Ce reprezenta educaţia liberală?

Un articol de Roger Kimball pentru The New Criterion

„În ciuda tuturor discuţiilor la modă despre o nouă formă de conservatorism, adevărata încercare a educaţiei moderne este de a reuşi să ofere acel minim de conservatorism şi de atitudine conservatoare, fără de care educaţia pur şi simplu nu ar fi posibilă. Şi acest lucru este foarte greu de obţinut în vremurile noastre.” – Hannah Arendt, The Crisis in Education

„Să fii înşelat cu privire la adevăr şi astfel să devii ignorant, să rătăcești şi să cultivi minciuna în suflet sunt lucruri la care nimeni nu ar consimţi…” – Socrate, în Republica

„Toată lumea a câştigat şi acum toţi trebuie să primească premii.”- Pasărea Dodo, în Alice în Ţara Minunilor

Când văd calea pe care a apucat-o educaţia din ţara noastră în ultima vreme – nu doar în ceea ce priveşte educaţia oferită în universități, ci şi în celelalte instituţii de învăţământ – mă gândesc adesea la acea reclamă la ţigări, făcută special pentru femei: „Ce drum lung ai parcurs până aici, dragă!” Şi câtă dreptate avea! Cu toate acestea, să străbaţi o oarecare distanţă nu înseamnă neapărat să progresezi. Acum puţin timp, ţelurile unei educaţii liberale, enumerate de Cardinalul Newman în The Idea of a University, ar fi putut reprezenta motto-ul instituţiilor academice americane. Newman scria că obiectivele principale ale educaţiei universitare sunt „cultivarea intelectului, formarea bunului gust, dezvoltarea unei minți deschise, drepte şi care să nu se lase pradă pasiunilor, deprinderea nobleţii şi a politeţii”. Asta sună destul de normal pentru anii 1850. Dar pentru ziua de astăzi? Altminteri, să luăm în considerare afirmaţia pe care John Searle a făcut-o în 1990: „Ideea că ar trebui să facem din curriculum un instrument de transformare socială (de stânga, dreapta, centru sau de orice altceva) reprezintă exact opusul ideii de educaţie superioară”. Până acum puţin timp, avertismentul lui Searl era văzut ca un lucru normal şi de bun simţ. Acum, a devenit o declaraţie înţeleaptă, neobişnuită şi foarte provocatoare.

Nu sugerez că în trecut instituţiile noastre de învăţământ se ridicau la idealurile pe care le-a enumerat Newman şi nici că au evitat întotdeauna denaturarea despre care ne-a avertizat profesorul Searle. Dar, pe atunci, toate îşi propuneau să atingă idealurile de mai sus. Într-adevăr, cel puţin până la începutul anilor 1960, majoritatea oamenilor aveau aceeaşi părere despre scopurile intelectuale şi morale la care ar fi trebuit să ajungă sistemul educaţional liberal, chiar dacă acest lucru era dificil. De exemplu, era un lucru obişnuit să aloci burse de studiu pentru susţinerea conservării şi transmiterii cunoaşterii – care însemna conservarea şi transmiterea culturii unei civilizaţii, toate acestea desfășurându-se într-o comunitate liberă de orice intimidare ideologică. Chiar şi dacă am fi pierdut din vedere idealurile, ele tot ar fi continuat să ne impună respect şi să ne influenţeze direcţia.

Eseurile care urmează (este vorba de colecția de eseuri pe care The New Criterion a dedicate-o educației liberale, n.trad.) reprezintă o serie de rapoarte patologice despre educaţia liberală contemporană, într-o vreme în care ideile tradiţionale despre natura civilizatoare a educației și țelurile acesteia nu se mai bucură de o audienţă aşa de mare. Ar fi dificil să supraestimezi rezultatul măcelului intelectual şi moral care are loc acum. Tot ce este legat de textul lui Newman – de la dicţia lui clară şi tonul distins, la toate laudele pe care le aduce cultivării lipsite de pasiuni a intelectului – este luat în derâdere de spaţiul academic din zilele noastre. Astfel, şi insistenţa profesorului Searle, ca programa să nu fie redusă la o unealtă pentru propaganda partizanilor, „de stânga, dreapta, centrişti sau de orice altceva”, este de cele mai multe ori luată în derâdere şi văzută ori ca o naivitate incorigibilă, ori ca ceva înşelător, de dreapta.

