1976.