Interviu Augustin Ioan: Catedralele Marii Uniri – asemenea celorlalte și diferite

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Ce sunt și care sunt marile edificii în sens religios ale Marii Uniri?

Edificiile de acest gen sunt prilejuite de Marea Unire, sunt consecința acesteia. Apoi, după Marea Unire, dublîndu-se practic suprafața României, ea a înglobat teritorii foarte diverse, urbanistic în primul rînd. Transilvania, ca și Banatul, a venit cu un aport urban semnificativ și, în același timp, sensibil diferit, dar în sensul pozitiv al termenului. Zonele aceste vin cu acest front de provocări noi și aceasta înseamnă că avem, practic, o altă jumătate de țară care trebuia gîndită și integrată într-un soi de discurs identitar cît mai unitar; integrarea, în sensul unității naționale, pe de o parte, și, pe de altă parte, autocefalia Bisericii Ortodoxe (1925) au fost motoarele unui proces foarte intens de construire de lăcașuri de cult. Mai semnalez și proporția acestor construcții: a existat dorința puternică, instituționalizată, de a se construi mare, la nivel de orașe mari, uneori chiar provocînd arhitectura şi pieţele preexistente. Spre exemplu, Clujul – unde se construiește ceva foarte mare și cu referințe din afara țării, căci acolo ai Cupola Pantheonului. La Tîrgu Mureș apare o cruce greacă înscrisă, apoi; de asemenea, la Timișoara, apare o catedrală…bucovineană. În Banat!

Mai e ceva interesant: după Marea Unire, statul vorbește, prin arhitectură, într-un fel, iar Biserica Ortodoxă vorbește într-alt fel, oarecum diferit.

Adică?

Să dau un exemplu din anii 1930. Statul asumă un tip de discurs apropiat de ceea ce făcuse Musollini cu un deceniu în urmă, în Italia. Piețe urbane, modernism clasicizant, modernism conservator, un discurs raționalist; acolo era evidentă referința romană. Ei bine, la noi, un deceniu mai tîrziu, nu doar arhitecții lui Carol al II-lea, ci și anturajul, cu toții spun: și noi suntem latini; avem aceeași îndreptățire să ne folosim de referința latină, ca și italienii. ”Fratele vitreg, de la altă mamă”, cum ar spune englezii. Sau, altel spus: avem același  bunic. Ba chiar mai mult: fiindcă la mine, în România, ecartul de civilizaţie e mai mare, am și mai mare nevoie să mă revendic în acest fel. Acest ”bunic” latin se vede în lucrările de mare amploare ale statului din epoca lui Carol al II-lea. Exemple: Școala Superioară de Război, Palatul Victoria, aproape toate clădirile administrative, oficiale, care datează din acea perioadă. Uneori se folosește explicit sintagma ”stilul Carol al II-lea”. Și invoc ceva care e la a doua mînă, dar care e, de fapt, o ipoteză foarte credibilă: academicianul Răzvan Teodorescu mi-a spus că i s-a relatat de către unul dintre arhitecții din perioada lui Carol al II-lea că , atunci când s-a lucrat Pavilionul pentru expoziția Mondială de la New York (1939), Regele l-ar fi chemat în audienţă pe Octav Doicescu și i-ar fi spus: ”să faceți ca la Hurezi”! Carol al II-lea nu era neutru în raport cu arhitectura reprezentativă pentru România, se implica direct în deciziile urbane şi în ce priveşte arhitectura pavilioanelor regale ale României. Carol al II-lea, și în discursul de sosire în ţară și, iată, și în această mărturie, s-a asociat cu Brâncoveanu; asuma această condiție, de patron al arhitecturii, al artelor. Bun: aceasta este situația pe latura statală: referinţa temporală este Roma.

Pe partea de Biserică ortodoxă, foarte interesant de asemenea, ”bunicii” sunt la Bizanț. Statul e cu latinitatea și trimite, prin ceea ce construiește, la Roma; ceilalți sunt neobizantini, cu unele referințe (dar nu multe) regionale  – vedem, spre exemplu, înainte de Primul Război Mondial, Biserica zisă Nouă din incinta Mănăstirii de la Sinaia, acolo unde observăm deja un discurs identitar. Cu nuanța că, acolo, român înseamnă moldovean plus valah; când spun ”plus”, spun că e același nivel de referință medievală și că acestea se văd pe clădire – sunt contraforți moldovenești și elemente Brâncoveanu, valahe deci. Este un ”și-și” acolo. Foarte important: acest discurs se schimbă în perioada interbelică, fiindcă nu mai este de mare ajutor referința medievală.

