Iubirea erotică și instituția căsătoriei

Un text de Tudor-Alexandru Jinga, student la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timișoara, specializarea Filosofie

Tema pe care o voi aborda este una dintre cele mai comune și des întâlnite din întreaga cultură. Despre iubire s-au scris biblioteci întregi și au fost create nenumărate opere de artă. Totuși poate că motivul pentru care suntem așa de preocupați de această problemă nu este tocmai unul banal. Este posibil ca problema iubirii, și în special problema iubirii erotice, să nu fie o tema la fel de banală pe cât este de comună. Dacă ne aplecăm mai atent asupra fenomenului, realizăm nu doar că nu ne putem debarasa când și cum vrem de un asemena subiect, dar și că este unul din cele mai marcante fenomene cu care omul are de a face în această viață. Mai mult, din faptul că problema iubirii este strâns legată de natura umană rezultă că oricare dintre noi suntem puși mai devreme sau mai târziu în situația de a lua decizii importante în contexte concrete și inevitabile care implică acest fenomen, uneori atât de fatal, alteori aducător de toată împlinirea.

Tema iubirii este însă la fel de complicată și de vastă pe cât sunt oamenii de complicați și pe cât este de vastă gândirea noastră. Cu siguranță am putea încadra tema iubirii alături de celelalte mari teme ale umanității, cum ar fi binele, frumosul, fericirea etc. Totuși în acest eseu mă voi rezuma numai la cercetarea unui anumit tip de iubire, mai exact la acea iubire care de regulă ia naștere între un bărbat și o femeie și pe care o numim adesea „iubire erotică”.

Faptul că am restrâns aria de cercetare nu înseamnă că s-au schimbat prea multe lucruri cu privire la sensul acestui concept. Felul în care ne referim astăzi la conceptul de „iubire” – înțeleasă ca iubire erotică – este cât se poate de clar pentru unii și cât se poate de dilematic pentru alții. Pentru unii oameni, „iubirea erotică” nu este nimic altceva decât plăcerea sexuală. Pe alții acest lucru îi sperie într-atât încât preferă să nici nu se gândească la acest lucru. Pe de altă parte, sunt unii oamenii pentru care „iubirea erotică” reprezintă ceva mult mai mult de atât, ceva cu implicații foarte profunde din punct de vedere personal și inter-personal. În cele ce urmează voi încerca să lămuresc aceste incoerențe pe care le regăsim adesea în fiecare dintre noi. Mai mult, unul din țelurile principale ale acestei scurte lucrări este apologia instituției căsătoriei în modernitatea târzie, adică în contextul societății moderne contemporane.

De câteva decenii lumea occidentală se confruntă cu o serie de probleme care derivă din felul în care este percepută astăzi iubirea erotică și dintr-o anumită raportare la instituția căsătoriei. Probleme ca pornografia infantilă, relațiile sexuale timpurii și haotice, sarcinile nedorite, avorturile, violurile, violența domestică, adulterul și divorțul sunt la ordinea zilei și în parte asumate ca normalitate. O confuzie generală caracterizează această situație, iar moralitatea sexuală tinde să fie exclusă din domeniul public. Scriitorul elvețian Denis de Rougemont susține în celebra sa carte Iubirea și Occidentul că rădăcina acestor probleme este ceea ce el numește „criza instituției căsătoriei” (Rougemont, 1972, 1987).

Dacă îi dăm crezare lui Rougemont, nu putem să nu ne întrebăm ce înseamnă „criza căsătoriei” și cum a fost posibilă. Însă pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să înțelegem ce înseamnă „iubirea erotică” în acest context și care este relația acesteia cu căsătoria. Vom vedea astfel că, după anumiți autori, responsabile de confuzia de astăzi cu privire la semnificația iubirii sunt diferitele definiții care au fost atribuite acestui concept.

