Jean Calvin și nașterea Republicii Americane

Un articol de Matthew Carpenter pentru The Imaginative Conservative

Teologia lui Jean Calvin și influența sa asupra guvernului de la Geneva au contribuit în mod semnificativ la apariția Statelor Unite. Părinții fondatori au înțeles înțelepciunea învățăturii lui Calvin, conform căreia păcatul originar al oamenilor a impus necesitatea de a constitui o rezistență în fața tiranilor și limitarea puterii guvernului. Astfel, au fost pregătiți atunci când a sosit momentul să se opună expansiunii britanice.

În fiecare an pe 4 iulie, în Statele Unite se sărbătorește semnarea Declarației de Independență față de Marea Britanie. Această sărbătoare națională vrea să ne amintească de sacrificiul Părinților fondatori din 1776, care au riscat totul pentru a se desprinde de un guvern britanic despotic. După cinci ani de lupte (1776-1781), Războiul american pentru independență s-a bucurat de succes. Cele treisprezece colonii americane au devenit treisprezece state confederate în temeiul Articolelor Confederației. Acest nou guvern a impus limitări stricte asupra puterii Congresului național și astfel, libertatea a înflorit.

Datorită sacrificiului și statutului lor de eroi, cei cunoscuți ca Părinți fondatori sunt demni de o recunoștință deplină. Oameni precum George Washington, Thomas Jefferson și chiar cei din epocile anterioare – precum puritanii – sunt cunoscuți pentru contribuțiile lor remarcabile la apariția Statelor Unite. Dar un nume este adesea omis atunci când se discută despre cei care au contribuit în mod semnificativ la fondarea Americii. Deși a trăit cu secole înainte de război, ideile sale au fost esențiale pentru filozofia rezistenței și pentru dorința de mai târziu de a constitui un guvern limitat constituțional. Omul acela este Jean Calvin.

Calvin prezintă o viziune sumbră asupra naturii umane. El îl vede pe om ca fiind căzut și corupt, incapabil de a face bine, în afara harului lui Dumnezeu. Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu perspectiva sa, discipolii lui Calvin au aplicat această viziune în multe domenii, inclusiv în filozofia politică. În opinia lor, pentru că persoanele aflate în funcții de autoritate sunt și ele în mod inerent păcătoase, Dumnezeu a rânduit pe pământ magistrați mai mici care pot interveni atunci când un conducător devine despotic. Această învățătură, cunoscută în mod obișnuit ca „doctrina magistratului mai mic”, le-a oferit coloniștilor americani o bază teologică pentru rezistența față de Marea Britanie. Când s-a încheiat Revoluția americană, liderii noilor state au înființat un nou guvern național cu puteri strict limitate. Acești lideri, cunoscând natura omului avid de putere, au creat un sistem de checks and balances (n. trad. este vorba despre unul dintre principiile ce stau la baza democrației prezidențiale din SUA, conform căruia, asemenea principiului separației puterilor în stat, puterile statale trebuie să aibă aproximativ aceeași pondere, adică să fie echilibrate, pentru a se putea limita reciproc, evitând astfel ca puterea statală să fie folosită în mod abuziv), au împărțit guvernul în mai multe ramuri și au creat un sistem federal de guvernare care restricționează posibilitatea concentrării puterii în mâinile unui singur om.

Calvin și păcatul originar

Una dintre doctrinele principale ale credinței creștine este cea a păcatului originar. Primul Părinte al Bisericii care a acordat o atenție specială păcatului originar a fost Augustin de Hipona. Un aspect esențial al Reformei a fost viziunea augustiniană asupra păcatului și asupra harului lui Dumnezeu. Jean Calvin, în studiul său despre Sfânta Scriptură și despre Părinții Bisericii (în special Fericitul Augustin și Bernard din Clairvaux), a prezentat o imagine degradată a naturii umane după căderea lui Adam.

