Inima muzicii

Tinerii trebuie să fie expuși la muzică. Fără orchestre live și concerte, adevărata inimă a muzicii va înceta să bată, iar tinerii vor fi privați de una dintre cele mai înălțătoare experiențe pe care mi-a fost dat să o cunosc.

Am crescut în Anglia postbelică, o perioadă în care oamenii începeau să trateze radioul ca pe o companie constantă, când vinilurile își croiau drum pe piață și când cărțile de cântece americane și dansurile de societate cedau în fața muzicii blues și rock and roll. Dar formele învechite de educație muzicală nu fuseseră încă alungate din școlile și casele noastre. Pianul era un obiect comun în toate sufrageriile de pe strada noastră, iar faptul că am învățat să cânt la el a fost un lucru de la sine înțeles. Cântam în corul bisericii și în opere de-ale lui Gilbert și Sullivan care erau puse în scenă la școală. De Crăciun eram cu toții invitați la primărie pentru a participa la o reprezentație spontană a lui Mesia, în versiunea lui Mozart; iar mai târziu, când Chuck Berry și Muddy Waters și-au făcut debutul la radio, m-am alăturat prietenilor mei într-o încercare de a simula modul în care aceștia cântau la tobe și la chitară. Niciun curs de la școală nu era mai valoros în ochii mei decât cursul opțional de armonie și contrapunct, iar pentru examenul la muzică a trebuit nu doar să răspundem la întrebări pe o selecție de piese pe care le-am discutat anterior (o cantată de Bach, o uvertură de Berlioz și sonată pentru vioară de Sibelius), ci și să compunem o fugă în trei părți pe o temă dată și să continuăm câteva măsuri date „în aceeași manieră”.

Era încă adevărat în anii 1950 și la începutul anilor 1960, când eu eram la vârsta adolescenței, că radioul și gramofonul erau net inferioare concertelor live din punctul de vedere al acusticii. Era încă adevărat faptul că, dacă doreai să explorezi repertoriul de muzică clasică în întregime, trebuia să o faci pe pianul din propria ta casă. Era încă adevărat faptul că, dacă voiai să cânți sau să dansezi, trebuia să cânți chiar tu sau să angajezi o trupă să cânte pentru tine. Când am descoperit muzica clasică, am legat instant prietenii cu alți tineri care au avut aceeași experiență, și uneori făceam autostopul 30 de mile (aproximativ 48 de km) până la Londra pentru a ne strecura la concertele din Albert Hall sau pentru a cumpăra bilete pentru a asculta zeii care cântau la operă. Muzica era pentru noi în principal muzică live, iar radioul și gramofonul erau doar substitute greoaie și inadecvate. Cea mai mare bucurie o constituia nu ascultatul, ci cântatul, dacă puteam găsi persoana care să compeseze pentru propria lipsă de talent.

Prețuiesc educația muzicală pe care am primit-o, deoarece nu doar că a sădit în mine o iubire pentru muzica serioasă, ci mi-a și deschis ochii la modul în care este compusă muzica. Mi-a oferit o perspectivă din interior și partea extraordinară este rolul pe care l-a jucat în Vest, căci nu mă îndoiesc nicio clipă că armonia și contrapunctul ne-au modelat civilizația, au făcut-o mai deschisă față de diversele voci care compun o societate liberă și le-au împletit într-o polifonie surprinzătoare. Nu doar muzica este contrapunctică, putem spune asta și despre instituțiile, tradițiile și legile noaste. Oferim fiecărei voci spațiul și libertatea ei, știind că acestea pot fi armonizate atunci când principiile ordinii sunt alese și învățate corespunzător. Aceste lucruri sunt doar o parte din ceea ce învățăm din tradiția noastră polifonică.

