Hayek, Benda și intelectualii

Un articol de Andrei Poganu, student la Facultatea de Filozofie, Universitatea de Vest, Timișoara

Care este locul gânditorului în lume, ce este el și cu ce se ocupă sunt întrebări care au apărut în diverse forme și care au primit diferite răspunsuri în cursul istoriei gândirii. Modernitatea a produs o nouă denominare, specială, pentru un anumit tip de gânditor modern, pe care l-a botezat intelectual. Portretul lui este întru-câtva confuz, înghesuit undeva printre toate celelate titluri istorice – filosof, savant, gânditor, cărturar. Iar ultimul secol, poate mai mult decât oricare altul, a fost bogat în explicații privind natura și scopul intelectualului în marea dinamică civilă. Articolul de față își propune doar o modestă tratare complementară a două perspective asupra noii denominațiuni.

Primul pe care îl am în vedere este Julien Benda și renumita sa carte, Trădarea cărturarilor. Nu este departe de adevăr să afirmăm că această lucrare este mai degrabă recunoscută decât cunoscută. Cartea și-a câștigat un renume mondial, dar este adesea neînțeleasă. De cele mai multe ori „trădarea” se rupe de „trădător”, iar cititorul nu mai știe exact cine ce a trădat și de ce.

Pentru a păstra coerența discursului, trebuie din capul locului făcute câtave precizări privitoare la Benda și lucrarea lui. În primul rând, discursul lui se adresează publicului interbelic sensibil la dezechilibrele sociale și politice apărute în primii ani după Primul Război Mondial, în țări precum Germania sau Italia, și care încep să se infiltreze în politica franțuzească. Benda ține cont de relațiile politice fine construite între stat, biserică și universități, precum și alte instituții care influențează climatul de opinie. Atacul său este îndreptat împotriva tendințelor reacționare ale grupului de intelectuali adunat în jurul revistei Action Française. Iar critica intelectualității vizează naționalismul acerb al anilor ’20 și ar trebui păstrată doar în acel context. Teza lui este aceea că dorința de superioritate și de câștig material au penetrat cercurile intelectuale și au corupt mințile „cărturarilor”. Pasiunile politice i-au transformat treptat, din reprezentanți ai „binelui general” în militanți pentru un „bine parțial”, devenind astfel activiști politici.

Trădarea de care vobește Benda se referă la o abdicare de la însăși vocația de intelectual în favoarea scopului mult mai puțin nobil de militant politic. Problematica este, în primul rând, una de vocație, de chemare spirituală, care se desfășoară pe două paliere diferite. Benda este mâhnit de suspendarea judecății raționale și obiective în favoarea unor interese mult mai puțin justificate, cele naționale și de clasă. Astfel, prima decădere a intelectualului este de ordin moral. Atenția intelectualului se reorientează de la adevărurile morale universale la aparențele trecătoare. Patriotismul este, în opinia lui Benda, o perfecționare a pasiunilor politice opuse spiritualului, care, în forma lor cea mai puternică, devin ceea ce Benda numește cultul succesului. Spiritualul înglobează principiile universale ale omului care îl înalță pe acesta dincolo de granițele rasei, clasei și sexului. Cărturarul este chemat la contemplarea ideilor universale, ale fundamentelor culturii și umanității și nu la înrâurire politică sau afirmarea superiorității unui grup de oameni asupra altui grup de oameni. Orientarea sa trebuie să fie, strict vorbind, una spirituală. Prin coborârea la nivelul maselor pasionale, intelectualul își pervertește natura superioară, neafectată, critică și justă. Trădarea este, de fapt, o decădere esențială a intelectualului.

A doua decădere vizează totala sa reorientare către sfera practică. Maladia intelectualilor, potrivit lui Benda, este „realismul divinizat” ca opus al culturii spiritului și susținător al unui interes prejudiciat de pasiuni și interese politice improprii naturii contemplative a cărturarului. El asociază orientarea intelectualului spre practic cu apusul unei anumite tradiții de gândire. „Nimic nu măsoară mai clar profunzimea deciziei cărturarului modern de a înălța în slăvi modul real – practic – al existenței şi de a-l coborî pe cel ideal sau propriu-zis metafizic. Să amintim că venerarea individualului este, în istoria filozofiei, aportul gînditorilor germani (Schlegel, Nietzsche, Lotze), în timp ce exaltarea metafizică a universalului (nu străină de un anume dispreț față de experimental) este moştenirea cea mai de seamă lăsată de Grecia spiritului uman; astfel că, şi în privința aceasta ca şi în ce are ea mai profund, doctrina cărturarilor moderni reprezintă triumful valorilor germanice şi falimentul elenismului.” Fără să ne întrebăm aici dacă părerea lui Benda despre „aportul gânditorilor germani” este sau nu justificată,  accentul pe care îl pune pe modelul filosofiei clasice este revelator pentru următoarea etapă în analiza trădării cărturarilor, mai exact, pentru răspunsul la întrebarea ce trădează intelectualii de fapt?

