Înfruntând tirania

Un eseu pentru First Things de Russell A. Berman

Cu un an înaintea morții sale, după o lungă și spectaculoasă viață (1895-1998), autorul german Ernst Jünger s-a convertit la catolicism, una dintre schimbările târzii de pe calea tumultuoasă a căutării și a aventurilor care erau departe de a fi exclusiv spirituale. Născut într-o familie protestantă, a urmat școli-internat obișnuite, dar la vârsta de 18 ani a fugit în Franța pentru a se alătura Legiunii Străine. Staționat în Algeria, a dezertat doar ca să fie capturat încercând să ajungă în Maroc. Din fericire pentru el, Oficiul de Externe german a reușit să-i aranjeze eliberarea.

Când a început Primul Război Mondial, un entuziasm patriotic a învăluit Germania, iar Jünger s-a înrolat repede, la fel ca mulți din generația sa. Rănit în repetate rânduri, a primit mai multe premii, inclusiv prestigiosul Pour le Mérite. Memoriile sale care vorbesc despre experiențele de pe front. În furtuni de oțel a devenit literatură clasică despre Marele Război, povestirile fiind lipsite în mod remarcabil de perspectiva îngustă a naționalismului german, însă totodată fiind criticate adesea pentru estetizarea experienței din luptă: războiul devine un spectacol vizual care pare a fi desupra dihotomiei morale standard bine/rău. Cu toate acestea, nimeni nu poate citi relatările lui Jünger despre violență și moarte și să considere textul o glorificare a masacrului. În schimb, narațiunea confruntă cititorul cu provocarea de a-și păstra calmul în fața distrugerii: cum să trăiești într-o lume spulberată.

După prăbușirea armatei germane în toamna anului 1918, abdicarea kaiserului Wilhelm a fost urmată imediat de sfârșitul imperiului său. Anii 1920 au adus Republica Weimar,primul regim democratic al Germaniei, care a fost însă de scurtă durată. Democrația s-a confruntat mereu cu sceptici și critici, iar pe parcursul acestei perioade de frământări politice și culturale, Jünger a fost atras de cercurile politice organizate în jurul ideii de „Revoluții Conservatoare”. Termenul în sine i-a fost atribuit de poetul și dramaturgul austriac Hugo von Hofmannsthal, care l-a utilizat în cadrul unui discurs ținut în 1927. Oximoronul de la sine înțeles combină un impuls modern, antitradiționalist, o senzație de nevoie a unei rupturi a status quo-ului, cu diverse valori conservatoare, uneori distinct anti-liberale și anti-burgheze, chiar „sindicaliste” cu accent pe inovația tehnologică, apropiată de spiritul futurismului Italian. Dată fiind această proximitate – Mussolini a ajuns la putere în 1922, un deceniu înaintea lui Hitler – s-ar putea vorbi de variante ale unui fascism modern: modern în sensul necesității unei inovații, în special inovații determinate de tehnologie, dar fascist în valorizarea ierarhiei și a disprețului față de individualismul liberal. Cu toate acestea, conservatorii revoluționari germani au păstrat cel mai adesea, dacă nu mereu, distanța față de naziști. Jünger a păstrat-o cu siguranță, iar naziștii și-au exprimat regretul că nu au putut număra acest erou distins de război printre ei. Scrierile lui din această perioadă erau critice la adresa liberalismului și a vieții burgheze, dar le lipseau stridentul antisemitism și consistentul rasism biologic, precondiții necesare pentru afilierea nazistă.

După ascensiunea la putere a naziștilor în 1933, Jünger s-a retras din politica emfatică a deceniului precedent. Unele dintre scrierile sale ulterioare, precum Inima aventuroasă (1938), se apropie de suprarealism printr-o căutare a experiențelor cognitive în afara constrângerii unei raționalități normale, o tendință care a anticipat experimentarea sa postbelică cu droguri halucinogene. Strahlungen (1949), consemnările experiențelor sale din cel de-Al Doilea Război Mondial, mai ales în Franța aflată sub ocupație, dar și în Caucaz, abia dacă oferă motive pentru a-l categoriza pe Jünger ca făcând parte dintr-o rezistență organizată împotriva regimului, regimurile nefiind oricum foarte variate în cultura germană. Acesta poate fi privit mai mult ca un martor care încearcă să păstreze o distanță față de complicitatea și degradarea acelei perioade, luând o poziție pe care o descrie într-o scrisoare adresată fratelui său în 1934 ca fiind die Nichtbeteiligung am Niedrigen, „a nu lua parte la acțiunea umilitoare”, frază care ascunde un dispreț elitist sau chiar aristocratic față de adunătura nazistă.