Adevărul este că, în ciuda preocupărilor în ceea ce priveşte soarta educaţiei superioare şi în ciuda numeroaselor eforturi de a semnala şi de a remedia situaţia, ce se întâmplă acum este mult mai grav decât ce se întâmpla în anii ‘70 şi ‘80. Pe atunci, fenomene exotice precum afrocentrismul, studiile postcoloniale, teoria queer, studiile critice de drept şi atacul împotriva ştiinţei, stârnit de aşa-zişii „umanişti”, tocmai începeau să capete putere. Şi chiar dacă din ce în ce mai multe voci se ridicau împotriva noului curent cultural, cele care dominau discuţiile şi instituţiile discreditau idealurile umaniste tradiţionale ale educaţiei liberale, prin injectarea politicii în mijlocul sistemului educaţional.

Să ne gândim la „multiculturalism” şi la corectitudinea politică – folosesc ghilimele pentru că, în general, sub numele de „multiculturalism” se ascunde de fapt o antipatie pentru cultura dominantă. Multiculturaliştii declară că încurajează un cosmopolism cultural progresist, care se remarcă prin grija mai accentuată pentru cei necăjiţi şi sărmani. Dar de fapt, ei încurajează o ordine a autoflagelării liberale, pe cât de impotentă, pe atât de nesatisfăcătoare. Prin urmare, sensibilitatea multiculturaliştilor este un index nu pentru rafinamentul moral, ci pentru vid.

Multiculturalismul este o substanță toxică paralizantă. Simţi cum înţeapă cele mai înalte virtuţi; mahmureala lui subzistă pe un fundal al ignoranţei şi intenţiilor bune, dar denaturate. Dar, aşa cum şi eseul lui Alan Charles Kors ne arată, este esenţial să înţelegem despre multiculturalism că acesta nu este o metodă de recunoaştere a diversităţii culturale sau de încurajare a pluralismului, ci reprezintă subminarea valorilor liberale occidentale din sistemul nostru educaţional şi din societate. În esenţă, după cum şi politologul Samuel Huntington a arătat, multiculturalismul este o „anti-civilizaţie europeană… şi de fapt, o întreagă ideologie anti-Occident.” Dar partea cea mai ironică a acestei poveşti este că lucrurile care reprezintă dovezile de curaj împotriva Occidentului pentru aderenţii acestui curent, fac de fapt parte dintr-o lungă tradiţie de autocritică a Occidentului. Într-adevăr, această critică a jucat un rol important în înţelegerea de sine a Occidentului, asta cel puţin de când Socrate i-a invitat pe prietenii săi atenieni să dezbată despre natura vieţii virtuoase. Nicio civilizaţie din istorie nu a fost vreodată aşa de autocritică ca civilizaţia occidentală.

Anti-americanismul ocupă un loc de frunte în agenda războaielor culturale tocmai datorită valorilor tradiţionale ale identităţii americane – care sunt articulate de fondatorii Americii şi stau la baza angajamentului de a oferi libertate individuală şi virtute publică –, fiindcă sunt într-o profundă contradicţie cu principiile de-civilizatoare radicale ale întreprinderii multiculuraliste a corectitudinii politice. Rezultatul pe care îl putem prezice este ignorarea profundă a principiilor fondatoare ale culturii americane (sau ale oricărei alta). Statisticile sunt deja arhicunoscute. Huntington citează un studiu din 1990 care arăta că 90% din studenţii de la Ivy League puteau identifica cine este Rosa Parks, dar doar 25% puteau să-l identifice pe cel care a afirmat: „guvernarea poporului, prin popor, pentru popor.” (Da, este din discursul The Gettysburg Adress). Într-un studiu din 1999, 40% din studenţii în anii terminali de la 55 de colegii de top nu puteau spune când în ultimii 50 de ani a avut loc Războiul Civil. Alt studiu a revelat că mai mulţi elevi de liceu ştiau cine este Harriet Tubman, mai degrabă decât faptul că Washington a condus armata americană în timpul Revoluţiei sau că Abraham Lincoln a scris Proclamația de Emancipare.

De asemenea, corectitudinea politică construieşte o atmosferă de intimidare şi încurajează conformismul moral şi intelectual, atacând bazele cele mai simple ale schimbului de idei. Mai rău, ea încurajează un fel de sentimentalism intelectual, care împiedică conştientizarea anumitor realităţi neplăcute – de exmplu, realitatea că nu toate culturile și nu toți indivizii sunt egali în ceea ce privește potențialul sau rezultatele obținute. Şi asta ne aduce aminte de ceea ce spunea Socrate în Republica în legătură cu „minciuna din suflet”. Consecinţa, aşa cum Charles Murray a evidenţiat în eseul apărut în această colecție, este o specie de romanticizare intelectuală care poate fi motivată de intenţii bune, dar care are rezultate dezastroase.

