Intervențiile americane de peste mări

Motto: Evitarea războiului nu există, există doar amânarea lui din care decurg avantaje pentru alții.

-Niccolo Machiavelli

Nevoia de a proteja interesele americane în zone geografice îndepărtate, folosind mijloace militare, a apărut devreme în istoria națiunii, cu mult înainte de a deveni o supraputere.

La puțini ani de la constituirea uniunii statelor americane, cu o flotă abia întemeiată, țara a trebuit să lupte în cele două războaie „împotriva barbarilor”, cum au fost numite expedițiile pentru pedepsirea piraților din nordul Africii, desfășurate în două etape: în 1801-1805, în primul război cu pirații sub președintele Thomas Jefferson și în cel de al doilea, din anii 1815-1816, în timpul mandatului prezidențial al lui James Madison. Mai multe națiuni, ale căror vase comerciale erau sisematic prădate de briganzii din Mediterană, au avut de profitat de intervenția hotărâtă a noului stat de pe continentul american.

De atunci, au fost numeroase situații în care diplomația și negocierile au eșuat și în care rezolvarea conflictelor a fost pusă în sarcina forțelor armate, trimise să execute operațiuni departe de țară, uneori doar pentru câteva zile, alteori pe durate de ani.

În total între anii 1776 și 2018 forțele armate ale Statelor Unite au îndeplinit misiuni de luptă peste mări în 211 de ocazii. Alte câteva zeci de intervenții cu trupe s-au desfășurat pe suprafața continentelor americane.

În marea lor majoritate, aceste intervenții au fost motivate de scopuri umanitare, de nevoia de a proteja grupuri umane sau națiuni în pericol și de a elimina agresorii antiumani. Dar și de a apăra interesele americane, de influență, de strategie, de comerț liber și de circulația nestânjenită pe apele planetei.

Cele două războaie mondiale (1917-1918 și 1941-1945), războiul din Coreea (1950-1953), cel din Vietnam (1965-1975), intervenția americană din Serbia (1999), cele două expediții americane legate de problemele acute din Golful Persic (1991- 1992), războiul din Afganistan (2001-2014), cel din Irak (1992-2003 și 2003-2011), campania din Libia (2011) și ultimele două intervenții ale forțelor aeriene în Siria (2017 și 2018) sunt cele mai bine cunoscute operațiuni militare de peste mări ale Statelor Unite. Ele au cerut deplasări de largi efective, de forțe aeriene și navale complexe și de cantități imense de materiale și armament sofisticat, uneori la distanțe foarte mari.

Ultima intervenție militară americană de acum câteva zile a fost o operație de pedepsire a guvernului sirian și a președintelui țării Bashar al Assad, care au lansat arme chimice (sarin și clor) într-o suburbie a Damascului, unde erau miliții rebele antiguvernamentale și civili. Victimele au fost în special civilii, mai ales femeile și copiii care se ascundeau în adăposturi subterane.

În faza finală a așa zisei Primăveri Arabe (2010 – ), privită la începutul ei cu speranța că este o succesiune de mișcări populare prodemocratice, s-a declanșat distrugătorul război civil sirian, cu multiplele lui episoade de crime de război, acte antiumanitare, distrugeri și victime. Peste 11 milioane de oameni și-au pierdut locuințele, mai mult de 5 milioane au emigrat în alte țări și aproape 500.000 de sirieni au pierit. Din populația totală, care este astăzi de 18,2 milioane (recensământ din 2016, față de 22 de milioane în anul 2010), 13 milioane de sirieni sunt dependenți de ajutorul umanitar din alte țări.

Motivul inițial al acestui război a fost îndepărtarea dictaturii familiei Assad, sprijinită de minoritatea alauită (10% din populația Siriei). Dar lucrurile s-au complicat mult când s-au adăugat conflictele religioase (sunni contra șia), a intervenit Statul Islamic, s-au făcut numeroase manevre de către cei care se bat pentru accesul la putere (Siria, USA, Iran, Turcia, Israel, Arabia Saudită) și pe scena de acțiune au ieșit la rampă pe rând milițiile populare antiAssad, armata guvernului sirian, Hezbollah, ISIS, forțele expediționare rusești, armata turcă și diversele formațiuni iraniene infiltrate în armata siriană.

Ultimele două acte militare împotriva forțelor guvernamentale siriene, ambele limitate la atacuri aeriene, au fost raidul aviației israeliene din 10 februarie 2018 și atacul cu rachete și bombe declanșat de alianța USA-Franța-Marea Britanie în noaptea de 13/14 aprilie 2018.

Opinia publică mondială a fost amplu informată doar de câteva dintre atacurile cu arme chimice făcute de trupele fidele lui Assad: cel din 2012, rămas fără replică din partea vestului prin nerespectarea promisiunii făcute de președintele Obama, cel din 2017, urmat de distrugerea cu rachete americane a bazei de unde fuseseră lansate armele chimice și acest ultim atac combinat, cu rachete și bombardamente aeriene, lansat de alianța franco-britanică-americană împotriva a cinci ținte principale.

Dar, conform declarației făcute de ambasadoarea Nikki Haley la Organizația Națiunilor Unite (www.nytimes.com din 13 aprilie 2018), Statele Unite dețin informații care confirmă că forțele militare ale lui Assad au folosit arme chimice de cel puțin 50 de ori în timpul celor șapte ani de război civil din Siria. Organizația Human Rights Watch a identificat un număr și mai mare, de 85 atacuri chimice, toate imputabile forțelor siriene guvernamentale.

Atacul cu sarin și clor din Douma a produs 71 de morți și a afectat 325 de persoane cu simptome respiratorii și nervoase severe la câteva minute de la expunere. Victimele au fost militanți rebeli, persoane civile, mai ales cei din adăposturile subterane și membri ai echipelor medicale.