Jünger avea să creeze în cele din urmă un spațiu pentru o independență nonconformistă, devenind un „anarhist conservator”, după cum a fost numit de un critic. În eseul său strălucit The Forest Passage (1951), iar, mai apoi, în romanul său Eumeswil (1977) – parțial narațiune post-apocaliptică, parțial science-fiction – trasează diferența între anarhiști și anarhi. Acei ideologi care se auto-denumesc „anarhiști” acționează în virtutea lor de ideologi angajați într-un „-ism” politic, așadar recrează inevitabil structurile de dominare asociate cu structurile statului căruia pretind că i se opun. Alternativa sa este „anarch”-ul, un om integru, sincer cu el însuși, dispus să se aventureze metafizic într-un tărâm neobișnuit, „ieșit de pe calea bătută”, cum s-ar spune, sau care descoperă destulă putere interioară pentru a rezista tentației de a participa în extorsiunile, denaturările și automutilările care alcătuiesc viața politică. Anarhiștii se strâng în jurul presiunii participării comunale forțate în „zone autonome”, în timp ce anarhul urmărește gândirea independentă și acțiunea pentru dobândirea autonomiei. Naziștii au participat la demonstrații în masă și s-au învelit într-un limbaj format doar din sloganuri. Jünger a ales să înfrunte tirania de unul singur, rămânând astfel un autor actual.

Trăim într-o eră marcată de politizările infinite ale tuturor lucrurilor; fiecare discuție, fiecare știre, și aproape fiecare postare pe social media este prinsă în elipsa definită de omorârea lui George Floyd și alegerile care vor urma în noiembrie. S-ar putea să ne amintim subterfugiul macabru al politizării șahului sub regimul lui Stalin; este cu siguranță valabil și pentru Liga Națională de Fotbal. Supradeterminarea politică a vieții trebuie să fi fost mai rea în Germania, când Jünger a terminat manuscrisul romanului său Pe falezele de marmură, în august 1939, cu câteva săptămâni înainte de invazia Poloniei. Alături de În furtuni de oțel,este cea mai cunoscută carte a sa, punctul culminant al carierei sale, unul care oferă niște răspunsuri pertinente chiar și în ziua de astăzi la căutarea continuă pentru posibilitatea integrității și a caracterului într-un cosmos entropic. Fără a dori să exagerăm legătura, am putea specula că Pe falezele de marmură indică viitoarea sa primire în sânul bisericii catolice aproape șase decenii mai târziu: descoperirea credinței ca alternativă la epoca plină de păcate.

Ridicat în slăvi inițial ca fiind un atac asupra regimului lui Hitler, romanul a avut o audiență largă. Autoritățile naziste au încercat rapid să îl cenzureze. Cu toate acestea, romanului Pe falezele de marmură i-a fost imputat și faptul că nu este destul de critic asupra regimului. Cu siguranță nu examinează anatomia dictaturii naziste în sine, nici nu este un roman à clef precum Mephisto al lui Klaus Mann. Niciunul dintre personajele din Pe falezele de marmură nu se mulează perfect pe modelul lui Hitler și al acoliților lui. Există cu siguranță o figură malefică centrală, Chief Ranger, dar nici trecutul său personal, nici trăsăturile personajului său nu au multe în comun cu Hitler însuși. Chief Ranger și Hitler se aseamănă prin răul lor intrinsec și rolul de tirani. Este, așadar, mai puțin convingător să ne gândim la roman ca la o piesă a epocii despre naziști, decât să o considerăm o reflecție asupra naturii răului și distrugerii culturii, lecție care se aplică din punct de vedere istoric Germaniei anilor 1930, dar nu numai. Pe falezele de marmură are o relevanță mult mai generală și se poate beneficia de pe urma lecturii ei și în zilele noastre. Oferă observații lucide cu privire la consecințele eroziunii ordinii sociale și la creșterea concomitentă a faptelor ilicite precum și – iar aceasta este probabil moștenirea vitală a lui Jünger – o anchetă inspirată asupra modului de a ne păstra un compas moral și o viață interioară stabilă în pofida barbarizării agresive.