Una dintre cele mai celebre și influente discuții despre iubire (înțeleasă ca eros) datează încă din antichitate și o găsim în Banchetul lui Platon. În Banchetul așa cum bine știm, după ce fiecare personaj încearcă să definească iubirea indirect, prin intermediul unor alegorii sau mituri, Socrate, în dialog cu Agaton, definește iubirea ca fiind „dorința de frumos și bine în veșnicie”. (Platon, 2017). Ulterior, în dialogul evocat de Socrate între acesta și preoteasa Diotima, iubirea este definită de către proteasă ca fiind „dorința spre veșnicie”. Acum ajungem la punctul cel mai important din dialog, care va marca întreaga cultură occidentală și orientală în mare măsură: această dorință spre veșnicie se manifestă pe două căi; din poziția de „creator” sau „zămislitor” a omului. Prima este cale trupului, care implică zămislirea trupească. Cea de-a doua însă este calea sufletului, care implică zămislirea de idei; este mai mare și mai nobilă. Cea de-a doua cale este calea cunoașterii și a virtuții. Cu alte cuvinte, doar pe această a doua cale este posibilă cunoașterea (epistemé), care este depășirea impresiilor și a impulsurilor, deci a trupului, care este opinia (doxa); doar pe calea sufletului se poate lucra virtutea (Platon, 2017, p.144-145).

Conform filosofului britanic Roger Scruton, acesta este punctul de plecare pentru perspectiva dihotomiei trup – suflet din cea mai mare parte a literaturii occidentale ulterioare. Această perspectivă este preluată în primul rând de literatura creștină din primele veacuri: în spațiul apusean, de către Fericitul Augustin și Sf. Toma de Aquino (Scruton, 2006, 2019, p.12), iar pentru spațiul răsăritean, un exemplu grăitor este Metodiu de Olimp. În acestă accepțiune a antropologiei creștine, omul căzut este compus din două părți: partea animalică – ce păstrează urmele căderii din starea edenică – și partea rațională – care este cu adevărat reprezentativă pentru om, ca fiind făcut după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Această perspectivă presupune damnarea și negarea trupului, ca făcând parte din lumea păcatului și a căderii, accentul căzând pe cultivarea sufletului pentru atingerea desăvârșirii spirituale.

În secolul IV d. Hr., Metodiu de Olimp, unul dintre principalii adversari ai lui Origen, scrie o lucrare pe care o numește după dialogul platonician despre iubire: Banchetul – sau Despre Castitate. Inspirându-se puternic din Platon, această lucrare este de asemenea un dialog despre iubire, care continuă, parcă, dialogul platonician dând răspunsurile creștine: calea iubirii adevărate (erotice, în sens platonician), aceea a „dorinței de veșnicie”, se manifestă prin castitate și iubire hristică. Fecioria pentru Hristos este prin urmare calea spre desăvârșire; împlinirea celei de-a doua căi a iubirii platonice pe care o propune Diotima în Banchetul lui Platon. În Banchetul lui Metodiu de Olimp ni se povestește cum Virtutea invită zece fecioare în grădina ei pentru a ține fiecare un discurs în care să elogieze castitatea. Din cele zece discursuri reiese superioritatea castității în fața tuturor celorlalte virtuți. În acest context, căsătoria este privită ca o îngăduință, un pogorământ pe care îl face Dumnezeu înaintea oamenilor.

În Biserica Ortodoxă și în cea Catolică, căsătoria este ridicată ulterior la rang de Sfântă Taină, ceea ce presupune o perspectivă mistică, mai adâncă, asupra iubirii erotice în cadrul căsătoriei. Însă acest înțeles larg al iubirii erotice nu va fi acceptat în mod unitar. În Iubirea și Occidentul, Denis de Rougemont identifică erezia catară ca fiind unul din principalii factori ce au creat climatul unor astfel de credințe, în care viziunea platoniciană asupra iubirii a renăscut într-un mod și mai radical. Conform ereziei catare, apărute în secolul X, în Sud-Vestul Franței, căsătoria nu este recunoscută ca Sf. Taină, pe motiv că nu există temeiuri scripturistice pentru a o ridica la un asemenea rang. Procreerea este de asemena condamnată, datorită legăturii trupești. Iar dorința colectivă de viață, deci perspectiva asupra trăsăturii sociale a omului și viețuirea acestuia în comunitate, de asemenea nu este îngăduită, întrucât, spune această erezie, viața în comunitate duce inevitabil la război. Sugestia este că orice ține de trup este damnabil. Salvarea vine numai prin renunțarea totală la trup și implicit la cele trei idei de mai sus, renunțare prin care este eliberat erosul de trup. Asemenea perspectivei platoniciene, numai în acest fel poate fi cultivată virtutea și se poate ajunge la adevărata cunoaștere (epistemé), care este cunoașterea lui Dumnezeu. Doar această cale duce la iubirea curată. Resorturile unei asemenea viziuni sunt desigur maniheiste.

