Încolonare şi masificare în era digitală

Ceea ce dictaturile veacului trecut au detestat cu pasiune şi au încercat să elimine, prin represiune, cenzură şi exterminare fizică, a fost însăşi gândirea creatoare ca manifestare insurgentă şi liberă a personalităţii umane, neconstrânse de normativul implacabil al ideologiei. Ceea ce dictaturile veacului trecut au încercat să edifice a fost o societate monolitic㸠în care nimic nu se putea sustrage controlului pe care îl exercita raţiunea partinică : arta avea de ales între supunere şi dispariţie, între comfortul oferit de statul- părinte şi tăcerea detenţiei ori a exilului interior. Ceea ce dictaturile veacului trecut nu au abandonat niciodată este credinţa în acord cu care unica ordine autentică este aceea a incolonării entuziaste: batalioane de asalt sau miliţii proletare, detaşamentele totalitare au marcat triumful masificării ce cufundă omul în anonimul interşanjabil al grupului manifestând în pas cazon şi ritm de marş revoluţionar. Ceea ce dictaturile veacului trecut au urmărit a fost opera, grandioasă şi sângeroasă, de revoluţionare şi de reîntemeiere a lumii: imperfecţiunea avea să lase loc unei domnii paradisiace a noiii omeniri.

În era digitală fantasmele totalitare sunt parte din cotidianul comunicării. Radicalii de azi duc mai departe aceste ambiţii prometeice: trecutul din care vin este unul al fanatismului şi al militantismului mesianic. În era digitală masificarea şi încolonarea sunt online şi offline: îndoctrinării din spaţiul virtual îi urmează agresivitatea urbană ca semn al asaltului final împotriva capitalismului muribund.

În era digitală pasiunea nivelării intelectuale este redescoperită. Simplificarea pâna la grotesc a limbajului este o mutilare a gândirii înseşi. Lozincile nu se mai înscriu pe gazetele de perete, ci pe paginile de facebook sau de twitter, însă misiunea lor de mobilizare este aceeaşi. Omul erei digitale pare sa fie mişcat de aceeaşi înclinaţie spre apartenenţa la colectivitatea ce îndrumă şi oferă siguranţa adevărurilor absolute. Fanatismul este ecoul încrederii în capacitatea soluţiilor simple de a alunga răul care trăieşte în societatea imperfectă şi păcătoasă în care noii revoluţionari sunt captivi.

Era digitală nu propune nici o inovaţie în economia acestui vocabular al gândirii unice: ea reciclează, cu sentimentul de a fi descoperit sursa adevărului mântuitor. Era digitală predică ignoranţa, pentru că ea duce mai departe un secol XX în care orice cunoaştere în afara ideologiei era denunţată ca reacţionară şi pernicioasă.

Era digitală nu a inventat delaţiunea, căci turnătorii, informatorii şi cenzorii au populat secolul totalitar: Osip Mandelştam plăteşte cu viaţa îndrăzneala de a scrie despre Tiran. Era digitală rafinează şi descentralizează poliţia gândirii, ca instrument al delaţiunii intelectuale. Nu mai există cutii în care scrisorile anonime să se adune, sub ochiul poliţiei politice, de vreme ce un cont poate fi raportat sau o statuie decapitată. Intimidarea se adaptează noului univers tehnologic.

Era digitală este dedicată marilor cauze, cele în numele cărora orice poate fi justificat. În aceasta ea nu este câtuşi de puţin originală: comuniştii fâceau din lupta pentru pace o emblemă a umanismului socialist. Ceea ce contează este să te afli de partea bună a istoriei, căci alternativa este stigmatizarea şi agresiunea. Iar sensul istoriei îl decid, suveran, contemporanii noştri radicali. Arderea cărţilor este înlocuită de ştergerea lor electronică, în vreme ce practica de mutilare critică pe care o exersau asupra clasicilor pontifii realismului socialist din democraţiile populare redevine un semn al corectitudinii intelectuale. Jdanovismul este, în noua era digitală, norma în funcţie de care opera de artă este evaluată. Expoziţiile de artă degenerată ale naziştilor sunt un alt precedent preţios, din care se pot inspira noii comisari ai educării poporului. Arta şi tradiţia trebuie puse în serviciul viitorului luminos.

Era digitală promite ceea ce alte ere au promis, înaintea ei. Iar aceste promisiuni impun, ca şi cele de dinaintea lor,apelul la tirania intelectuală, la conformism şi la domesticirea individului prin intermediul ideologiei. Dincolo de concretul oamenilor se află salvarea omenirii. Nu demnitatea umană a celor discriminaţi, umiliţi şi ucişi contează, ci cauza scrisă cu majusculă.

Libertatea este, în acest timp al noilor încolonări, un semn al rătăcirii, iar apărarea ei un simptom de reacţionarism. Reeducarea şi îndoctrinarea redevin alternativa la spiritul critic: trecutul gândirii unice este prezentul contemporanilor noştri.