Herbert Marcuse: filosoful din spatele ideologiei Antifa

Un articol pentru FEE de Tyler Brandt și Jon Miltimore

Tendințele fasciste ale mișcării Antifa sunt sesizabile fără prea mult efort, însă o analiză atentă dezvăluie ideologia defectuoasă care o alimentează.

O posibilă definiție a fascismului

Nu e deloc simplu să definești fascismul. În 2016, Merriam-Webster a arătat că acesta a fost cel mai căutat termen din dicționarul on-line cu același nume. În spatele acestor căutări se află un motiv: nimeni nu știe exact ce este fascismul. Chiar și în mediul academic există un consens redus în ceea ce privește definiția.

,,Cercetătorii fascismului nu sunt de acord cu o definiție unitară a fascismului”, a afirmat The Atlantic, ,,de altfel, nici cercetătorii fasciști.”

Există unanimitate, însă, în privința unui aspect. O componentă cheie a fascismului, găsită în aproape orice definiție, este ideea că acesta presupune suprimarea opoziției politice și folosirea ,,violenței salvatoare” împotriva rivalilor ideologici în scopul creșterii influenței și puterii. Întrucât Antifa folosește în mod curent violența și intimidarea pentru a se opune coagulării oponenților săi politici și apără aceste tactici ca un mijloc pentru a-și atinge scopurile, reflexele lor fasciste sunt evidente.

Pentru majoritatea, această legătură este clară. Pentru Antifa și câțiva intelectuali de stânga, nu. Fundamentul intelectual pentru cei care resping legătura Antifa-fascism se găsește în lucrările lui Herbert Marcuse, considerate sursa filosofiei neo-marxiste.

,,Teoria critică plasează lumea într-un spațiu al conflictului opresor contra oprimat.”

Herbert Marcuse a fost un filosof, sociolog și teoretician politic germano-american.

Născut la Berlin în 1898, a fost încadrat în armata germană în 1916 la vârsta de 18 ani și a participat mai târziu în Revolta din Ianuarie (n.trad. Januaraufstand sau Spartakusaufstand). După război, își va lua doctoratul la Universitatea din Freiburg, unde își va continua studiile (și unde va scrie o lucrare despre Hegel împreună cu Martin Heidegger) înainte să ajungă la Institutul de Studii Sociale (cunoscut astăzi mai ales sub denumirea de Școala de la Frankfurt) în 1933.

La Școala de la Frankfurt, Marcuse va publica câteva lucrări despre Marx care vor abandona paradigma marxistă centrată pe muncă și lupta de clasă, și va dezvolta controversata filosofie a teoriei critice.

Teoria critică este definită ca ,,o abordare filosofică a culturii, în special a literaturii, care caută să se opună forțelor și structurilor sociale, istorice și ideologice care o produc și o limitează.”

Poate suna inofensiv, dar, în practică, teoria critică constă în analiza superficială a politicii, istoriei, artei și a societății prin prisma dinamicii puterii. Aceasta plasează lumea într-un spațiu al conflictului opresor contra oprimat și insistă că cei oprimați sunt ,,buni” iar cei care oprimă sunt ,,răi”.

Într-un articol pentru Quillette, Uri Harris descrie teoria critică astfel:

,,Prin identificarea efectelor distorsionante pe care puterea le-a avut asupra credințelor și valorilor societății, fondatorii teoriei critice au crezut că pot prezenta o imagine mai exactă a lumii. Iar când oamenii ar fi văzut lucrurile așa cum erau de fapt, s-ar fi eliberat. ,,Teoria”, sugerau ei, servește întotdeauna interesele anumitor persoane; teoria tradițională, nefiind critică în ce privește puterea, servește, în mod automat, celui puternic, în timp ce teoria critică, pentru că demaschează aceste interese, îl servește pe cel fără putere.”

Teoria critică în practică

Marcuse aplică această teorie în eseul ,,Toleranță represivă” publicat în 1965 – un adevărat exemplu de expunere înșelătoare – în care argumentează faptul că libertatea de exprimare și toleranța sunt benefice doar atunci când sunt manifestate în condiții de egalitate absolută. Când există factori de diferențiere la mijloc, care cu siguranță vor exista mereu, atunci libertatea de exprimare și toleranța sunt benefice doar celui deja aflat pe o poziție de putere.