Calvin analizează cu minuțiozitate adâncimile păcatului din om. El tratează pe larg subiectul în Învățătura religiei creștine, volumul al doilea, capitolele 1-5. Titlul primului capitol rezumă succint viziunea lui: „Prin căderea și revolta lui Adam, întreaga rasă umană a fost sortită blestemului și degenerată din starea sa originară.” Calvin descrie problema în acest fel: „Este vorba despre depravarea moștenită [de la Adam], pe care Părinții Bisericii au numit-o «păcat originar». Aici, cuvântul «păcat» capătă sensul unei decăderi a omului dintr-o natură bună și curată”. El observă că a existat o oarecare dispută în rândul Părinților Bisericii în ceea ce privește acest subiect. Calvin îl citează apoi pe Augustin, considerându-l cel mai important apologet al doctrinei căderii omului, lăudându-l pentru că a reușit să combată învățătura pelagienilor, conform căreia omul nu a fost afectat de păcatul originar și a rămas condamnat doar pentru păcatele pe care le-a comis în timpul vieții.

Mai târziu, Calvin oferă o definiție și mai precisă. „Păcatul originar, așadar, pare a fi o depravare ereditară și o corupere a naturii noastre, răspândită în toate părțile sufletului, ceea ce ne face mai întâi răspunzători față de mânia lui Dumnezeu, și mai apoi aduce în noi acele lucrări pe care Scriptura le numește «lucrări ale cărnii»” (Galateni 5:19). Mesajul este unul sumbru. Din cauza păcatului lui Adam, întreaga omenire vine pe lume căzută. Nu există o parte a ființei noastre care să nu fie atinsă de întinăciunea păcatului. De aici și natura expresiei obișnuite, „depravare totală”. Acest termen nu înseamnă că omul păcătuiește cât poate, ci că fiecare latură a ființei sale este căzută și înclinată să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.

O concepție greșită a doctrinei căderii omului este că suntem înclinați spre păcat doar din cauza căderii lui Adam și că păcatul nu ne este transmis până nu păcătuim noi înșine. O altă viziune greșită a doctrinei este că suntem judecați numai din cauza păcatelor altuia, adică a păcatului lui Adam. Niciuna dintre aceste viziuni nu este corectă. Pentru Calvin, pata păcatului lui Adam a fost transmisă tuturor urmașilor săi chiar înainte ca vreunul dintre ei să săvârșească efectiv păcatul. Omul intră vinovat în lume înaintea lui Dumnezeu pentru că la momentul concepției sale, păcatul se află deja în el. „Cu toate acestea, asupra noastră nu s-a abătut numai o pedeapsă de la căderea lui Adam, ci el, prin căderea lui, ne-a molipsit și cu o boală, care merită pe bună dreptate pedeapsa.”

O metaforă utilă pe care o folosește Calvin este de a compara omul cu un câmp. „Căci natura noastră nu este doar lipsită și golită de orice bine, ci atât de fertilă și de predispusă la orice rău, încât nu poate fi inactivă.” În starea sa păcătoasă, câmpul (omul) nu este doar sterp de fructe bune, hrănitoare, dar dă și o abundență de spini, ciulini și plante otrăvitoare care îi nimicesc pe toți cei care se apropie. Nimeni nu l-a acuzat vreodată pe Calvin că ar fi sporit în mod artificial stima de sine a omului.

Teoria rezistenței protestante

Doctrina reformată a păcatului originar, departe de a fi abstractă și volatilă, poate fi observată cu ușurință în viața de zi cu zi. Când Reforma era în faza incipientă, au apărut conflicte de amploare între magistrații civili romano-catolici și poporul protestant pe care îl guvernau. Păcatul originar devenea tot mai vizibil pe măsură ce conducătorii catolici au ordonat uciderea „ereticilor” protestanți pentru credința lor. Ce trebuiau să facă protestanții atunci? Trebuiau să accepte să fie persecutați doar pentru că își păstrau credința? Iată o dilemă cu care au început să se confrunte.