În același capitol, intitulat „Mitul împotriva căsătoriei”, Rougemont susține că viziunea catară asupra iubirii erotice este ceea ce a făcut posibilă nașterea „iubirii curtenești” sau, cum i se mai spune, a „iubirii romanești” – adică o iubire spirituală a cavalerului față de o doamnă. Iubirea curtenească la rândul ei justifică pasiunea ca temei al adevăratei iubiri în detrimentul rațiunii. În acestă accepțiune iubirea este echivalată cu pasiunea, care este ridicată deasupra tradițiilor și legilor. Pentru a ilustra acestă perspectivă în istoria literaturii occidentale, Rougemont dă ca exemplu celebra poveste a lui Tristan și a Isoldei, din secolul al XII-lea. Pentru Tristan, iubirea este pasiune lirică, eternă, spirituală, curată. Iubirea implică sacrificiul total. Iar femeia, care este obiectul iubirii, reprezintă un ideal de neatins, fiind asemănată cu imaginea divinității. O astfel de iubire nu trebuie să se împlinească niciodată în trup, căci ea, cu toate că este o iubire mistuitoare, este o iubire sacră. Singurul sens al unei astfel de iubiri este moartea, dar o „moarte transfigurată”. (Rougemont, 1972, 1987, pp. 313-335) O bună parte din iubirea romanească se regăsește în romantismul modern de secol XVIII și XIX.

Până acum am expus mai ales perspectiva care pretinde într-o măsură mai mică sau mai mare negarea trupului și celebrarea sufletului sau a rațiunii. Însă în acestă viziune dihotomică, maniheistă, există și cealaltă perspectivă, care este mult mai actuală și care, dacă nu neagă sufletul sau rațiunea cu desăvârșire, celebrează, în orice caz, pasiunile trupului. În acest sens Rougemont leagă perspectiva romantică pe care am enunțat-o mai sus, de ceea ce el numește romance-ul american. Iubirea erotică este astfel o iubire care nu și-a pierdut dominația pasiunii. Însă aceasta are ca scop împlinirea carnală. Dacă pentru iubirea romanească fericirea constă în moarte și suferință, pentru pasiunea modernă fericirea este plăcere. Temeiul acestui tip de iubire este individualismul sau egoismul. Pasiunea-plăcere este satisfacție individuală și aventură. În cazul romanței americane, acestă specie de iubire-pasiune implică cu necesitate căsătoria, căci căsătoria face parte din mitul acestui tip de iubire: iubirea poate depăși orice obstacol și trebuie să fie eternă. Cu toate acestea, adulterul este inevitabil în cadrul căsătoriei care are astfel de baze. Exemplul folosit aici de scriitorul elvețian pentru a ilustra acestă pasiune modernă este celebrul personaj fictiv Don Juan. (Rougemont, 1972, 1987, pp. 322-331)

Din acest punct nu mai este desigur decât un pas până la hedonismul pur. Având bazele în relativismul nihilist, în psihanaliză și sexologie, dorința sexuală este considerată strict o nevoie trupului și, asemenea tuturor celorlalte nevoi fizice, trebuie satisfăcută. În această accepțiune, conform lui Scruton (Dorința sexuală. O cercetare filozofică, 2006, 2019), iubirea erotică este complet depersonalizată. Dihotomia trup-suflet este din nou evidentă, doar că de data acesta accentul cade pe trup, în sensul în care în viziunea hedonistă și științifică legătura dintre trup și suflet în contextul dorinței sexuale și a iubirii erotice este inexistentă. Acesta este și motivul pentru care în acest context sexualitatea este lipsită de o perspectivă morală: iubirea erotică constă în relații sexuale; sexul este o nevoie fiziologică; nevoile fiziologice sunt amorale; în consecință iubirea erotică în acestă accepțiune este impersonală și amorală.