Înainte de a analiza romanul, merită să aruncăm o privire la scrisoarea pe care Jünger i-a scris-o în 1934 fratelui său Friedrich Georg Jünger (care este și el o figură literară cu realizări considerabile și a cărui Failure of Technology, care acum nu se mai reeditează, merită recunoaștere) în care stabilește ceea ce ar putea fi numit crezul lui fundamental. Să ne amintim contextul: Hitler era la putere de doi ani; conflictul intra-nazist cu SA-ul din jurul lui Ernst Röhm, Noaptea cuțitelor lungi, se petrecuse de curând; iar Germania aluneca spre un totalitarism radical în timp ce compasul moral familiar se deteriora. Cum să trăiești în mijlocul unui colaps moral? Jünger oferă un răspuns:

Scena revoluționară la care suntem părtași acum poate fi întâmpinată doar cu puteri mai profunde decât răspunsurile retorice, literare sau ideologice – deci suntem testați în adâncime. Acum e momentul să vedem cine suntem cu adevărat. În această stare de iluzii malefice și de amăgire, însuși gândul devine mai periculos atunci când este corect, spiritele care au încă puterea de a discerne adecvat acționează ca niște oglinzi care dezvăluie goliciunea acestei lumi-umbră. Un gând logic, un vers de poezie pură, un act nobil, chiar neparticiparea la acțiunile josnice – acestea sunt lucruri care apar ca niște arme amenințătoare care sunt cu atât mai puternice cu cât ne raportăm mai puțin la lumea contemporană.

Imaginarul armelor din această scrisoare se trage din viziunea agonistică asupra lumii, centrală în scrierile lui Jünger de la În furtuni de oțel încoace, dar conflictul nu mai vizează un antagonist străin; nu suntem într-o dramă clausewitziană a voințelor militare opuse. În schimb, Jünger observă haosul social care erupe din toate părțile, războiul cultural împotriva culturii însăși și ne îndrumă spre pământ stabil pe care am putea să ne echilibrăm și să luăm o poziție de integritate senină împotriva mentalității mulțimii.

Povestea se desfășoară pe un fundal uimitor, un colaj de priveliști eterogene – frontierele Franței și ale Elveției, Italiei, Argentinei – și de maluri ale mării intercontinentale de la „Marina”. Elementul autobiografic este evident; frații Jünger trăiau în sudul Germaniei, în apropierea lacului Constance. Este o regiune bucolică, plină de podgorii bogate și țărani care își păstrează și apără tradițiile, în timp ce cei doi frați, veterani ai unui război încheiat, împart „pustnicia” înfăptuind proiecte scolastice, cu o fascinație predilectă spre botanică. Dedicația față de munca lor duce la un trai într-o „izolare completă”, facilitată de natura locației:

Hermitage era plasată pe marginea Stâncilor de Marmură, în mijlocul uneia dintre acele insule de piatră prin care vezi ici și colo străpungând pământul viticol. Grădina ei a fost câștigată din ghearele stâncii sub forma unor terase înguste, iar pe marginile pereților săi de piatră s-au stabilit ierburi sălbatice de tipul celor care prosperă în fertila țară viticolă. Astfel, la începutul anului, îngrămădirea de perle albastre ale strugurilor-zambilă au înflorit, iar toamna boabele ne-au bucurat cu strălucirea roșiatică de felinare chinezești a fructului lor.

Multitudinea de referințe la vin trimite atât la plăcerile senzoriale ale vieții, cât și la prezența permanentă a divinității; descrierile detaliate ale florilor sunt o mărturie a atenției constante la frumusețea creației, în pofida catastrofei iminente.