Specialiștii militari arată că armele chimice sunt relativ ieftine și ușor de produs, pot fi foarte eficace atât împotriva trupelor inamice cât și a civililor din zonă și crează o panică atât de mare încât rezultă adesea în abandonarea opoziției. Așa s-a întâmplat și în confruntarea militară din suburbia Douma de lângă Damasc, din 7 aprilie 2018, când – după atacul cu gaze –  trupele rebele au încetat să lupte și s-au retras.

Depozitele de armament chimic ale Siriei au mai multe surse. În era războiului rece, URSS a livrat aliatului său sirian, condus pe atunci de dictatorul Hafez al Assad (tatăl lui Bashar) arme chimice și tehnologia cu ajutorul căreia Siria și-a construit  propriile laboratoare și unități de producție.

După anul 2000, Siria a importat din mai multe țări vestice substanțele chimice așa zise „de dublă utilizare”, care pot fi folosite atât pentru fabricarea de pesticide și ierbicide, cât și pentru producerea de arme chimice. Pe site-ul www.propublica.com au fost raportate încă din anul 2013 mai multe țări furnizoare, între care Franța, Cehia și Germania, iar în aprilie 2018 un articol publicat pe www.france24.com a identificat trei firme belgiene care au fost acționate în justiție pentru astfel de exporturi.

În anul 2013, încurajat de ezitările președintelui Obama, Vladimir Putin a propus soluția ca Rusia să colecteze toate armele chimice din Siria, să le transporte pe teritoriul ei și să le distrugă. Soluția a fost primită cu mare ușurare de către guvernul american și de către ONU, dar azi apare că distrugerea, dacă a fost vreuna, a fost departe de a fi completă.

Intervenția din Siria a alianței occidentale din aprilie 2018 a fost intens criticată în presa internațională de comentatori care au folosit etichtele de „agresiune”, „încălcarea suveranității” și „acte contrarii dreptului internațional”, sau au prezis consecințe dintre cele mai grave, mergând până la proorocirea celui de al treilea război mondial.

La câteva zile după intervenție, suntem în situația de a estima rezultatele, așa cum au fost ele comunicate pe toate canalele.

Au fost lovite cinci ținte, dintre care trei cu legătură directă cu armele chimice ale guvernului sirian: centrul de cercetări Barzeh, fabrica de la Him Shinsar și baza de rachete de lângă orașul Homs. Nu au fost victime civile, nici militari sirieni uciși sau răniți.

Alte două ținte, baze militare și un aeroport, au suferit lovituri.

Nici o bază rusă nu a fost afectată și rușii nu au intervenit în nici un fel. După atac, propaganda rusă a lansat teoria că atacurile chimice din ziua de 7 aprilie au fost provocate de agențiile secrete britanice, pentru a-l învinui pe Bashar al Assad. Istoria folosirii precedente a armelor chimice de către acesta, contrazice teoria conspiraționistă.

Un proiect de rezoluție introdus de delegația rusă la Consiliul de Securitate al ONU, care cerea ca intervenția alianței vestice în Siria să fie declarată un act de agresiune, a fost respins.

Statele Unite nu au pierdut niciun avion de atac, nici o navă americană din mările Mediterană și Roșie nu au fost atacate.

Toți cei trei aliați au folosit pentru prima dată rachete de tip nou.

Reacția întârziată a apărării antiaeriene siriene și incapacitatea de a lovi avioanele sau rachetele care atacau a demonstrat că dotarea armatei guvernamentale este învechită și ineficace.

Pe plan internațional, atacurile alianței vestice au demonstrat că există hotărârea clară de a interveni împotriva agresorilor care calcă normele internaționale. State cu intenții agresive, sau organizații teroriste care consideră atacuri chimice sau nucleare trebuie să se gândească bine dacă își pot permite să se expună unor riscuri mari de replică promptă.

Nikki Haley a afirmat în prima declarație de după atac că armele americane sunt încărcate și pregătite de ripostă, în cazul în care alte agresiuni antiumanitare ar fi comise în Orientul Mijlociu.

Felul în care s-au desfășurat atacurile din Siria a arătat că cele mai puternice state vestice au deja capacitatea de a purta războaie în care tehnologia aduce avantaje mari de eficacitate, precizie, micșorarea numărului de victime colaterale și siguranța propriilor luptători, iar statele care nu sunt dotate cu armament comparabil au mici șanse de a rezista sau pot spera la victorii.

Previziunile că o intervenție militară condusă de USA în Orientul Mijlociu va strica și mai mult situația și va declanșa un al treilea război mondial, s-au dovedit eronate.

Dacă această intervenție nu ar fi avut loc, perspectiva ca alte atacuri chimice să se răspândească în diferite regiuni ale lumii ar fi fost reală.

Din acest punct de vedere, atacurile au fost un mod de a demonstra că actualele guverne american, francez și britanic consideră armele chimice, oriunde ar fi ele folosite, o agresiune la securitatea lor.

Conceptul de refacere a potențialului forțelor militare americane, prezentat de candidatul Donald Trump de la debutul campaniei electorale, se dovedește corect și modernizarea armatei cu atingerea unui nivel de superioritate neegalat de oponenți conferă siguranță națiunii americane și întregii lumi, într-o epocă de nesiguranță crescândă.

Din poziția de comandant suprem al forțelor armate, toți președinții americani  au avut ca primă obligație protecția națiunii și teritoriului americane. Si, așa cum a formulat primul președinte al țării, George Washington: …unul dintre cele mai eficace mijloace de a păstra pacea este să fi pregătit pentru război.