Cu toate că „doctrina dihotomiei trup-suflet” poate părea atractivă și chiar plauzibilă în unele accepțiuni, nu putem să nu remarcăm o serie de contradicții pe care această perspectivă le implică. Dacă inferențele pe care le face Rougemont sunt adevărate, ar trebui să ne pună pe gânduri faptul că erezia catară, ce presupune o perpectivă exclusiv transcendentă, duce în final la o viziune exclusiv imanentă. De pildă, putem remarca o primă contradicție chiar între erezia catară și iubirea romanească sau curtenească, dar și în interiorul credinței iubirii curtenești: în timp ce erezia catară presupune negarea trupului prin suferință și sacrificiu din iubire față de idealului divin; iubirea romanească presupune același lucru din iubirea față de idealul femeiesc, care este tot trup, dat fiind că se manifestă prin frumusețe, fără a-l putea atinge totuși, căci îl identifică cu idealul divin. Altfel spus, iubirea romanească divinizează trupul, condamnându-l în același timp. Totodată, dacă dorința sexuală ar fi doar o nevoie fiziologică, atunci întotdeauna celălalt ar fi un mijloc pentru satisfacerea propriei nevoi, fiincă acest act ar fi impersonal și amoral. Cu alte cuvinte, dacă dorința sexuală ar fi exclusiv imanentă, trupească, niciodată nu am putea să îl tratăm pe celălalt ca pe o persoană în acest timp de relație. În rezumat este limpede că până aici avem două înțelesuri principale asupra iubirii erotice, care sunt contradictorii: (a) iubirea erotică este exclusiv transcendentă – platonică, sufletească – și (b) iubirea erotică este exclusiv imanetă – trupească, animalică. Este foarte probabil că aceste contradicții sunt în mare măsură responsabile de confuzia actuală cu privire la ceea ce putem înțelege prin conceptul de iubire erotică.

Și totuși nu putem să nu ne întrebăm cum am putea înțelege iubirea erotică într-un mod coerent, care să corespundă cu noi înșine. Un răspuns la acestă întrebare dificilă este dat de Roger Scruton în lucrarea menționată și mai sus, Dorința sexuală. O cercetare filozofică. Un alt răspuns, care îl completează și îl include pe primul, vine din parte teologiei creștin-ortodoxe.

Din cele scrise mai sus reiese un lucru important: sensul iubirii erotice este dat de sensul pe care îl dăm omului, fericirii, binelui, adevărului etc. Cu alte cuvinte, sensul pe care îl atribuim conceptului de iubire erotică depinde de o anumită viziune asupra lumii. După Scruton, iubirea erotică este un fenomen profund uman. Tocmai datorită acestui fapt, iubirea erotică implică atât trupul, cât și sufletul omului. În acest sens, prăpastia dintre trup și suflet este anulată.

Conform lui Scruton animalul este un individ pragmatic și fără conștiință de sine. Omul însă este persoană. Ceea ce definește persoana, distingând-o de animal, este rațiunea, care conform lui Aristotel, este de două feluri:  teoretică și practică. Din acest punct de vedere omul este „ființă rațională” și „agent rațional”. Existența conceptului de „persoană” în limbaj poate fi perceput ca expresie a conștiinței de sine, a unității și unicității individului uman. Condiția omul ca persoană implică libertatea. Iar faptul că omul se raportează la ceilalți oameni ca la alte ființe raționale îi impune responsabilitatea față de ceilalți. De aceea relațiile între oameni sunt relații între persoane, adică între ființe și agenți raționali. Din această perspectivă, acțiunile oamenilor sunt intenționale, iar iubirea erotică față de o altă persoană nu face excepție. (Scruton, 2006, 2019, pp.48-72)

În continuare Scruton argumentează, dintr-o perspectivă aristotelică și kantiană, împotriva tezei dualiste platoniciene. Eroarea lui Platon pare a fi excluderea dorinței sexuale din conceptul de iubire erotică, excluderea trupului din conceptul de persoană. Conform filosofului britanic, în sensul conceptului de „iubire erotică” se regăsește atât conceptul de „dorință sexuală”, cât și cel de „prietenie”. În acestă perspectivă, dorința sexuală aparține trupului. Însă întrucât trupul aparține persoanei în aceeași măsură în care sufletul aparține persoanei, dorința sexuală aparține persoanei, fiind astfel un act intențional, interpersonal și responsabil, care depinde de o conștiință de sine. (Scruton, 2006, 2019, pp.240-246). În cazul prieteniei, Scruton face o sinteză între perspectiva aristotelică asupra prieteniei și cea kantiană. Astfel, adevărata prietenie sau „prietenia superioară” este o prietenie virtoasă ce presupune „stima” sau respectul instinctiv față de persoană și virtute, dorința binelui pentru celălalt, încrederea în celălalt ca „agent responsabil”; pe scurt, tratarea celuilalt, așa cum spune Kant, ca scop în sine și niciodată ca mijloc. „Stima” față de celălalt implică reciprocitate, care este temeiul comuniunii, adică al identificării cu celălalt. Numai astfel, sugerează Scruton, este posibilă suferința pentru celălalt. Aceasta este iubirea. Prin urmare, „iubirea erotică” este „iubirea individului întrupat”. Fiind un act al liberei alegeri, ea se supune rațiunii, dar nu e o reacție rațională. Mai mult decât atât, iubirea erotică este trăită ca decizie și destin. (Scruton, 2006,2019, pp. 246-260)

