Infantilizarea adulților

Introducere

Încă locuiesc cu părinții – sau măcar au mers însoțiți de aceștia la Ziua Porților Deschise sau chiar la înscrierea la facultate. Numiți „copadulți” (kidults) sau „adulescenți” (adultescent) de cei din industria de publicitate și de fabricanții de jucării (care le sunt destinate…), oamenii cu vârste cuprinse aproximativ între 20 – 35 de ani refuză cu îndârjire să își ia vârsta biologică în serios. Se distrează și petrec în prăpastia căscată între vârsta lor mental-comportamentală (aproximativ 13-17 ani) și vârsta pe care le-o arată calendarul. Să nu îi uităm nici pe cei cu vârste cuprinse între 35 – 45 de ani. Ei și-au câștigat un alt nume: „tinerii de vârstă mijlocie” (middle youth) și se spune că amână cât pot de mult să aibă așa-zisa criză a vârstei mijlocii. Jucând jocuri video sau îndesându-și camera cu jucării obișnuite, având alergie la orice fel de angajamente, neștiind ce înseamnă vreo responsabilitate, copadulții sau tinerii de vârstă mijlocie sunt peste tot: sunt prietenii tăi, vecinii tăi, colegii tăi de muncă, părinții tăi (!) și, pe măsură ce ne tot uităm, vom descoperi că până și înăuntrul nostru zace unul…

Într-un articol din 2003, The Children Who Won’t Grow Up, profesorul de sociologie Frank Furedi descria fenomenul infantilizării adulților cu precădere din spațiul anglo-american, însă remarcându-i în treacăt prezența și în țări precum Japonia.

Pentru a putea vorbi cu sens despre acest fenomen, trebuie să răspundem, mai întâi, la câteva întrebări:

1. În ce constă fenomenul? La ce ne referim atunci când vorbim despre adulți infantili?
2. Care sunt posibilele cauze ale fenomenului?
3. Dacă asumăm că fenomenul reprezintă o problemă de natură socială, economică și politică, ce soluții avem pentru diminuarea lui?

În rândurile de mai jos voi încerca să prezint perspectiva lui Frank Furedi din articolul menționat mai devreme. Trebuie să atrag de pe acum atenția cu privire la câteva lucruri: textul lui Furedi nu este exhaustiv; de altfel, cred că răspunde pe larg primei întrebări, celorlalte două lasând mai degrabă să li se subînțeleagă răspunsul; este plin însă de exemple concrete – care facilitează înțelegerea cuiva care nu este familiarizat cu tema –, însă cred că interpretarea faptelor, comparativ cu alte materiale care abordează subiectul, este insuficientă pentru cineva care își propune să înțeleagă cât mai bine fenomenul infantilizării adulților. Totuși, cred că un comentariu în marginea articolului este binevenit în spațiul de limbă română, deoarece acest subiect nu prea este discutat aici. Voi reveni curând cu un alt text în care voi încerca să răspund și ultimelor două întrebări.

Joaca de-a… adultul

Atunci când vorbim despre adulții infantili ne referim la acele persoane care au atins vârsta (biologică) a maturității, dar care continuă să gândească și să se comporte ca niște copii. Deși au trecut (bine) de 20 de ani, universul lor mental, comportamental și atitudinal este același cu cel al copiilor: își pierd timpul cu desene animate sau jocuri video, își cumpără ursuleți din pluș sau mașinuțe de jucărie, citesc „ficțiune pentru adolescenți” (sau mai nou, filozofie pentru adolescenți… în treacăt fie spus, conceptul de „adolescent” nici nu exista până relativ de curând, iar astăzi li se dedică „adolescenților” în carne și oase ședințe speciale, cărți speciale, tratamente speciale.), sunt revendicativi, naivi, sentimentali, fragili – și par să aibă toate motivațiile să rămână exact așa încă mult timp de-acum încolo.

Pentru aceștia, totul e o joacă. Joaca de-a adultul, de-a responsabilitatea, de-a viața. Furedi exemplifică în textul său:

„Revista KidultGame îi celebrează pe oamenii cărora le place «să se distreze» și care nu se rușinează de «pasiunea» lor de a lua parte la tot felul de jocuri. (…) Terapeuții își îndeamnă pacienții adulți să se apropie de copilul din interiorul lor (n.trad. the inner child). (…) Lenore Terr, un profesor de psihiatrie de la Universitatea din California, San Francisco, susține că imboldul de a te juca, departe de a fi un semn îngrijorător al imaturității, este unul cât se poate de sănătos.”