Tradiția nu a pierit, dar a luat o nouă formă, în care ascultatul și redarea sunt mai puțin importante decât auzitul. Auzim muzică peste tot, o purtăm cu noi în urechi, suntem închistați în ea ca într-o cușcă, dar experiența ascultatului activ, ca parte a unui public redus la tăcere prin atenția comună este tot mai rară. Acest lucru se întâmplă și cu experiența de a cânta împreună, uniți de o mișcare care se formează între noi și care poartă fiecare muzician pe un val colectiv de energie. Tot mai mult – iar acest lucru este adevărat în mod deosebit pentru tineri – muzica este un fundal pentru alte lucruri și ajunge rar în prim-planul experiențelor, obiect unic al atenției. Regret acest lucru din mai multe motive. Nu doar că îi privează pe tineri de adevărata menire a muzicii în societatea noastră – de a fi o formă de gândire serioasă și care inspiră – ci îi și închide într-o lume proprie a experienței muzicale, încurajându-i să rămână la fundalul muzical familiar și să nu exploreze acea parte a culturii muzicale care poate fi abordată doar cu dificultate, dar care poate oferi o recompensă cu mult mai interesantă.

Cea mai marcantă diferență între experiența mea muzicală din adolescență și cea a adolescenților din zilele noastre nu este, totuși, tranziția de la ascultat la auzit – deși aceasta a fost semnificativă. Este pierderea unui spirit critic privind muzica. Am fost învățat de mic să consider muzica ca fiind un lucru valoros și că este și va fi mereu o diferență între muzica bună și cea rea, cea sublimă și cea mediocră, cea plină și cea lipsită de sens. Dacă îi spui acest lucru unui tânăr acum vei fi catalogat ca „având prejudecăți”. „Cine ești tu să îmi critici preferințele?” este răspunsul obișnuit. Și este dificil să răspunzi că ai dreptul să critici pentru că preferințele tale sunt mai bune. Când eu și colegii mei exploram blues-ul și pop-ul cu trupele noastre, nu ne-am imaginat niciodată că ceea ce făceam atunci era comparabil cu experiența unui concert. Consideram pop-ul o diversiune plăcută, de la care ne întorceam la sublima, frumoasa și în niciun caz doar plăcuta lume în care fiecare notă, fiecare intonație și fiecare schimbare de dinamică era importantă.

Ne-ar veni ușor să spunem, cum o fac mulți astăzi, că totul este o chestiune de gust și că ar trebui să lăsăm tinerii șă descopere de unii singuri mersul lucrurilor. Însă tinerii sunt foarte nepricepuți în a descoperi lucruri pe cont propriu, de aceea sunt necesari profesorii. Dacă am crede că nu există nicio diferență intrinsecă între o simfonie de Beethoven și un cântec de The Kooks și că o persoană care iubește muzica poate să treacă prin viață fără să audă Beethoven și să nu fi pierdut nimic, atunci cu siguranță am renunța la încercarea de a educa gustul celor tineri. Însă doar cineva care nu a ascultat Beethoven ar putea crede așa ceva. Dacă ai avut experiența muzicii lui Beethoven, prima ta dorință este de a o împărtăși, de a deschide ochii tinerilor spre muzica pe care tocmai ai auzit-o și care te-a făcut să te minunezi și să le prezinți ceva care nu oferă doar plăcere și fascinație, ci și bucurie și cunoaștere.

De aceea muzica live, mai ales cea clasică, rămâne de o importanță excepțională pentru noi. Timerii trebuie să fie expuși la muzică. Sunt familiarizați cu iPod-urile, dar acestea nu produc experiența care a fost vitală pentru generația mea și care rămâne relevantă, a muzicii care se produce într-un spațiu propriu, un spațiu pentru care facem loc colectiv, întinzând un covor de liniște pe care muzica să poată fi afișată. Fără orchestre live și concerte, adevărata inimă a muzicii va înceta să bată, iar tinerii vor fi privați de una dintre cele mai înălțătoare experiențe pe care mi-a fost dat să o cunosc.

Articol original: Heart of Music