De ce?

De ce nu ajută? Fiindcă, în primul rând, scara orașului romînesc explodează.  Adăugarea aceasta de material trimite într-un fel de competiție toate orașele României și atunci referința medievală nu mai este de folos. Începe să se construiască monumental. Iar Biserica din ţară nu avea referințe de tipul acesta decît în afara ei. Biserica ortodoxă, vreau să spun. Or, în aceste condiții: de unde să luăm referințele cele mai bune, ce e inspirațional și apropiat? Bizanțul. De acolo și vine, de altfel. Mai mult: la Bizanț există referințele monumentale încă de la început. Biserica creștină constantinopolitană a început edificiile sale cu Sfânta Sofia. Anul 532. A început cu un mare monument! În Sfânta Sofia putem parca liniștit majoritatea catedralelor occidentale care s-au făcut mult timp după ea, vreme de un mileniu. Vă dați seama despre nivelul de analogie. Au urmat o mie de ani de arhitectură care nu au depășit această referință monumentală. Sfânta Sofia a rămas, de altfel, pentru întreaga regiune, o referință extraordinară. În Grecia, și acum e invocată ca atare. Și la noi, la Sibiu, spre exemplu, Catedrala Mitropolitană, făcută de un arhitect maghiar, este, la alt nivel, Sfânta Sofia. E o replică regională, mai mică a acestui edificiu referențial; e ceva explicit.

Ce e românesc în Catedralele Marii Uniri?

Nu e ușor de definit. Mai ales pentru că, obsevația aceasta mi se pare esențială, ingredientul identitar se construia pe sine, din mers, ca proces. Acum, pentru că privim îndărăt, pare că se vede mai clar ce era  românesc. Dar cei care au construrit catedrale și bisericii în deceniile de după Marea Unire – între altele și în mod fundamental, pentru a produce și un discurs arhitectural identitar în sensul națiunii unite – căutau acest ”românesc”, îl experimentau.

Ce anume experimentau? Și, de fapt, mai întîi, de unde veneau?

E esențial să aducem în discuție războiul. În București, spre exemplu, pînă în 1914-1915, s-au mai făcut cîteva bisericuțe. Apoi 5-6 ani, haos, ruptură. Și, destul de mult după Unire, de pe prin 1920-1921, se reîncep construcțiile. Ceea ce am discutat pînă acum e încă și mai departe de Marea Unire – și, astfel, mai aproape de noi -, pentru că lucrurile încep să se accelereze, sub specia construcțiilor arhitectonice, din a doua jumătate a deceniului al treilea. După autocefalie, de fapt, cînd Biseria Ortodoxă capătă această energie formidabilă, care se declină în mai multe feluri – și arhitectural e chiar spectaculos ce se întîmplă. E deja Patriarhie autocefală și e așa pe un teritoriu de două ori mai mare decît cel din urmă cu un deceniu. În plus, Biserica Ortodoxă avea de acoperit, de umplut, dacă vreți, o carență istorică în Transilvania: fiindcă nu i s-a dat voie să construiască cine știe ce în trecut. La Sibiel, de exemplu, e camuflat un spațiu bizantin într-un interior destul de îngust, iar pe dinafară e biserică la fel ca orice biserică maghiară din epocă. E frumoasă stratagema camuflajului, foarte stranie și are și o forță puternică de exemplu. În afară e vopsit gardul, iar înauntru e, ca să zic așa, leopardul neobizantin. Ei bine, de ce am invocat acest caz? Fiindcă, după autocefalie, ieșirea din acest tip de camuflaj a părut să fie nu doar permis, ci chiar obligatoriu. Și aceasta se vede pe arhitectura bisericilor și a catedralelor. Pe logica: în sfârșit, putem să arătăm cine suntem!

Și cine suntem, de fapt?