Este aproape de la sine înţeles că profesorii radicali titulari sau în curs de titularizare, care sunt la conducere în cam toate departamentele de studii umaniste de prestigiu din ţara asta, sunt de părere că toată situaţia este exagerată de criticii lor. „Serios”, zic ei, „nu s-a întâmplat nimic nefiresc, pentru care părinţii, administratorii, absolvenţii, guvernul sau sursele private de finanţare să se îngrijoreze”. În ceea ce priveşte introducerea comportamentului corect politic în campus, de exemplu, vă vor asigura că toată problema a fost exagerată la maxim de jurnaliştii conservatori care nu îl admiră suficient de mult pe Edward Said şi care nu pot fi de acord cu faptul că, din când în când, schimbul liber de idei trebuie limitat, pentru ca să se poată proteja sentimentele celor care fac parte din grupurile vulnerabile. „Şi programa”, vor spune ei, „nu a fost politizată, ci doar democratizată, doar s-a mai lărgit spectrul posibilităţilor, ca să reflecte nevoile diferite, standardele grupurilor şi ale ideilor insuficient reprezentate în spaţiul academic.”

Scopul acestor obiecţii nu este să clarifice anumite lucruri sau să convingă, ci să intimideze şi să preîntâmpine critica. Adevărul este că situaţiile cu care ne confruntăm astăzi nu sunt altceva decât distrugerea unor premise fundamentale, care subminează atât concepţia de educaţie liberală, cât şi de politică democrat-liberală. Respectul pentru raţionalitate şi respectul pentru individ; devotament pentru idealurile criticii dezinteresate şi o justiţie neutră, avansarea în grad după merit, nu după sex, rasă, sau origine etnică – aceste idei esenţialmente occidentale sunt pietrele de căpătâi ale spaţiului nostru politic, precum şi ale sistemului nostru de învăţământ. Şi acestea sunt exact ideile atacate de les bien pensants academici (cercetătorii academici care „se gândesc la binele celorlalţi”), care au fost intoxicaţi de posibilităţile de constrângere asigurate de corectitudinea politică.

Una dintre cele mai triste caracteristici ale acestei serii epice care durează deja de mult timp, numită reformă educaţională, ne arată cât de departe de a fi rezolvate sunt de fapt problemele. Acum câţiva ani, am scris un eseu în această publicaţie, numit „Redobândind controlul asupra Universităţii”. Un cititor grijuliu din mediul online a propus în comentarii o alternativă pe care trebuie s-o fi avut în minte, dar pe care nu am verbalizat-o niciodată explicit. Acest individ cât se poate de direct îşi aducea aminte de un un articol despre afaceri militare pe care îl citise mai demult. Textul respectiv lua în derâdere tipica opinie care susţine că tehnologia avansată ar putea depăşi vechile arme şi tancuri. „Dacă războiul din Irak a demonstrat ceva”, a observat el apoi, „este că un echipament militar testat şi de încredere, numai învechit nu poate fi.” Morala este: să ai ceva armament este bine, să ai mai mult, este și mai bine. „Are sens”, a conchis acest individ, „să ai câteva tancuri la îndemână”.

Apoi a venit la cursurile mele de la universitate, punând accent pe câteva dintre criticile şi recomandările pe care le-am făcut. În mare, a fost de-acord cu criticile, dar mi-a găsit recomandările ca fiind mult prea blânde. „Încearcă să faci lucrurile în stilul meu.” mi-a scris, „Pur şi simplu nu pot vedea o schimbare reală a universităţilor, care din cauza facultăţilor, a părinţilor, a absolvenţilor şi a administratorilor s-au transformat în monstrozităţi academice”. Care a fost alternativa lui? Într-un cuvânt, „tancuri”. A numit planul lui „Operaţiunea Libertate Academică”. Este foarte simplu şi direct:

„Adunăm la un loc toate tancurile pe care le putem găsi şi care nu sunt folosite în Irak sau în Afghanistan. Apoi, facem un poll internaţional pe internet ca să determinăm care instituţii ar trebui să fie recâştigate în prima fază…”

Planul de bătălie efectiv este destul de simplu. Conducem tancurile până în faţa uşilor universităţilor şi începem să tragem. Timpul este important. Va trebui să aşteptăm până la ora 11 dimineaţa, altfel nu va fi nimeni în clase. Muniţia este importantă. O să avem nevoie de foarte multă muniţie. Planul cu împuşcatul este să menţinem focul până nu mai a rămas nimic, în afară de niște ruine în flăcări. Apoi mergem la următoarea instituţie de pe listă. De exemplu, dacă prima ţintă este Harvard, ar trebui să plecăm de acolo, să zicem, către Yale. Și carburantul va fi un aspect important. Va trebui să conducem mult pentru efectuarea acestor operaţiuni.

