Hakima Aït El Cadi, socioloagă și musulmancă, povestește cum filosofia și școala au salvat-o

Un articol de Isabelle Girard pentru Madame Figaro

Socioloagă, antropoloagă a adolescenței și specialistă în protecția copilului, Hakima Aït El Cadi evocă șocul provocat de asasinatul lui Samuel Paty și povestește cum școala și filosofia au învățat-o să gândească liber. 

Madame Figaro: Ce părere aveți despre tragedia cazului Samuel Paty?

Hakima Aït El Cadi: Situația tragică prin care trec Franța și sistemul de învățământ republican nu poate fi descrisă în cuvinte. Hidra islamistă nu încetează să ne sfideze valorile. Soțul și fiul meu lucrează în domeniul educației. Suntem bulversați. În timpul adunării de la Avignon la care am participat duminică, 18 octombrie, puteai discerne din mulțime voci, șoapte și priviri care căutau să se alieze împotriva noastră: „Unde sunt musulmanii?”, păreau că ne întreabă. Noi purtam doliu și nu spuneam nimic. Dar în interior și noi ne întrebam la rândul nostru: „Despre ce musulmani vorbiți?”

În ziua de azi, nouă, francezilor de credință musulmană, ne este foarte greu să vorbim. Oare ar trebui să păstrăm tăcerea, pentru a menține incluziunea laică pe care am obținut-o în urma unui proces îndelungat? Sau ar trebui să convingem generațiile tinere că îți poți practica credința urmând dogmele fundamentale ale islamului – care implică fraternitatea, solidaritatea și ajutorul reciproc – și în societatea secularizată?

Filosofia vă ajută în ziua de azi să combateți această stare proastă a lucrurilor?

Aproape mai mult ca niciodată. Emanciparea intelectuală pe care mi-a oferit-o studiul filosofiei, mai întâi în anii terminali de liceu și a apoi la Universitatea din Strasbourg, m-a eliberat spiritual de sintagma „sunt musulmancă”, și m-a ajutat să o înlocuiesc cu sintagma „sunt republicană”, fără să mă simt vinovată că am greșit față de credința mea și astfel să fiu liberă să o practic fără să port hijabul. Ea mi-a permis să cresc spiritual și să ajung la o deschidere față de universul din jurul meu care, contrar celor spuse de predicatori, m-a înrădăcinat mai mult ca niciodată în credința mea și în practicarea riturilor care stau la baza islamului, ajutându-mă să descopăr anumite înțelepciuni sufletești și spirituale.

Gândirea filosofică m-a ajutat să îmi dau seama de necesitatea unei secularizări, lucru pe care toți practicanții care trăiesc interiorul unei comunități cu un conținut cultural diversificat ar trebui să îl înțeleagă, pentru a putea crea legături cu țara în care trăiesc și pentru a respecta lucrurile ce garantează echilibrul societății noastre.

Când ați descoperit filosofia?

În 1993, la 17 ani, când am intrat în ultimul an de liceu. Familia tocmai mă căsătorise cu un tânăr student de la Strasbourg, pe care l-am ales dintre mai mulți pretendenți pentru că locuia în celălalt capăt al Franței. Mi s-a permis să merg la el de îndată ce am obținut diploma de Bacalaureat. Voiam să plec departe de Nantes. În acel an, trei dintre verișoarele mele au fugit și de aceea, am fost ferecată în strânsoarea islamului conservator. O grupare de Frați musulmani s-a instalat în orașul meu. La scurt timp, prin intermediul unui văr a cărui soră își abadonase familia pentru un non-musulman, am fost recrutată, după ce fusesem amenințată în prealabil.

Din fericire, în mijlocul acestei prioade întunecate, a existat școala de stat, o gură de aer între predicile de la moschee și ce mă aștepta acasă, ca tânără proaspăt căsătorită. Școala m-a ajutat în mod miraculos să evit un infern care m-ar fi făcut să înnebunesc. Odinioară, intram în clasă simțindu-mă foarte vinovată, pentru că eram conștientă că trebuie să fiu foarte atentă la credința mea când auzeam vorbindu-se despre Socrate, Nietzsche, Rousseau, Decartes, Levinas, Epicure sau Spinoza. Repetam neîncetat rugăciuni și mantre, cerându-mi iertare pentru acest păcat, despre care unii îmi spuneau că la Judecata de Apoi se pedepsește prin turnarea uleiului fiert în urechi, pentru că am ascultat de atei, de kouffari.