Răspunsurile sunt – și nu pot fi decît așa, cred – pe mai multe paliere. Întîi, o logică de uniformizare: aduc o referință bucovineană în Banat, nu am dat întâmplător exemplul Catedralei de la Timișoara. Dacă punem o linie pe harta nouă a României Mari și cauți o diagonală foarte lungă, deci una dintre cele mai îndepărtate referințe la dispoziție, ce avem? Avem, între altele, aceasta: Bucovina-Banat! Așadar, acesta este primul nivel: colez referințe regionale. Al doilea trimite la un tip de modernizare care caută modelul cu totul în afară. Colajul, în situații de acest gen, implică referințe – cele mai pregnante referințe – internaționale. La Cluj, spre exemplu; sau la Tîrgu Mureș. În ambele cazuri – e cîte un statement  extraordinar. Situații similare se regăsesc și în alte localități; un fel de a te afirma tranșant, de ”a te duce peste ei”. Biserica propune niște teme și alege pe cei care să le execute; or, alegînd, ea conduce un discurs. Iar acest discurs derivă, cum spuneam, din mai multe planuri. Mai departe, făcând media, cu toată buna-credință: aici, în arhitectura religioasă, românitatea este colată. E colată din elementele locale – iei și din Bucovina, și din Munteania, și din Transilvania și le permutezi între ele. Și e colată din elemente care depășesc granițele, cu Bizanț drept referință supremă, dar nu unică. Scurtissim, vreau să punctez și faptul că există și cîteva referințe brâncovenești în cîteva dintre contrucțiile de acest gen – reprezentări ale ”sinelui colectiv”, să îi spunem.

Cele mai polemice dintre construcțiile de acest tip, religios? Dar cele mai cuminți?

Cea mai cuminte, mai inclusivistă este chiar Catedrala Încoronării, de la Alba Iulia, însă doar în sine, în privința construcției; pentru că, altfel, ca amplasare este foarte polemică – împlântată, ca să nu folosesc alt termen, în cetatea de acolo și, în plus, chiar în proximitatea Catedralei Catolice de la Alba Iulia. Atunci, la acel moment, era nevoie de ceva care să dea un anumit numitor comun; și, din această perspectivă, această catedrală este un răspuns foarte bun. În plus, era plasată în proximitatea locului unde a fost încoronat Mihai Viteazul. Să nu uităm, de asemenea, nici amănuntul că Regele Mihai poartă numele acesta de la Mihai Viteazul; referința e directă, explicită. Nu e o întâmplare.

În privința ”catedralelor polemice”, cum le-ați numit, eu nu aș folosi această sintagmă; le-aș denumit mai degrabă experimentale. Cea mai non-standard este cea de la Cluj, în mod evident; forțată de acest mediu exogen în raport cu misia sa acolo. Ea trebuia să fie – și este așa – pandantul Bisericii Catolice din Piața Mare. S-a construit un pol ”românesc” în raport cu cel catolic.

Iar marile arii geografice unde au loc nu polemici, nu bătălii simbolice, nu conflicte, ci experimente țin de…

Transilvania și de Banat, în mod evident. Și cred că am intuit spre ce bătea observația dumneavoastră: și pentru mine a fost curios de ce nu s-a construit mai multă arhitectură de cult  în Basarabia. A fost chiar ciudat. Marea Unire e un…colaj din cel puțin trei uniri – Basarabia, Bucovina, Transilvania. Și mai e încă una, despre care nu vorbește aproape nimeni: există unirea intermediară, cea din 1878, cea cu Dobrogea. Și eu, ca tulcean, sunt atent la aceste detalii. Pentru că Dobrogea participă la povestea aceasta – de uniune națională – cu elemente specifice. Revenind la Basarabia, întrebarea de ce nu s-a construit mai mult acolo, sau în Bucovina, rămîne pentru mine deschisă. Fiindcă, apropo de cum se construiește sinele colectiv, acolo chiar era un teritoriu privilegiat, un teritoriu urgent. Biserica Ortodoxă s-a definit foarte bine, foarte tranșant în raport cu zona catolică. În Basarabia erau tot ”frați ortodocși” și, aceasta este numai o ipoteză, poate că de aceea acolo s-a mers cu piciorul pe frînă. Dar tema este foarte interesantă și deschisă.