Modelul cărturarului, modelul trădat, autentic, așa cum îl vede Benda, face parte dintr-un ideal înrădăcinat în istoria ideilor încă de pe vremea lui Thales, anume filosoful contemplativ, întotdeauna ocupat cu adevărurile imuabile, metafizicianul platonician prin desăvârșire. Iar în cazul lui Benda, predilecția pentru un astfel de model clasic, al intelectualului ca gânditor abstract, își poate avea originea într-un romantism târziu. Este un tablou foarte idealizat, cel prezentat de Benda, intelectualul ca reprezentant al valorilor imuabile ale umanității, mereu prezent, dar niciodată implicat în ordinea civilă. Activitatea sa este prin definiție inactivă, sau în cel mai bun caz reactivă, prin critica devierilor morale de la standardul ideal. Iar portretul intelectualului lui Benda începe să semene foarte mult cu Faust a lui Goethe care mai că era pregătit să se sinucidă de dragul cunoașterii. Probabil că sub un avânt romantic, același soi de devotament caută și Benda. Asta nu înseamnă că intelectualii ar trebui să trăiască precum pustnicii, rupți de lume. Prezența lor în societate este cât se poate de vizibilă, doar că nu sunt preocupați de „treburile lumii” ci de alte lucruri, mai înalte.

Discursul lui Benda amintește de stilul recalcitrant al unui Iluminism francez romanțat à la Voltaire. Benda nu se dedică contraargumentării, în fapt nici măcar nu atacă propriu-zis opoziția adusă de cercul intelectual al Acțiunii Franceze pentru ce este el. Ci se rezumă la a-i ironiza pe reacționari pentru ce consideră el că reprezintă. Din punctul acesta de vedere, Benda constuiește un „om de paie” pe care mai apoi îl dezmembrează prin atacuri retorice inteligente, însă nu oferă o bază argumentativă serioasă pentru a contracara avântul Acțiunii Franceze și al naționalismului.

Al doilea gânditor pe care vrem să îl prezentăm este Friedrich A. Hayek. În Intelectualii și Socialismul, acesta aborda problema funcției intelectualului și a modului în care generația sa a fost martora răspândirii rapide a socialismului în cercurile intelectuale europene. Hayek începe articolul într-o manieră analitică, se întreabă ce este intelectualul în societate și analizează, pozitiv, care este rolul acestuia în dinamica societății civile. Definiția pe care o dă el intelectualului este cea de profesionist în vânzarea ideilor la mâna a doua. Pe lângă intelectual, mai distinge alte două specializări foarte importante, expertul sau savantul și omul „acțiunii” sau practic. În cazul lui Benda cele trei specializări se confundă sub același termen, „intelectual”. De aici și confuzia privind scopul acestuia. Cu toate că aportul personal al intelectualului în modelarea ideilor este incontestabil, în diviziunea muncii, intelectualul se ocupă cu vânzarea, și nu atât cu producerea de idei. Ceea ce califică un individ pentru titlul de intelectual nu este erudiția, ci capacitatea de a elibera rapid informații. El este un intermediar iar calitățile sale indispensabile sunt abilitatea retorică și publicistică de a pronunța păreri relevante despre o gamă cât mai largă de subiecte, precum și familiaritatea aproape imediată cu ultimele idei și descoperiri științifice și culturale.

Este de datoria savantului să ofere informații noi, să descopere noi frontiere ale cunoașterii, să inoveze. Iar spre indignarea sa, atât timp cât își păstrează discursul savant, va rămâne în afara interesului public, care este mai tot timpul ermetic la erudiție. La fel este datoria omului practic să aplice ideile care îi sunt furnizate și să le testeze fezabilitatea. Vedem cum, într-un fel, intelectualul stă la intersecția dintre rațiunea teoretică și cea practică. El este, prin definiție, un intermediar, un hermeneut, adică un purtător și tâlcuitor al mesajelor culturale, de la un capăt al producției ideilor, la celălalt, cel al consumului lor. Iar ca intermediar, activitatea intelectualului nu ar putea fi lipsită de externalități normative.

„Acești intelectuali sunt organele pe care le-a dezvoltat societatea modernă pentru a răspândi cunoașterea și ideile, iar convingerile și ideile lor acționează ca o sită prin care trebuie să treacă toate concepțiile înainte de a ajunge la mase”, spune Hayek. Ca persoane cu perspective moniste, intelectualii adoptă o anumită viziune, un Weltanschauung sau o anumită configurație a „sitei” de care vorbea Hayek, prin care focalizează ideile și le propulsează în societate. Întrebarea aici este, cum de un anumit Weltanschauung a ajuns atât de răspândit în rândurile intelectualității?