Căci în ciuda acestei „izolări complete”, acestei vita contemplativa în mijlocul unei naturi protectoare, iridiscente și abundente, societatea din jurul Hermitage-ului trădează semne de decadență. Cauza îndepărtată, ambițiile avide ale lui Chief Ranger, este la început aproape invizibilă, dar efectul ei coroziv se împrăștie inexorabil. Ne poate aduce aminte de răspândirea bolii în Ciuma lui Albert Camus sau a holerei în Moartea la Veneția a lui Thomas Mann:

Era aceeași viață, și totuși ceva se schimbase. Uneori când stăteam pe terasă și ne uitam la grădinile care ne înconjurau, părea că reușim să surprindem o pală de indiferență și anarhie ascunse. Astfel, culorile vieții se remarcă într-o splendoare finală înainte de scufundarea soarelui.

Societatea își pierde vigoarea; este decadentă în oboseala sa, lipsindu-i vitalitatea de a îndura smucitura entropiei, „pe măsură ce s-a instalat lâncezeala și realitatea s-a dizolvat.” Cu mult înainte de ajungerea lui Chief Ranger și a golanilor săi, se simte o corupție în profunzime, o pierdere a tradițiilor și a tăriei de caracter pe care o transmitea la un moment dat: „Spiritul binefăcător al strămoșilor noștri a abandonat Marina.” Declinul intern pregătește comunitatea pentru cucerirea de către inamicul extern.

Însă miza este mai mare decât procesul intern de declin cultural. Curând, inamicul extern, maleficul încarnat, va ajunge, dar el este prefigurat de activiștii subversivi pe care i-a trimis în avans. Scopul lui este mai puțin dominarea, stăpânirea unei populații subjugate, și mai mult distrugerea, anularea realizărilor civilizației. Pentru a-și atinge acest scop, Chief Ranger inițiază decadență și stagnare, iar apoi continuă prin infiltrarea și diseminarea agenților și a activiștilor pentru a destrăma societatea:

Apoi și Pădurarii și-au făcut apariția, și au fost văzuți adesea muncind pe versanții și dealurile podgoriei. Păreau să topografieze pământul din nou, deoarece săpau gropi în pământ și ridicau tije cu semne runice și toteme în formă de animale… Au traversat bucăți mari de teren de parcă ar fi fost necultivat, neluând în seamă cărările. Nici nu se închinau la imaginile sfinte. Așa îi puteai vedea străbătând și traversând bogatul sol de parcă ar fi fost pustiu, nelocuit și sterp.

Vechea cultură a Marinei avea rădăcini adânci în peisajul înconjurător. Eroziunea ei cerea deci ștergerea cărării, a delimitărilor și a imaginilor, a tuturor acelor straturi istorice ale muncii umane moștenite care dădeau formă spațiului. Pentru ca diabolicul să stăpânească, trebuie ca trecutul să fie îngropat în ignoranță, de parcă este doar „pământ necultivat” unde nu a locuit nimeni niciodată. Această anulare a tradiției nu se produce pentru a face loc unei culturi noi sau unei substanțe alternative: scopul este doar distrugerea, nu reconstruirea. Cheif Ranger,

care ura plugul, porumbul, via și animalele domesticite de om, care privea cu dezgust locuințele spațioase și o viață deschisă și liberă, acorda puțină importanță stăpânirii acestui belșug. Inima lui a tresărit doar atunci când mușchiul și iedera au înverzit ruinele orașelor, iar sub ruinele boltelor catedralelor fâlfâiau lilieci în lumina lunii.

Acesta este scopul mișcării pe care o înfuntă Jünger: nu o ordine superioară, ci eliminarea ordinii, nu un polis mai bun, ci niciun polis. Strategiile pentru a îndemna spre un asemenea negativism fără un alt scop în afară de eliminare și amnezie, începe cu subversiunea culturală, suprimând cunoașterea tradiției și extinzându-se la violență sistematică, încetarea oricărei stăpâniri a legii.