Aceasta, despre catedrală…

Da. E un prim nivel de discurs prin arhitectură – major, foarte vizibil, pregnant. Însă lucruri extrem de interesante se întîmplă și în zonele mai mici, la nivelul bisericilor de parohie. Trebuie să le dăm o atenție mare, cuvenită. O plimbare prin București, în scopul de a privi cu atenție bisericile construite în anii 1920-1930, este extraordinar de revelatoare. Diversitatea și frumusețea lor sunt uluitoare. În plus, la scară mai mică se putea experimenta mult mai mult – și așa s-a și întîmplat, de altfel. Nu doar în București. Și în alte orașe, de altfel.

Și dintre arhitecții cei mai prolifici?

Dimitrie Ionescu-Berechet, probabil cel mai important autor de biserici din România Mare. El e cel care a făcut, cel care a imaginat Cașinul; iar constructorul acesteia era, apropo, tatăl lui Liviu Ciulei. Tot el, Ionescu-Berechet, că tot am invocat Dobrogea cea neglijată, face, la Constanța, o biserică cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. Ei bine, am spus de experiment: aceasta are un turn, unul singur, asemenea cu minaretul moscheei Carol I. Din aceeași piatră de Dobrogea din care s-au făcut și alte biserici, dar și moscheea. Nu e aceasta o reverență făcută melting pot-ului dobrogean?

Care sunt marile linii ale ”poveștii” arhitecturale de tip religios de acum un secol, venid către noi?

E o poveste despre construcția unei unități în discursul identitar național. Despre construcția așa zisei românități. Acest termen – construcția – mi se pare că este esențial, fiindcă e un proces. Unitatea aceasta se croia în timp ce se exprima. Atunci nu știau în detaliu cum va fi să fie, pur și simplu construiau: ce ar fi să / dar dacă facem și așa?.. Proces, deci experiment. Evident că această arhitectură pe care putem să o numim ”neoromânească de generația a doua” – Ionescu-Berechet, Petre Antonescu (cel care a făcut catedrala ortodoxă din Galați) -, o arhitectură în care se lucrează altfel și cu alt fel de ingrediente și la altă scară decît, bunăoară, lucra Ion Mincu la Constanța, cînd făcea acolo catedrala, evident, deci, că această arhitectură are linii directoare și ele trimit la proiectul post-unionist. Fiindcă aceste construcții trebuie să funcționeze, în orașe, ca reper, ca far, la limită ca elementul cel important, pentru că orașele sunt, de acum, atârnătoare de statul român. Existau, așadar, tot felul de subtonuri din acestea care exced simpla reprezentare etno-națională. Cu alte cuvinte, avem o unitate care nu e exprimată unitar; e o unitate în diversitate. Și este experimentală. Și nu se termină cînd începe războiul al doilea mondial, ci continuă cu tema – cu obsesia – specificului național din anii Ceaușescu, apropo!

Și greco-catolicii, în materie de arhitectură religioasă?

Aici e foarte interesant. După unirea din 1918, așa cum știm cu toții, s-a pus problema reunificării bisericilor. Nu s-a întâmplat, deși condițiile care au făcut posibilă uniația dispăruseră. Păcat că nu s-a făcut. Pe de altă parte, după Unire, e o perioadă în care greco-catolicii se re-românizează. Ma refer la ceea ce ne spune arhitectura din acea perioadă. Faptul că a fost considerată de stat ca a doua biserică națională le-a dat un impuls suplimentar: ei, totuși, sunt în bună măsură cei care au construit retorica românității: Școala Ardeleană nu a fost majoritar ortodoxă, ci e eminamente greco-catolică. Ei s-au simțit, cel puțin la fel de mult cum și ortodocșii, chemați să contribuie la acest proces – accentuez asupra acestui termen, proces! – de nation building.

Chiar pe ”building”, ca să luăm referințele dialogului nostru!

Exact. Chiar pe clădiri, prin clădiri. Îmi vine instant acum în minte exemplul Brașovului: în centru, în același perimetru, e o Casă a Oștirii – asta e construcția statului, discursul statului – și vis-a-vis e o biserică greco-catolică. Aceasta din urmă putea, fără nici o problemă, să fie la Curtea de Argeș. Greco-catolicii încearcă să contribuie la această construcție de discurs identitar, românesc.