Poate că putem să numim această strategie „planul B” şi putem să îl avem la îndemână, dacă alte soluții nu dau roade. Şi, ca să fiu sincer, au fost o mulţime de astfel de alte propuneri. Sarcina de a reforma educaţia superioară a devenit o industrie vibrantă, think tank-uri, conferinţe, programe speciale de educaţie, instituţii care apar ca ciupercile după ploaie. Mă gândesc, de exemplu, la Manhattan Institute’s Center de la American University, The American Council of Trustees and Alumni sau Robert George’s Madison Center la Princeton University ce au devenit un model pentru mulţi care căutau reforma instituţională.

În mod normal, multe din aceste iniţiative tind să rămână fără o acoperire serioasă. În eseul despre melancolie de mai jos, Robert Paquette spune povestea încercării sale de a deschide centrul Alexander Hamilton, dedicat „rezultatelor excelente la învăţătură, pentru studiul libertăţii, al democraţiei şi al capitalismului”, la Colegiul Hamilton, în New York. Atunci, o facultate politizată şi nedisciplinată a intimidat administraţia şi centrul a trebuit să fie pus pe picioare fără niciun fel de legătură cu colegiul.

Aplaud aceste iniţiative. Dar mă întreb dacă vor avea un efect durabil pentru viaţa intelectuală şi morală a universităţilor. Sunt importante oricum şi dacă rămân doar la nivelul vieţii academice, ele demonstrează că este este posibil să ai alternative la stânga mediului universitar. Chiar şi aşa, suspectez că vor rămâne întreprinderi minoritare: o mână de oameni sâcâitori, critici ai spaţiului academic contemporan, care a devenit un monstru de stânga. De ce? Sunt câteva motive pentru asta.

Unul dintre motive este următorul: cultura stângii este pur şi simplu prea înrădăcinată pentru astfel de iniţiative (chiar dacă acestea sunt lăudabile şi necesare), pentru ca să se mai poată face vreo diferenţă. În ultimii ani, am auzit câţiva comentatori cu diverse opinii politice prezicând că dominaţia corectitudinii politice şi stângismul programatic din campusuri şi-au atins vârful, iar acum o să se prăbuşească. Aş vrea să împărtăşesc acest optimism. Nu văd niciun fel de semn că ar fi aşa. Desigur, studenţii sunt pasivi. Dar indiferenţa nu înseamnă dominaţie şi, pe lângă asta, cadrul universitar permite aproape peste tot formarea unor grupuri restrânse în care principiile de stânga şi corectitudinea politică se perpetuează.

Ceva similar poate fi spus despre moda „teoriei” – toată acea prostie politizată şi anemică „doar despre sex”, îmbrăcată într-o proză filosofică indescifrabilă pentru cititori. Este adevărat că nume ca Derrida sau Foucault nu mai produc acelaşi entuziasm pe care îl produceau odată. Însă acest fapt nu se petrece din cauză că ideile lor au pălit, ci din contră, pentru că acum sunt complet absorbite de mediul universitar. (Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Freud acum câteva decenii.)

Acum câţiva ani, revista The American Enterprise a stârnit controverse când a publicat The Shame of America’s One-Party Campuses, oferind câteva dovezi statistice care accentuau ce toată lumea ştia deja: colegiile şi universităţile americane erau într-o majoritate covârşitoare de stânga. Ştiţi povestea: din 30 profesori de engleză, la Colegiul X, 29 sunt democraţi de stânga şi unul este independent, în timp ce în departamentul de studii economice al Colegiului Y, 33 profesori tind să fie democraţi de stânga, şi unul este, sau cel puţin vorbeşte cu un republican. Dar acestea nu sunt noutăţi. Acum câteva luni, Yale Daily News a publicat o poveste care arăta faptul că personalul de la Yale a susţinut de 45 de ori mai mult candidaţii partidului Democrat decât Republicani la această tură de alegeri parlamentare. „Majoritatea oamenilor din departamentul meu”, spune un doctor despre care se ştie că a contribuit la campania prezidenţială a lui Guiliani, „sunt un pic mai de stânga ca Joseph Stalin”.
Problema cheie, mă grăbesc să adaug, nu este politica partizană, ci mai degrabă, subordonarea vieţii intelectuale unor factori externi, adică la imperativul politic. „Cel mai mare pericol”, ne spune filozoful Leszek Kolakowski în What are Universities for? „este următorul:

„Invazia unei mode culturale care îşi propune să elimine criteriile cognitive ale cunoaşterii şi ale adevărului în sine… Ştiinţele umaniste şi sociale au cedat întotdeauna modelelor de acest fel şi acest lucru pare inevitabil. Dar asta este probabil prima dată când ne confruntăm cu o singură modă, nu cu mai multe, în care nu există criterii intelectuale general acceptate.”