Mai concret, Furedi ne înștiințează că piața de jucării a început să se adreseze și adulților, observând că i-ar putea avea ca posibili consumatori. De pildă, compania Playmates Toys are ca public-țintă pentru vânzarea figurinelor cu membrii Familiei Simpson adulții cu vârste cuprinse între 18 – 35 de ani. De asemenea, potrivit grupului britanic Mintel, care înregistrează și analizează preferințele consumatorilor, în 2002, prima opțiune de cadou pentru Valentine’s Day de pe lista a 43% din cei cu vârste cuprinse între 20 – 24 de ani era „o jucărie de pluș”.

Un trend conex pe care îl observă sociologul britanic este intersectarea segmentelor de vârstă pentru anumite categorii de bunuri și servicii pe așa-numita crossover market, piață care se adresează „copiilor care vor să se facă mari și adulților care vor să se comporte în continuare ca niște copii”. Nu este prea clar însă ce înseamnă, în cazul copiilor, că „vor să se facă mari”… De exemplu, jocurile video create de Microsoft precum X-Box, Sony’s Playstation2 și GameBoy Advance vizează cumpărători atât din categoria de vârstă a copiilor, cât și din cea a adulților. În plus, revista Booklist are o secțiune intitulată „Intersectări: cărți pentru copii destinate acum și adulților”. „Credem că adulții … se vor bucura să răsfoiască și să citească aceste cărți pentru copii, de calitate superioară, pe care le publicăm zilele acestea”, au declarat reprezentanții revistei.

Acest trend este prezent și în Japonia, afirmă Furedi, acolo unde Hello Kitty, personajul a cărui marcă distinctivă este floarea sau funda roșie, este foarte popular în rândul adulților. Femeile care lucrează la birou au papetărie cu Hello Kitty. Iar atunci când merg seara la bar, tastează pe telefoanele lor Hello Kitty și le oferă țigări din portțigaretul cu Hello Kitty partenerilor de afaceri care poartă cravate cu Snoopy.

Însă cel mai dezvoltat sector al pieței crossover este, probabil, cel al media. Uitându-ne la cifre, spune Furedi, putem observa cât de popular este Cartoon Network printre cei cu vârste cuprinse între 18 – 34 de ani. Mai mult, cele mai de succes producții Hollywood din 2001 au fost Shrek și Monsters, Inc., care, precum Chicken Run și Toy Story dinaintea lor, s-au bucurat de un public stânjenitor de în vârstă…

Ceva se întâmplă și printre specialiști, ne anunță Furedi. Pare să existe un consens printre ei. Mulți (astăzi poate cei mai mulți) s-au mulțumit să înregistreze cuminți faptele și să le ia de bune. Nu este o ironie că specialiștii au luat în serios joaca de-a adultul? Atunci când nimeni nu mai ia nimic în serios și oameni în toată firea se joacă pe toate palierele vieții, specialiștii par să fi luat totul foarte în serios.

„Cei din Societatea de Medicină pentru Adolescenți, o organizație medicală americană, au declarat pe pagina lor web că acum se adresează celor cu vârste cuprinse între 10 – 26 de ani. Recent, Fundația MacArthur a finanțat un proiect de cercetare numit «Tranziții către maturitate», care plasează finalul tranziției la vârsta de 34 de ani. (…) Stephen Richardson, un psiholog social din California, consideră că în timpurile de astăzi, oamenii nu ajung la maturitate înainte de 35 de ani.”

Furedi pune sub semnul întrebării și obiceiul deja atât de bine împământenit și la noi, în România, ca părinții să își însoțească fiii și fiicele atunci când se înscriu la facultate sau când merg la Ziua Porților Deschise. Această tendință semnalează un început de infantilizare, însă confortul (încă) securizant, resimțit de tânăr sub aripa maternă/paternă (și poate de la „paternă” la „paternalistă” nu este un pas așa mare…), îl oprește din a chestiona această tendință. Viitorul student va trăi în plină confuzie ziua în care se va înscrie la facultate: se simte în siguranță alături de părintele său, faptul că a venit acolo cu el îi dă o încredere teribilă în propriile forțe! Dacă mama este acolo, va reuși să facă tot ce își propune, și încă de unul singur! Dacă tata este acolo, va păși pe propriul drum, având lumea la picioare! Însă tânărul nu își va da seama pe loc de această confuzie. Poate cu puțin noroc, doar după ceva timp, după una sau mai multe crize existențiale. Sau poate niciodată.