Elementul pe care Hayek îl vede definitoriu pentru punctul de vedere socialist și care îi conferă acestuia un magnetism aparte este o anumită caracteristică vizionară. Iar speculația și nemulțumirea cu situația reală, prezentă, sunt două caracteristici specifice ale acestui mod de gândire, motivat de dorința de a proiecta cea mai bună lume posibilă în care un anumit ideal atot-tămăduitor este împlinit. Idealismul de acest gen are un farmec atât de atractiv pentru intelectual pentru că „satisface o nevoie legitimă de a înțelege baza rațională a oricărei ordini sociale și dă sens utilizării acelui impuls constructiv căruia liberalismul, după ce și-a cucerit marile victorii, i-a lăsat puține căi de manifestare deschise” și pentru că aduce șansa de „a da frâu liber imaginației”. Iar faptul că gusturile intelectualilor sunt mai bine satisfăcute de speculațiile socialiștilor, are implicații fatale pentru tradiția liberală. Este poate un fenomen cronic al liberalismului. Odată cu libertatea câștigată, cu dreptul la libera exprimare și la pluralism dobândit, societatea liberală își deschide singură calea spre auto-nimicire. Ea permite subzistența unei entități politice care pune în pericol însăși existența sistemului liberal.

O altă caracteristică principală a punctului de vedere socialist este generalizarea unor principii care aparțin unui anumit domeniu științific, și mai apoi aplicarea lor în mod interdisciplinar. Spre exemplu, aplicarea modelelor generalizate ale ingineriei mecanice asupra dinamicii acțiunii umane. Chiar dacă se va bucura de prestigiul cunoașterii științifice „de ultimă oră”,este foarte rar ca o astfel de generalizare să conducă la concluzii adevărate.

În contrast, atenția liberalului la „practic”, „sensibil” și „realist” îi conferă abilitatea de a cântări societatea pentru ce este ea și îi dă posibiliatea de a o eficientiza acolo unde este nevoie. Predilecția spre practic îl așază în opoziție cu gânditorul socialist atras de viziuni generale și de speculația despre cum ar trebui să fie societatea. Liberalul se ferește de speculația îmbrățisată de socialiști pentru simplul motiv că diminuează cantitatea de bine real pe care îl poate face. Important nu este ce crede unul sau altul, ci fezabilitatea unui proiect de îmbunătățire a condiției sociale existente prin optimizare.

Pe lângă divergența enormă dintre cele două portrete, este important de sesizat cele două planuri pe care se poartă  discursul – primul referitor la conținutul de opinie și, al doilea, referitor la mecanismul social propriu-zis. În lucrarea lui Benda, al doilea nivel este numai întrevăzut, sugerat, dar niciodată explicitat, intelectualul său nu are o funcție clară în societate, în afară de cea critică. Pentru Hayek, planul sistemic primează în analiza relației intelectual-societate, iar conținutul opiniei intelectualilor este luat în vedere numai în măsura în care afectează funcționarea societății ca sistem agregat. În cazul lui Benda, trădarea este una de conținut. De fapt, unii intelectuali, „trădători”, au alte opinii decât cele agreate de Benda, fiind considerate de către acesta compromițătoare la adresa idealului spre care toți gânditorii ar trebui să aspire. Însă, pentru Hayek, „trădarea” este una mult mai periculoasă. Unanimitatea punctului de vedere socialist pune în pericol însăși funcționarea mecanismului de schimb al ideilor. Se întrevede încetarea dezbaterilor și a pluralismului de gândire în virtutea unui ideal monist, presupus a fi superior.

Acesta este poate punctul cheie al articolului de față: diferența de ordin logic în discursul celor doi gânditori și între cele două tradiții de gândire. Trădarea cărturarilor prezintă modelul ideal al intelectualului prin contrastul cu cel viciat, îmbibat de pasiunile naționale. Doar că, făcând astfel, Benda realizează doar portretul unui ideal temporal al intelectualului, unul perisabil și născut din indignare, ca reacție la opiniile politice ale vremii. Hayek conturează modelul intelectualului real, aflat într-o societate reală, cu o funcție, de asemenea, reală și care, în modestia sa, vizează universalul.

Miza adevărată a dezbaterii devine vizibilă numai după ce armonizăm cele două planuri, conținutul de opinie și logica sistemului social. Ideile aduse de intelectuali în dinamica civilă au extensiuni normative, afectează publicul și mobilizează mulțimi. A rămâne în planul imaginii idealizate a intelectualului abstras de „treburile cetății” înseamnă a nu vedea centralitatea intelectualului în societatea civilă. Fără a avea un ton profetic, soarta întregii societăți stă în mâinile acestor oameni, intelectualii. De aceea, Hayek acordă atât de multă atenție climatului de opinie și nu se refugiază în idealul de tip Benda. Pluralismul este condiția libertății culturale, însă el trebuie să fie spontan, natural și nu programat. Hayek, mai mult decât oricine, știe cât de păguboasă este ideea că planul de organizare socio-economic centralizat ar fi mai bun decât organizarea spontană a societății. Iar generalizarea unei astfel de idei și aplicarea ei în cultură, precum și în dinamica pieței ideilor este pericolul de care Hayek caută să ne avertizeze. Cele 7 decenii de la apariția în spațiul occidental a eseului Intelectualii și socialismul, par să-i dea dreptate lui Hayek. Intelectualul liberal este o specie pe cale de dispariție, pe când socialistul apare în numere cât mai mari.

Pentru România însă, istoria a avut un curs diferit. Intelectualul român are de ales între a se conforma primatului socialist al climatului occidental sau a urmări calea libertății și a pluralismului. Derularea următoarelor decenii depinde în mare măsură de această alegere.