George Orwell: Despre adevăr (fragment)

Literatura engleză, la fel ca alte literaturi, este plină de poeme despre bătălii, însă trebuie subliniat că acelea care și‑au câștigat un soi de popularitate vorbesc întotdeauna despre dezastre și retrageri. Nu există nici un poem popular despre Trafalgar sau Waterloo, de pildă. Armata lui sir John Moore, prinsă într‑o luptă disperată în ariergardă la La Coruña, înainte de a se reîmbarca (exact ca la Dunkirk!), este mai incitantă decât o victorie strălucită. Cel mai emoționant poem de luptă în limba engleză este despre o brigadă de cavalerie care a atacat în direcția greșită. Iar din ultimul război, cele patru nume care chiar s‑au întipărit în memoria colectivă sunt Mons, Ypres, Gallipoli și Passchendaele, toate niște dezastre. Numele marilor bătălii care în cele din urmă au spulberat armatele germane pur și simplu nu sunt cunoscute de publicul larg. Motivul pentru care antimilitarismul englez îi dezgustă pe observatorii străini este că el nu ține seama de existența Imperiului Britanic. Asta cam miroase a ipocrizie. La urma urmei, englezii s‑au înstăpânit peste un sfert din globul pământesc și păstrează controlul asupra acestuia grație uriașei lor flote militare. Cum îndrăznesc să schimbe macazul și să spună că războiul este imoral?

Este adevărat că englezii sunt ipocriți apropo de imperiul lor. În cazul clasei muncitoare, această ipocrizie constă în faptul că oamenii nu știu că imperiul există. Însă aversiunea lor față de armatele permanente este un instinct cât se poate de sănătos. O marină militară mobilizează mult mai puține efective și este o armă îndreptată către exterior care nu poate afecta direct politica internă. Dictaturi militare sunt peste tot, însă nu există nici o dictatură navală. Ceea ce detestă cu toată ființa lor englezii din aproape toate clasele sunt genul de ofițer arogant, clinchetul pintenilor și tropăitul bocancilor. Cu zeci de ani înainte să audă cineva de Hitler, cuvântul prusac avea în Anglia cam aceeași semnificație pe care o are astăzi termenul nazist. Atât de adânc înrădăcinat este acest sentiment, încât de o sută de ani ofițerii din armata britanică, pe timp de pace, poartă mereu haine civile atunci când nu sunt de serviciu.

Un indicator rapid, dar destul de corect al atmosferei sociale dintr‑o țară este pasul de defilare al armatei sale. O paradă militară este de fapt un soi de dans ritual, ca un fel de balet, exprimând o anumită filosofie de viață. Marșul nazist, de pildă, este una dintre cele mai oribile imagini din lume, cu mult mai terifiantă decât un bombardier în picaj. Pur și simplu este o demonstrație de forță primitivă; într‑un mod cât se poate de conștient și de intenționat, te duce cu gândul la imaginea unui bocanc strivind o față. Urâțenia e parte a esenței sale, căci ceea ce spune este: „Da, sunt hidos, dar să nu cutezi să râzi de mine”, ca grimasa brutei care își sfidează victima. De ce nu se folosește în Anglia acest „pas de gâscă”? Sunt, slavă Domnului, destui ofițeri ai armatei care ar fi foarte încântați să introducă așa ceva.