Această apreciere pesimistă este distinctiv Jüngeriană, dar își are în mod evident rădăcinile în același loc ca și alte discursuri moderne asupra declinului cultural. Modernitatea amenință tradiția, destabilizează ordinea și contribuie la o confuzie generalizată. Însă nu este doar diagnosticul care marchează realizarea lui Jünger în Pe falezele de marmură, ci metoda propusă de el pentru înfruntarea răului. Binele a avut mereu de înfruntat adversari. Unde putem găsi puterea katcheon-ului – cel care înfrânează răul, după cum se spune în 2 Tesaloniceni – pentru a se împotrivi distrugerii inerente cosmosului?

Primul răspuns este în cuvânt, în logos, esența limbajului, o sursă nu doar a clarității comunicării, ci și a ordinii morale și stabilității sociale. Modernismul german sau (mai exact) austriac s-a dezvoltat prin recunoașterea unei „crize a limbajului”, mai ales în lucrările timpurii ale lui Hofmannsthal, dar și prin contemporanul și rivalul său vienez Karl Kraus, care a explorat cum degradarea limbajului gazetăresc a accelerat degradarea politicii, mai ales în relatarea sa magistrală despre Primul Război Mondial ca fiind o nebunie publică în The Last Days of Mankind. Această responsabilitate lingvistică pentru delictele politice a devenit omniprezentă în secolul trecut. George Orwell a dezbătut-o exhaustiv în eseurile sale, iar Victor Klemprer a documentat instrumentalizarea limbajului în regimuri totalitare în studiul său, Language of the Third Reich.

Limbajul este de asemenea central pentru Jünger. George Steiner a lăudat caracterul „lapidar” al propozițiilor sale, claritatea lor și structura lor cizelată. La începutul romanului, naratorul povestește despre pierderea unei relații naive cu limbajul, cum „cuvintele și fenomenele se depărtau precum coarda unui arc încordat”; „din acel moment limba mea m-a trădat”, dar, cu toate acestea, „o nouă conștientizare m-a posedat”. Soluția include efort, atât din partea naratorului, cât și din partea fratelui său, spre descoperirea unui limbaj adecvat care să descrie creația, o misiune pe care ei o împlinesc prin intermediul studiului botanicii, o alegorie a inteligenței umane încercând să cunoască prin numirea ordinii inerente lumii. Știința naratorului este un exercițiu spiritual:

Curând ne-am simțit energiile crescând, și o nouă siguranță ne-a posedat. Lumea este atât rege, cât și magician. Exemplul nostru înalt l-am găsit în Linnaeus, care s-a aventurat în lumea neorânduită a plantelor și animalelor cu cuvântul ca sceptru statal… Așa și noi am fost conduși de presentimentul că ordinea stăpânește elementele; căci omul se simte constrâns să imite creația cu firavele sale aptitudini… Și străduințele noastre au fost recompensate abundent cu revelația că regula și măsura sunt întipărite în hazardele și dezordinea acestui Pământ.

Clișeul fricii de necunoscut nu este adresat suficient printr-un îndemn de a renunța la prudență, deoarece posibilitatea pericolului poate fi cu greu înlăturată într-o lume asaltată de rău; mai degrabă, răspunsul adecvat ar fi extinderea influenței cunoștințelor, studierea necunoscutului și, pornind cu această bază de informații, deciderea sferei amenințării. Astfel, căutarea cunoașterii prin cuvântul înțeles ca „rege și magician”, sursă de autoritate și transformare, este prima strategie de contraatac cu care trebuie înfruntat răul. „Un gând logic, o măsură de poezie pură” – acestea sunt faptele nobile menționate în scrisoarea din 1934. În lumea romanului, Jünger tratează încercarea categorizării botanice ca un efort analog de a realătura prin limbaj jumătățile scindate, gândirea umană și fenomenele cosmice.