Scruton descrie mai departe ce presupune „cursul iubirii”, dacă o privim din această perspectivă. O astfel de iubire implică ceea ce filosoful numește „un proiect al realizării de sine”; mai exact „un joc al construcției reciproce a sinelui cu celălalt”. Iar acest fapt duce la a ne lega destinul de celălalt. (Scruton, 2006, 2019, pp. 271-274)

Privind astfel problema iubirii erotice este limpede că dorința sexuală și relația trupească nu mai sunt lipsite de moralitate tocmai pentru că sunt fenomene intenționale interpersonale. Scruton argumentează din perspectiva aristotelică a teoriei virtuților. În acest sens, iubirea erotică este o virtute în sine, fiind o anumită direcție pe care o dăm rațional dorinței sexuale. Din acest punct de vedere, moralitatea va preveni gelozia prin fidelitate. Iar fidelitatea este asigurată de „jurământul iubirii erotice”, care, în plan religios, este consacrat de „ceremonialul căsătoriei”, iar în cel social, de ceea ce numim „instituția căsătoriei”. (Scruton, 2006, 2019, pp. 358-385)

„Insitiuția căsătoriei” presupune prin urmare recunoașterea publică a intimității iubirii erotice, căsătoria nefiind numai un contract social, ci o asumare a responsabilității celuilalt care, tratată ca instituție, are anumite drepturi și obligații.

„Ceremonia căsătoriei” este un ritual sacru, fiind considerată Sfântă Taină în Biserica Ortodoxă și în cea Catolică. În lucrarea sa, Un singur trup – Aventura mistică a cuplului, preotul și teologul francez Michel Philippe Laroche expune perspectiva Bisericii Ortodoxe asupra Tainei Cununiei. Conform Tradiției Bisericii, Taina Cununiei este considerată o cale mistică, ce trebuie înțeleasă ca o vocație. Prin Taina Cununiei bărbatul și femeia devin un singur trup și un singur suflet, rămânând în același timp distincți, după modelul Sfintei Treimi. Taina Cununiei este o cale mistică prin intermediul căreia fiecare este chemat la sfințenie și prin care membrii cuplului trebuie să renască în realitatea lor personală.

Ținând cont de cele expuse mai sus, Scruton argumentează în favoarea conservării unei moralități publice prin intermediul unor instituții, cu scopul de a proteja persoana umană înțeleasă ca ființă și agent rațional în potență, dar care are nevoie de educație pentru a dobândi acea rațiune practică (phronesis) pe care o expune Aristotel în Etica Nicomahică și care ne poate aduce fericirea, înțeleasă ca împlinire personală. De asemenea, filsoful britanic susține necesitatea renașterii sacralității, întrucât credința este cea care poate da un sens existenței personale și ordinii sociale. În plus, sacrul dă putere și credibilitate instituțiilor. Într-o societate în care nu mai există sacralitate și instituțiile își pierd puterea sunt favorizate haosul și confuzia. Instituția căsătoriei și a familiei sunt unele din cele mai importante instituții ale unei societăți. Reprezentând prima școală de morală, acestea sunt oglinda întregii societăți. Din acest motiv, ele trebuie ocrotite și conservate. (Scruton, 2006, 2019, pp.386-400) Însă acest lucru e greu de conceput câtă vreme înțelesul iubirii va rămâne dominat de confuzie.

Bibliografie:

1. Platon, Banchetul, Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 2017
2. Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre Castitate, în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, trad. Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.
3. Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul, Ioana Cândea-Marinescu, Ed. Univers, București, 1987.
4. Roger Scruton, Dorința sexuală. O cercetare filozofică, de Teodora Nicolau, Ed. Humanitas, București, 2019.
5. Michel Philippe Laroche, Un singur trup – Aventura mistică a cuplului, de Constantin Jinga, Ed. “Amarcord”, Timișoara, 1995.
6. Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureșan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, coord., coment. și note Valentin Mureșan, Ed. Humanitas, București, 2006.

Pictură: Nunta din Cana, de Giotto