Numește ,,represivă” toleranța manifestată în condiții de inegalitate și susține că aceasta inhibă agenda politică și îl reprimă pe cel mai puțin puternic.

Pentru a explica acest lucru, Marcuse evocă o ,,toleranță eliberatoare” care oprimă pe cel puternic și împuternicește pe cel slab. El a explicat că o toleranță eliberatoare ,,ar însemna intoleranță împotriva mișcărilor de dreapta, toleranță față de mișcările de stânga”.

Problema este următoarea: dacă vezi lumea prin lentilele neclare ale conflictului, nu poți vedea mai mult decât dinamicile puterii. Singura modalitate de a restabili echilibrul acesteia este folosirea forței. Asta înseamnă, pe scurt, că cel slab (,,de stânga”) nu poate greși deoarece este virtuos, iar cel puternic (,,de dreapta”) acționează ca opresor indiferent de situație, deoarece ocupă o poziție de putere.

Asta este logica din spatele aserțiunii marcusiene, și anume că ,,ce este proclamat și practicat ca toleranță astăzi, este în majoritatea efectelor sale cauza oprimării”.

Marcuse afirmă deschis că această toleranță eliberatoare poate părea ,,totalitaristă”, însă justifică folosirea ,,represiunii și îndoctrinării” pentru a avansa teza unei ,,majorități subversive”.

,,Asta înseamnă că modurile prin care o majoritate subversivă s-ar putea dezvolta nu ar trebui interzise, iar dacă sunt interzise prin represiune și îndoctrinare organizată, trecerea lor în legalitate ar necesita mijloace aparent totalitariste. Aceste mijloace ar include denunțarea toleranței față de libertatea de exprimare și de întrunire față de grupurile și mișcările care promovează politici agresive, înarmare, șovinism, discriminare rasială și religioasă, sau care se opun extinderii serviciilor publice, securității sociale, asigurării medicale etc. Mai mult decât atât, reinstaurarea libertății de gândire ar necesita restricții noi și rigide privind învățăturile și practicile în instituțiile de învățământ care, prin înseși metodele și conceptele lor, slujesc îngustării gândirii în limitele de conduită și discurs stabilite.”

Devine evident faptul că dacă un adept al filosofiei marcusiene poate justifica cu ușurință utilizarea tacticilor fasciste în numele luptei contra fascismului.

În schema Antifei marcusiene trebuie folosite intoleranța, agresivitatea, coercivitatea și intimidarea pentru a submina – conform părerii lor – societatea capitalistă și patriarhală care îi oprimă. Întrucât se află într-un dezavantaj în ce privește puterea, dialogul deschis și dezbaterea nu le sunt de niciun folos. Singura modalitate prin care pot să câștige puterea stă în folosirea forței și a amenințărilor cu folosirea forței, care sunt complet justificate având în vedere scopurile pe care le ating. Este o filosofie contorsionată, care se manifestă ca atare. Un exemplu grăitor este dat de membrii Antifa, care, la un protest din Portland, aruncă fecale și baloane pline de urină către forțele de ordine în scopul înaintării unei liste de cereri adresate poliției locale.

Ciclul se repetă

Există, desigur, un lucru pe care Marcuse a uitat să-l analizeze. Dacă cei oprimați sunt virtuoși și se folosesc de ,,represiune și îndoctrinare” pentru a răsturna poziția opresorilor lor, nu devin ei înșiși opresori?

Cu alte cuvinte, dacă Antifa îi reprezintă cu adevărat pe cei asupriți și utilizează forța pentru a dobândi puterea, nu devin chiar ei același rău contra căruia au luptat? Dacă puterea revine oprimaților are loc o inversare de roluri, conducând la nimic altceva decât la o luptă infinită pentru putere, un concept marxist prin definiție.

Marcuse, Antifa, precum și alți neo-marxiști ar trebui să țină seama de cuvintele lui Friedrich Nietzsche: „Ai grijă ca, atunci când lupți cu monștri, să nu devii chiar tu un monstru…pentru că atunci când privești adânc în abis. Abisul privește la fel în tine.”

Aceasta este sursa ideologiei moderne anti-fasciste, iar înțelegerea fundamentelor ei filosofice scoate la lumină adevăratele motive pentru care Antifa și alții consideră că au legitimitatea necesară pentru lupta prin mijloace fasciste contra fasciștilor.

Articol original: Herbert Marcuse: The Philosopher Behind the Ideology of Antifa