Acest plan metafizic, inerent numirii aparent simple a florilor, ajunge la apogeu în capitolul al nouăsprezecelea, care este central, o viziune dans-al-morții de teroare și durere. Vizităm „locuința tiraniei în toată rușinea ei”, imaginată de unii critici ca fiind o ilustrație a lagărelor și camerelor de tortură ale naziștilor. Indiferent dacă această conexiune specific istorică este sau nu justificată, pătrunderea naratorului și a fratelui său în inima întunecată a romanului este în mod straniu legată de documentarea botanică a unei flori rare. Această figură de stil ilustrează notabil o rețea de imagini din poetica modernă nemțească. În același an, 1939, când a apărut Pe falezele de marmură și Jünger locuia în Germania de sud, poetul și dramaturgul Bertolt Brecht trăia în exil în Scandinavia, unde fugise de regimul nazist. Unul dintre cele mai faimoase poeme ale lui Brecht a apărut în acel an, An die Nachgeborenen sau Posterității. A doua sa strofă descrie complexitatea morală a erei, sugestia că orice interes în alte chestiuni decât politica, orice atenție acordată altui subiect în afară de injustiția prezentă în lume, ar trebui să fie judecată ca fiind aproape criminală în insensibilitatea sa:

Ah, ce epocă trăim

În care să vorbești despre copaci e aproape o crimă

Căci este un tip de nedreptate tăcerea

Iar cel ce traversează calm strada

Nu este oare departe de prietenii lui

În bucluc?[1]

Versurile capturează denunțarea oricărui alt discurs în afară de cel al justiției sociale ca fiind escapist sau „o crimă”, deși calificatorul „aproape” sugerează o oarecare distanță față de educația politică. În timp ce Brecht folosește metafora atenției la copaci, Jünger descrie studiul florilor. Numitorul comun este experimentarea naturii, o temă a exprimării poetice sau literare veche de secole. Brecht descrie cum „o conversație despre copaci”, o apreciere a naturii, poate fi judecată ca o distragere culpabilă de la prioritizarea efortului politic de condamnare a „nedreptății”. Este propusă ca un analog al strategiei de a evita prietenii care au nevoie de ajutor pentru că susținerea lor ar putea fi riscantă: avem curajul să fim alături de colegii care înfruntă denunțări politice? Poemul indică fără îndoială realitatea „nedreptății”, dar pune efortul politic pe un loc prioritar prin excelență, considerat a fi baza culturii. De fapt, produce o anti-cultură care neagă variatele experiențe ale vieții, precum frumusețea naturii sau loialitatea față de prieteni. Este naturalismul lui Jünger o evadare din teroare? Aceasta este cu siguranță concluzia greșită pe care o putem trage din juxtapunerea cruntă a răului și a frumuseții, puse în opoziție strânsă una față de cealaltă. Aici, de fapt, el se îndepărtează de la tradiția europeană decadentă a lui Baudelaire, care judecase frumusețea poetică a florii răului. Pe falezele de marmură demonstrează opusul: frumusețea se opune răului.

Problema lui Brecht cu conversațiile despre copaci a provocat o serie de răspunsuri de la poeții germani. Unul în special merită să fie luat în considerare. Paul Celan a replicat cu o ironie tăioasă în Ein Blatt, baumlos:

O frunză, fără copac

Pentru Bertolt Brecht:

Ce timpuri sunt acestea

când o conversație

e aproape o crimă

pentru că include

atâtea lucruri explicite?[2]

Brecht și Celan avut experiențe foarte personale cu totalitarismul în secolul al douăzecelea, după cum a avut bineînțeles și Jünger. Însă doar Brecht a ales intenționat dictatura prin întoarcerea din exilul în California într-o Germanie de Est comunistă, unde va deveni cel mai proeminent artist al regimului. Versurile lui Celan îl acuză pe Brecht că acceptă suprimarea conversațiilor, fie ele despre copaci sau despre orice altceva, în numele corectitudinii politice comuniste. Jünger croiește o a treia cale, amplificarea limbajului (din acest punct de vedere, el nu diferă cu mult de Celan) ca fiind o cale spre reconcilierea lumii cu lumea, sau, în termenii romanului, „de a rezista doar prin forțe spirituale”. Integritatea gândului și a clarității limbajului, mai degrabă decât violența lingvistică a propagandei, sunt strategii pe care Jünger le propune pentru a rezista la barbarism:

În timp ce răul înflorea cum apar ciupercile în lemnul putred, noi ne-am avântat tot mai adânc în misterele florilor, iar cupele lor păreau mai mari și mai strălucitoare decât înainte. Dar, mai presus de toate, am continuat studiul limbajului, pentru că în cuvânt recunoșteam lama magică și strălucitoare în fața cărora tiranii pălesc. Este o trinitate a cuvântului, libertății și spiritului.