„Datorită rațiunii filosofiei am început să înțeleg ce femeie aș putea deveni.”

Apoi, am primit un semn extraordinar care m-a asigurat că mergeam pe calea cea bună: când profesoara mea de filosofie, Doamna Lévêque, s-a îmbolnăvit, a fost suplinită de un profesor care se numea Domnul Abraham. Amândoi purtau nume din Coran deci făceau parte din familii de credincioși. Conștientizarea acestui lucru a fost pentru mine o șansă incredibilă, pentru că m-a ajutat să îmi depășesc chinul interior și m-a determinat să le calc pe urme. Vă dați seama în ce stadiu eram?

Apoi, datorită circularei Bayrou cu privire la laicitate, hijabul a fost interzis în incinta școlii. Astfel încât, atunci când mi-l dădeam jos, înainte de a intra în curtea școlii, simțeam că devin o altă persoană. Am început să am îndrăzneala de a pune întrebări, de a mă impune, de a contrazice alți oameni și de a râde. Pe scurt, am regăsit ceva ce făcea parte din natura mea. Pe de altă parte, când soneria anunța finalul cursurilor, simțeam cum sufletul mi se face cât un purice, pentru că știam că drumul de întoarcere spre casă mă transforma într-o persoană atât de diferită de femeia în care aspiram să mă transform. Până atunci, crescusem în obscuritatea islamului radical. De-a lungul anilor, am stagnat fără să conștientizez acest lucru cu adevărat, pentru că eram adolescentă. Ca tineri, eram puși să ne autodefinim într-un mod coercitiv, nu prin apartenența la națiunea franceză sau la republică, ci la religia islamică și la comunitatea formată în jurul ei, la umma. Această logică identitară separatistă nu a funcționat pentru mine.

Spuneți că filosofia v-a salvat. De ce?

Datorită raționamentului filosofic, care ne invită pe toți să conștientizăm faptul că dispunem de un liber arbitru și ne îndeamnă să observăm posibilitățile din jurul nostru și să fim în pace cu noi înșine, am început să înțeleg nu cine eram, ci ce fel de om aș putea deveni. Atunci am înțeles de ce atât de mulți predicatori văd filosofia – o disciplină care te învață să te îndoiești – ca pe o otravă pentru credință și de ce încercau să ne îndepărteze de ea. Dezvoltasem un oarecare sentiment de clemență față de mine însămi, în raport cu limitările care erau impuse individualității mele cât timp eram într-o societate secularizată (cum ar fi limitarea purtării hijabul doar în timpul practicilor culturale și în spațiul privat). Astfel, principiul esențial al țării și al coeziunii, care trebuie să guverneze relațiile sociale în spațiile publice, a început să aibă întâietate.

În interiorul femeii care nu își ascunde părul, își face manichiura sau practică înotul, se ascunde un suflet însetat de spiritualitate, care observă fundamentele unui islam luminat. Dacă islamiștii consideră că în spatele emancipării corporalității nu există un suflet plin de credință în Dumnezeu, este de datoria noastră, a femeilor practicante, să demonstrăm contrariul și să le educăm pe fiicele noastre să privească acest lucru ca pe ceva firesc. Întâlnirea cu filosofia face posibilă aderarea la această cale, iar secularismul garantează libertatea de exprimare în spațiul comun. În mod miraculos, școala de stat m-a îndrumat pe această cale. Acesta este motivul pentru care este esențial să se predea filosofie în toate unitățile de învățământ care, spre deosebire de cursurile generale și tehnologice, nu beneficiază de ea. Așadar, voi lupta pentru construirea unor ateliere de tip Phil ’So Free! în cartierele muncitorești, pentru a reuși să creez un mediu propice pentru iluminare și reconciliere.

Articol original: Hakima Aït El Cadi, sociologue, musulmane, raconte comment la philo et l’école l’ont sauvée