„El burlador de Sevilla”, de Tirso de Molina

El Burador, tradus în română Seducătorul din Sevilia și Musafirul de Piatră, ia naștere în perioada zbuciumată a Contrareformei, mișcarea-reacție a Bisericii Romano-Catolice în fața numărului în creștere de credincioși care migrau spre protestantism. Această perioadă este marcată și de un puternic scepticism privind ideile promovate de Renaștere, astfel că printre temele literare predominante, reflectând epoca tulbure, se numără neîncrederea în eficiența legilor politice, sociale și religioase; un pesimism legat de condiția umană; problema libertății și a damnării.

Tirso de Molina (1579-1648) a fost un călugăr romano-catolic și un dramaturg baroc spaniol. Este cunoscut mai ales pentru piesa pe care o discutăm în aceste rânduri, piesă în care apare pentru prima dată în formă scrisă prototipul personajului Don Juan. Se face remarcat și pentru abundența de personaje feminine și aducerea în discuție a unor subiecte de natură sexuală, considerate, la vremea sa, tabuu. Ideea personajului devenit celebru nu este originală lui Molina, el s-a inspirat din basmul spaniol Invitația dublă, însă este prima dată când o variantă a acestui basm este și scrisă. De asemenea, există o diferență notabilă între basmul spaniol și Seducătorul din Sevilia care subliniază crezul teologic al călugărului catolic: în basm, atunci când Don Juan cere îndurare de la divinitate sau arată remușcare, este iertat, pe când în piesă personajului i se spune că este prea târziu atunci când cere să se confeseze unui duhovnic. Astfel, ne este sugerat că Don Juan trebuie să își ispășească integral păcatele, fără drept de apel.

Ceremonialul punitiv al lui Don Juan se învârte în jurul motivului cinei. El a înșelat mai multe femei, spunând că se va căsători cu ele, iar după ce a obținut ce și-a dorit, le-a abandonat. Din acest motiv este alungat din Sevilla, însă se întoarce pe ascuns și vede o statuie închinată Generalului, tatăl unei fete căreia i-a întinat onoarea și pe care l-a omorât în duel. Oferindu-i acest statut tatălui, Molina conferă piesei o logică morală internă. Pe piatra lui de mormânt scrie că Dumnezeu îl va răzbuna. Don Juan, un egoist prin excelență, ia asta ca pe o ofensă personală și, în batjocură, invită statuia Don Gonzalo la cină. Spre surprinderea lui atent mascată (căci credința în spirite este o frivolitate permisă doar claselor de jos), aceasta îl onorează cu prezența și îi și întoarce invitația, pe care Don Juan o acceptă dintr-o loialitate stupidă față de propria reputație. Dar care este însemnătatea acestei cine? În credința păgână din spațiul spaniol și sud-american, mulțumirea spiritelor și asigurarea bunăstării în lumea de dincolo se face prin mâncare (un exemplu este sărbătoarea spaniolă Día de los Muertos). Un alt detaliu interesant este alegerea trimisului divin care să îl pedepsească pe seducător pentru încălcarea nenumăratelor legi morale și religioase. Într-o discuție cu Catalion, acesta îi spune că ar merita să fie omorât pentru fapta mârșavă de a fi sedus o pescăriță care l-a salvat de la moarte. Don Juan îl aprobă, iar apoi adaugă aparté că ar trebui să fie omorât, însă nu de un om viu. Dorința îi este așadar împlinită prin apariția statuii.

În piesă domină două teme mari, sugerate de titlu: tema seducătorului și tema cinei. Există însă și o a treia temă: „ton lango me lo fiais” („Ziua Apocalipsei e încă departe”), folosită de douăsprezece ori în piesă cu diferite conotații. Prima instanță în care apare e replica lui Catalion, care prin el invocă retribuția divină, amenințându-l pe Don Juan cu consecințele acțiunilor sale, pe care nu le poate păsui la nesfârșit. Se observă o oarecare simetrie incipit-final, ultima dată laitmotivul fiind folosit ca o armă împotriva lui Don Juan, sugerând că fuga de consecințe s-a sfârșit. În rest, chiar protagonistul folosește această replică pentru a-și justifica comportamentul, „nu mă pocăiesc acum, căci mai e destul timp la bătrânețe”. Ce este interesant la acest personaj este că, contrar opiniei populare, el nu este ateu. Observăm credința lui în Dumnezeu nu doar în scena cinei alături de Musafirul de Piatră, când pocăința sa ar putea fi considerată un gest de lașitate în fața necunoscutului ce va urma, ci și prin faptul că el nu neagă consecințele acțiunilor sale, doar crede că le poate evita la nesfârșit.

Deși este mârșav și abuzează de instituția fundamentală a societății acelor vremuri – onoarea –, Don Juan își asumă acțiunile pe care le face. El trăiește într-o societate a formelor fără fond. Toți cei din jurul lui îl condamnă pentru practicarea în văzul tuturor a lucrurilor pe care și ei le săvârșesc, numai că într-ascuns. Însă această calitate nu compensează pentru mulțumea de încălcări ale convențiilor social-religioase, așa că Tirso de Molina face din pedepsirea lui (exponent al tineretului închipuit de Renaștere, după autor) un exemplu pentru toți cei ce se gândesc să îi calce pe urme.

BIBLIOGRAFIE

Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla și Musafirul de Piatră, București, Editura Univers, 1973.

Ian Watt, Myths Of Modern Individualism: Faust, Don Quixote, Don Juan, Robinson Crusoe, New York, Cambridge University Press, 1996.