O astfel de formulare verbalizează o încredere existențială, umanism fără secularismul de care este adesea însoțit. O putem citi ca pe o anticipare a convertirii ulterioare a lui Jünger. În timp ce frații protagoniști din Pe falezele de marmură nu se identifică în vreun fel cu biserica sau cu vreo altă religie, o experiență cheie este întâlnirea lor cu părintele Lampros, pe care naratorul îl prezintă ca fiind „un călugăr creștin”. Îl vizitează datorită interesului lor pentru botanică; Lampros este o autoritate recunoscută. Romanul trasează astfel imaginea clericului erudit ca fiind o personificare a misiunii bisericii de a proteja cunoașterea într-o epocă a haosului. Însă Lampros are mai mult de oferit decât botanică, el este un model de pace spirituală și evită polemicile, incluzând ciondăneala meschină care poate înăcri cu repeziciune viața academică obișnuită: „Nu lua parte la vreuna dintre certurile școlilor”. Departe de a fi timid, reticența lui este ancorată în convingerea că există o afinitate între cunoaștere și lume, între curiozitatea umană și obiectivitatea creației, căci „a fost credința sa fermă că fiecare teorie a istoriei naturale reprezintă o contribuție înspre geneză, pentru că spiritul uman al fiecarei epoci reimaginează creația; în fiecare interpretare există la fel de mult adevăr ca într-o frunză care înflorește pentru a se ofili.” Creația pare paradoxală: o stare de inovație perpetuă (un gânditor foarte diferit, Hannah Arendt, ar defini condiția umană în termeni de natalitate, capacitatea de inovație creativă) și un legământ de durabilitate. Naratorul adoptă aceeași viziune, stând pe falezele de marmură și contemplând peisajul:

Am privit terenul și am căutat un semn al salvării lui în fiecare creastă și adâncitură… Am simțit cu bucurie cum o certitudine ne-a învăluit: distrugerea nu are loc în elemente și puterea ei aparentă se deplasează pe suprafața vieții ca un abur fantomatic care se învârte și care nu poate rezista soarelui.

Această promisiune înlătură disperarea. Anarhia și distrugerea nu vor triumfa. Însă această încredere nu trebuie să ne împiedice să observăm răspândirea răului, ravagiile lui Chief Ranger și adevărata violență la care naratorul este martor. Amenințarea este obiectivă: „Era în joc viața în cea mai înaltă formă a ei, libertatea și demnitatea omului.” Jünger a fost, fără îndoială, un critic al regimului nazist, dar și, mai pe larg, un susținător al unui hibrid complex, o combinație între un proiect emancipator pentru libertate – o moștenire liberală – cu pretenția foarte diferită a demnității, insistența asupra valorilor și a calităților pe care oamenii le merită. Această căutare simultană a libertății și a valorilor rezonează atunci când naratorul jură că „mai degrabă ar eșua alături de oamenii liberi decât să triumfe printre sclavi.”

Acest jurământ reprezintă o provocare care rezonează dincolo de cadrul apocaliptic al romanului și (mai exact) al catastrofei Germaniei naziste. Este o respingere a mentalității obligatorii și a eforturilor de a impune solidaritate, a conformismului și a nebuniei publice, indiferent dacă este vorba despre procesele legate de vrăjitoare, mafii sau cultura anulării. Ernst Jünger ne reamintește că, înfruntând agenții haosului și distrugerii, creația rămâne stăpână. Gândirea logică și claritatea minții sunt cele mai puternice metode de apărare. Libertatea și demnitatea sunt scopuri incontestabile.

NOTE

[1] Ah, what an age it is

When to speak of trees is almost a crime

For it is a kind of silence about injustice!

And he who walks calmly across the street,

Is he not out of reach of his friends

In trouble?

[2] A Leaf, treeless

for Bertolt Brecht:

What times are these

when a conversation

is almost a crime

because it includes

so much made explicit?

Russell A. Berman este Walter A. Haas Professor in the Humanities la Universitatea Stanford.

Articol original: Standing Against Tyranny