Acum, la 100 de ani distanță, dacă e să deconstruim – la nivel de discurs, nu la propriu – ceea ce avem pe pereții catedralelor și ai bisericilor, ce avem, ce ne iese?

Pare o sarcină mai simplă decît cea pe care au asumat-o cei care au construit pereții și clădirile pe care, prin discurs, suntem tentați să ne deconstruism. Căci acum avem materia, avem massa. Apropo de sarcină – cred că a fost o misiune foarte grea și, de aceea, este cu atât mai impresionat ceea ce s-a reușit construi: în mod tradițional, pentru sute de ani, Biserica Ortodoxă s-a concentrat foarte mult pe spațiile interioare (mai ales în lumea grecească). Or, punctual pentru România, după Marea Unire, exteriorul devine foarte important. Un fel de ”câmp de luptă” sau, dacă nu preferăm retorica de conflict, un câmp de afirmare. Deci, catedralele și bisericile, dar poate mai ales catedrale făcute în România după 1918 și în sensul acelui moment important pentru națiunea română sunt la fel de importante prin ceea ce au înăuntru și pe dinafară. Vorbesc nu doar din interior, ci îți vorbesc și din afară, de la distanță. Țin un discurs religios, dar și unul identitar, urban. Ei bine, toate aceste experimente, toate aceste construcții, în contextul dat, nu a fost ceva simplu, ceva ușor. Avem, deci, simultan, un discurs profund religios, intim, de interior și unul politico-urbanistic mai degrabă, de exterior. Foarte interesant ca subiect de reflecție și foarte dificil de executat, căci sacru și politic deodată.

Deci, leagă aceste expresii arhitectuale religioase? Leagă România? Folosesc anume acest verb, cu trimitere la sensul etimologic al cuvîntului ”religie”?

O, da. Leagă, coagulează, încheagă. În primul rînd, și țin să spun că pentru mine, ca arhitect de biserici, e foarte confortabilă această perspectivă, oferă o plajă generoasă de posibilități de expresie. Tradus: clădirile care vin după Marea Unire ne spun că suntem români, dar în relație, cu trimitere și la latinitate, la Roma, și cu trimitere la Bizanț, dar și la Europa care moștenește ambele tradiții. E ceva foarte deschis, nu e o cămașă de forță identitară. Deschiderea este cu adevărat remarcabilă și, încă o dată, foarte confortabilă. Toatea acestea ne pun pe un orizont de alteritate care mă face să mă simt bine. E un joc formidabil, de fapt, în interbelic la noi, formidabil și subtil: între a fi unic și a fi asemenea celorlalți. Asemenea și, simultan, diferiți. E un joc identitar încântător.

Despre aceasta vorbește mai puternic arhitectura religioasă decît arhitectura laică?

Nu aș pune un contrast, o competiție. Eu cred că acestea vorbesc împreună. Nu cred că era posibil să fi fost una singură care să dea tonul la tot. Faptul că administrația se simte latină, iar lăcașul de cult bizantin vorbesc împreună.

Să vă spun ceva: proiectul lui George Simotta pentru o clopotniță la palatul patriarhal, din 1925,aducea în prim plan o campanilla pentru una dintre porți, cea cu paraclisul de la etaj, care, în cele din urmă, nu s-a construit. Am folosit și eu această referință, în proiectul nostru pentru Catedrala Mântuirii Neamului, cel care a câștigat singurul concurs național organizat pentru acest edificiu, în 2002. Ne-am gîndit, eu și colegii mei mai tineri, ce a vrut să spună acest om? Și, în cele din urmă, cred că am găsit: e turn de secol al VI-lea din Veneto, ca la Torcello. Și am stat și m-am gîndit: ce era în secolul  al VI-lea? De ce tocmai această referință? Și răspunsul poate fi acesta: singura perioadă din istorie când Bizanțul revine în Italia este perioada de recucerire, a lui Justinian. Turnul era făcut ca și acelea din perioada iustiniană din Italia. E un turn al incluziunii – au fost odată una. O singură Biserică, deopotrivă latină și bizantină. Așa gândea și Simotta că ar trebui să (re)devină și biserica ortodoxă din România.

Notă: acest interviu a fost publicat, in premieră, in revista ROMÂNIA LITERARĂ.