Alt indicator bun al infantilizării adulților, după cum notează Furedi, este numărul din ce în ce mai mare al celor care locuiesc cu părinții deopotrivă pe durata facultății și după finalizarea studiilor. De exemplu, în Marea Britanie în 1994, 14.5% din studenții din primul an de facultate locuiau încă în casa părintească, iar în 1999, procentul urcase la 20.1%. Mai îngrijorătoare pare situația celor care au depășit vârsta studenției, însă nu îndrăznesc să părăsească și căminul părintesc. Conform unui sondaj Social Trends din 2002, aproape o treime din bărbații cu vârste cuprinse între 20 – 35 de ani locuiau cu părinții, comparativ cu un sfert în 1977-1978. Alte sondaje arată că numărul bărbaților care au între 30 – 34 de ani și care încă trăiesc cu părinții a crescut cu 20% în ultimii 5 ani.

Iar fenomenul este întâlnit și la nivel internațional. De exemplu, în 2002, tribunalele italiene au hotărât că profesorul de anatomie și fostul parlamentar Giuseppe Andreoli este obligat să îi plătească în continuare £500 lunar fiului său de 30 de ani, care locuia încă împreună cu mama, până când acesta își va găsi un loc de muncă potrivit „aspirațiilor sale”. Și în Japonia, 70% din femeile singure, cu vârste între 30 – 35 de ani, care lucrează, locuiesc încă împreună cu părinții. Și în Statele Unite, numărul celor care trăiesc în casa părintească a crescut constant din anii ‘70: în anii 2000, 18 milioane de adulți cu vârste între 20 – 34 de ani locuiau cu părinții, ceea ce însemna 38% din tinerii adulți.

Am fi tentați să credem că opțiunea de a locui în continuare cu părinții este cauzată de dificultățile economice, de imposibilitatea ca tânărul să se angajeze rapid etc. Însă Furedi subliniază că ar fi o explicație incompletă, întrucât se pot observa cheltuieli semnificative ale tinerilor care trăiesc încă în căminul părintesc. De pildă, există un buget considerabil alocat tânărului de către familie și destinat distracțiilor și călătoritului. Un sondaj din 2001 din Marea Britanie arăta că 20% din cei cu vârste cuprinse între 16-24 de ani cheltuie în medie £3000 pe an pe călătorii. În plus, în Japonia, acolo unde această tendință este cea mai pronunțată, se comentează adesea despre nivelul de trai al celor cu vârste între 20 – 34 de ani care încă locuiesc cu părinții. Creșterea recentă a vânzărilor bunurilor de lux a fost alimentată de cererea venită din partea acestei categorii sociale. Iar în 2000, Washington Post a relatat povestea lui Miki Takasu în vârstă de 26 de ani, care conducea un BMW și purta o geantă Chanel de $2,800, pe care o schimba ocazional cu una Gucci. Și, desigur, locuia împreună cu părinții.

După ce reușesc, în cele din urmă, să se mute de-acasă, acești adulți infantili sfârșesc prin a locui singuri. În anii 1950, doar 3% din populația Europei și a Americii de Nord era formată din persoane care locuiau singure. La începutul anilor 2000, în Marea Britanie, numărul celor care locuiau singuri era de 7 milioane – de 3 ori mai mare decât în urmă cu 40 de ani. În Statele Unite, cei care locuiesc singuri reprezintă segmentul demografic cu cea mai mare creștere de-a lungul timpului. Numărul acestor oameni a crescut cu 9% între 1970 și 2000. În Franța, acest număr și-a depășit dublul din 1968 până în anii 2000. În ansamblu, trendul este cel mai pregnant în marile orașe occidentale: peste 50% din gospodăriile din München, Frankfurt și Paris sunt gospodării de o singură persoană.

Și totuși, care este cauza acestor tendințe, dacă cea economică este incompletă? În termenii lui Furedi, ar fi vorba despre „o nesiguranță profundă cu privire la viitor”, despre „dorința de securitate” pe care o regăsim, iată, încă din studenție, despre „anxietatea pe care o au adulții față de relații și angajamente”, despre „așteptarea lor ca mariajul sau chiar și traiul alături de partener să eșueze, întrucât astăzi oamenii obișnuiesc să considere relațiile intime ca pe niște riscuri emoționale”, despre „un sentiment al disperării și al instabilității care plutește în jurul identității mature și în viața de zi cu zi, în timpurile noastre”.

Mi se pare însă că problema formulată de Furedi necesită mai mult decât o recenzie sau un comentariu pasager. Din articolul său rămânem cu câteva întrebări: este fenomenul identificat mai sus unul real? Este relevant? Dacă da, în ce fel? Care sunt cauzele lui? Care sunt consecințele lui? Cum ne afectează pe noi, românii, un așa fenomen? Ne afectează indirect? Dar direct? Și dacă da, cum? Cred că merită să luăm în seamă aceste întrebări și altele relevante. Iar dacă nu le luăm, atunci să avem un răspuns bine argumentat pentru a explica de ce nu.