Într-adevăr, s-a făcut o greşeală – colonizarea politică a vieţii intelectuale – care stă în spatele degradării educaţiei liberale. Problema nu este legată aşa de mult – sau nu numai – de prezenţa politicii deficitare, ci de absenţa unui spaţiu neutru din punct de vedere politic în viaţa intelectuală a universităţilor.

Obişnuiam să cred că să tragi un semnal de alarmă administratorilor facultăţii, părinţilor, absolvenţilor sau altor grupuri care ar fi putut fi interesate de situaţie, ar putea face o diferenţă. Am devenit din ce în ce mai puţin optimist în ceea ce priveşte această strategie. În primul rând, pentru că este extrem de dificil să generezi un sentiment de mobilizare destul de puternic pentru ca acele grupuri să acţioneze, lăsând la o parte menţinerea acestuia, lucru care ar putea genera indignare şi nevoia de a acţiona.

Mai mult, acele grupuri sunt din ce în ce mai neputincioase. Erau vremuri în care o scădere minoră a fondurilor anuale îi făcea pe directorii colegiilor să transpire. În ziua de azi, multe colegii şi universităţi sunt aşa de bogate încât îşi pot permite să le râdă în nas părinţilor şi absolvenţilor. Luaţi-vă gândul de la Harvard şi de la cele 30 de miliarde de dolari pe care le deţine, sau de la Princeton, Yale şi Stanford, sau alte şcoli foarte bogate. Chiar şi multe colegii mai mici se bazează pe averi imense.

Să ne gândim din nou la micul colegiu Hamilton. Când Hamilton a încercat să o angajeze pe Susan Rosenberg, fostă membră Weather Underground, care avea o sentinţă de 58 ani care a fost ridicată de Bill Clinton chiar înainte ca acesta să se pensioneze, am raportat faptul în The Wall Street Journal. Povestea a apărut în ziua în care Hamilton a dus o campanie imensă în New York. Articolul meu a fost foarte critic şi a făcut multă vâlvă. Donaţiile către Hamilton au scăzut exponenţial. Şi ce dacă? Colegiul are un fond de 700 milioane de dolari. Asta este mai mult de jumătate de miliard de dolari. Ce dacă fondul anual va fi mai scăzut cu doar câteva milioane anul acesta? Mare scofală. Îşi permit să îşi menţină poziţia şi să aştepte protestele.

Câţiva observatori cred că universităţile nu pot fi reformate cu adevărat până când generaţia de acum – a anilor ‘60 – nu se retrage. Asta înseamnă cel puţin câteva decenii. Şi să nu uităm că aşchia nu sare departe de trunchi. Schimbarea adâncă şi de durată în spaţiul universitar depinde de o schimbare adâncă şi de durată în general. Şi să faci o astfel de schimbare înseamnă ceva. Critica, satira şi ridicularizarea au un rol important de jucat. Dar pentru ca un criticism de acest fel să aibă succes, trebuie să avem o viziune alternativă pentru ce înseamnă binele.

Avem oare acea viziune alternativă? Eu cred că da. Cu toţii ştim destul de bine cum arată cu adevărat o educaţie liberală, la fel de bine cum ştim ce face o societate mai sănătoasă. Chiar nu este totul aşa de complicat. Nu este nevoie de atâţia bani sau sofisticării. Este însă nevoie de răbdare, seninătate şi curaj, virtuţi morale care există în doze mici, de fiecare dată când corectitudinea politică domneşte triumfant. În mare parte, cei care vor să preia controlul asupra uniersităţilor trebuie să fie dispuşi să aştepte, valorificând între timp orice oportunitate care li se prezintă în acest sens. Acesta este planul A. Desigur, poate să dea greş; nu există niciun fel de garanţie. Dar în acest caz, putem oricând să ne folosim de planul B, ceva mai dramatic, așa cum l-am menţionat mai sus.

Roger Kimball este Editor şi Publicist al cărţii The New Criterion şi Publicist al Encounter Books. Ultima lui carte este The Fortunes of Permanence: Culture and Anarchy in an Age of Amnesia (St. Augustine’s Press).

Articol original: Introduction: What was a liberal education?