Iuliu Maniu – destinul unui lider al studenților români din Budapesta

Descendent al unei vechi familii nobiliare românești, Iuliu Maniu (1873-1953) și-a închinat din tinerețe viața cauzei naționale a românilor din Transilvania. În anii studenției sale la Budapesta, unde și-a continuat studiile în drept începute la Cluj, a fost președinte al Societății Academice „Petru Maior”, organizația studenților români din capitala Ungariei. Maniu spunea că organizațiile studențești erau „cetăți ale renașterii culturale, sociale și naționale ale unui popor condamnat la moarte de adversarii săi, dar care cu atât mai mult își arăta voința de a trăi și de a se afirma ca națiune independentă.”

Împreună cu colegii săi a protestat față de întemnițarea liderilor Mișcării Memorandiste, care fuseseră condamnați la închisoare pentru că au cerut pentru români drepturi egale cu cele ale populației maghiare, încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare. Toți studenții români semnatari au fost convocați la rectorat pentru a li se cere retragerea susținerii pentru memorandiști din retractarea semnăturii de pe memoriu. După cuvintele sale, tinerimea universitară română „ținea mai mult la înălțarea neamului său decât la orice altceva”.

Primul convocat a fost Iuliu Maniu care l-a confruntat pe rector: „Dreptul de a-mi manifesta convingerea nu mi-l puteți nici contesta, nici lua, Magnificența Voastră!” Văzând că mai mult îi îndârjește pe studenții români, rectorul a renunțat la a-i mai sancționa. Mai puțin pe Maniu, care fusese la un pas de la exmatriculare, fiind lăsat cu o restanță. În final, a trecut examenul cu „summa cum laude”.

Peste ani a adresat studențimii române următoarele cuvinte (în 1929): „Dragostea de carte și de învățătură, care mânase tinerimea română la studiile înalte într-un focar de cultură străină, nu-i adormea pentru niciun moment râvna de a lucra pentru cultura poporului românesc și a lupta, adesea cu mari sacrificii și în mijlocul unor mari persecuții, pentru libertatea politică a neamului românesc. Însă partea ce lua în toate mișcările culturale și naționale nu o făcea să uite datoria sa de a se înarma, în vremea tinereții, cu forțe pe care numai o cultură solidă și cunoștințe serioase le poate da pentru lupta grozavă ce trebuie s-o ducă individul, ca și națiunea, în scopul afirmării sale.”

În 1897 este cooptat în comitetul de conducere al Partidului Național Român din Transilvania, ajungând la numai 24 de ani unul dintre liderii mișcării naționale românești. În 1906 ajunge deputat în Dieta de la Budapesta, unde apără drepturile românilor cu mult curaj. În 1915 este încorporat cu forța în Armata Austro-Ungară, devenind ofițer de artilerie, însă poziția îi va folosi pentru a ajunge la finalul Primului Război Mondial comandantul regimentelor românești din fostul imperiu, având un rol fundamental în stabilirea ordinii în Viena și împiedicarea unei insurecții comuniste, precum și în stabilirea ordinii în Transilvania.Iuliu Maniu este unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1918: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești!”

După Unire, ajunge președinte al Partidului Național Român din Transilvania care va fuziona în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, devenind Partidul Național Țărănesc (PNȚ), formațiune politică pe care o va conduce în perioada 1926-1933 și 1937-1947, fiind trei ori prim-ministru între 1928 și 1933, având un rol important în democratizarea vieții politice românești, fiind un oponent al exceselor liberalilor și al tendințelor totalitare ale regelui Carol al II-lea.

După ocuparea țării de către sovietici la 23 august 1944 a dus o luptă asiduă împotriva preluării puterii de către comuniști. Dacă alegerile din noiembrie 1946 nu ar fi fost fraudare cu sprijinul ocupației sovietice, PNȚ și Iuliu Maniu ar fi preluat guvernarea țării. Mii de tineri anticomuniști i-au susținut în acei ani pe Maniu și pe liderul liberal Gheorghe I. Brătianu, în speranța că pot opri ocuparea țării de către comuniști.

În urma înscenării de la Tămădău din iulie 1947, este arestat și condamnat la închisoare pe viață pentru „înaltă trădare”. La 74 de ani, făuritorul Unirii era ținut de comuniști în înfometare și bătăi. În închisoarea de la Sighet, în ultimul an de viață, ajunsese să fie mâncat de viermi de viu. A trecut la Domnul la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani.

Printre ultimele cuvinte ale lui Iuliu Maniu: „Nicio jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr!”