Ascultarea față de magistratul civil a fost încurajată de Biserica timpurie încă de când apostolul Pavel a poruncit-o (Romani 13: 1-7). Jean Calvin a vorbit despre nevoia de rezistență a Bisericii în anumite circumstanțe, adică atunci când neascultarea este comandată de conducătorul civil, încă de la începutul lucrării sale. Cu toate acestea, pe măsură ce vedea din ce în ce mai mult ce se întâmpla în Elveția, Franța, Germania și în țările înconjurătoare, s-a afirmat înțelepciunea rezistenței biblice în fața tiraniei. El afirmă în Învățătura religiei creștine:

„Căci dacă există acum magistrați ai poporului, numiți să înfrâneze voința regilor [aici dă exemple extra-biblice din timpuri străvechi], departe de mine a le interzice să se împotrivească, potrivit datoriei lor, imoralității feroce a regilor, care se abate necruțător asupra poporului. De aceea, consider că disimularea lor implică o doză de fățărnicie abjectă, deoarece trădează libertatea oamenilor prin intermediul cărora au fost numiți ocrotitori ai acestora, datorită rânduielii lui Dumnezeu”.

1. A. Lloyd parafrazează cuvintele lui Calvin în acest fel: „Magistrații, spune Calvin, sunt obligați să intervină (pro oficio intercedere) pentru a proteja bunurile comune împotriva conducătorului tiranic.” Trebuie făcută aici o distincție între rezistența anarhică și rezistența biblică așa cum a văzut-o Jean Calvin. Nu este responsabilitatea cetățenilor obișnuiți să reziste cu stoicism în fața autorităților. „Dar, între timp, trebuie să fim foarte atenți să nu disprețuim sau să încălcăm acea autoritate a magistraților […] Căci dacă despotismul nestăvilit trebuie să fie răzbunat de Dumnezeu, nu trebuie să ne gândim imediat că ne este încredințată nouă această misiune, căci nouă nu ni s-a dat nicio poruncă, decât să ascultăm și să suferim. Mă refer la oamenii obișnuiți.

Această doctrină a rezistenței la tiranie a fost îmbrățișată de mulți reformatori protestanți, în afară de Calvin, mai ales Heinrich Bullinger. Corespondența regulată a lui Bullinger cu protestanții din Anglia și Scoția, pe lângă cea cu exilii mariani care mergeau la Geneva, a asigurat transmiterea teoriei rezistenței protestante în Marea Britanie. Unii dintre puritanii din Anglia și Scoția au adoptat o formă mai agresivă a teoriei rezistenței, spunând că rezistența în fața unui regim tiranic este o datorie față de Dumnezeu, nu doar un drept. Lucrări precum Lex Rex, de la Samuel Rutherford, și Vindiciae Contra Tyrannos, au îndemnat la o rezistență puternică împotriva conducătorilor despotici, cerând chiar un element republican guvernului care să protejeze poporul de puterea monarhică excesivă. Deși nu este exact același lucru cu ceea ce a susținut Calvin, teoria rezistenței a fost bine cunoscută și larg aplicată în Marea Britanie.

În timp, varianta mai radicală a teoriei rezistenței protestante a ajuns să fie asociată cu puritanii și presbiterienii scoțieni. Deoarece mulți puritani, separatiști (alias pelerini) și coloniști scoțieni au părăsit insulele britanice și au venit în coloniile nord-americane, ei au menținut doctrinele reformatorilor protestanți. Ei urmăreau eliberarea de persecuție și aveau dorința de a evangheliza lumea nouă.

De-a lungul timpului, pe măsură ce anumite teorii politice noi și radicalizarea s-au răspândit în toată Europa, coloniștii americani au rămas fideli convingerilor lor. Prima Mare Trezire, condusă de George Whitefield, Gilbert Tennant și Jonathan Edwards, a întreținut procesul de renaștere religioasă și a dat o putere mai mare legăturilor religioase ale multor protestanți low-church (n. trad. în creștinismul anglican, aripa low church, a „bisericii joase”, îi include pe cei care acordă mai puțină atenție ritualului, sacramentelor și uneori autorității clerului). Calvinismul, în ansamblul său, a fost poziția teologică adoptată în special de coloniștii americani. Loraine Boettner precizează în eseul său, „Calvinismul în istorie”: „Se estimează că din cei 3.000.000 de americani din timpul Revoluției Americane, 900.000 erau de origine scoțiană sau scoțian-irlandeză, 600.000 erau englezi puritani și 400.000 erau germani sau reformați olandezi […] Astfel vedem că aproximativ două treimi din populația colonială fusese instruită în școala calvinistă.” Această comuniune dintre coloniști a existat rareori în alte locuri. Această unitate de credință avea să fie crucială în următorii ani, când Parlamentul Britanic a început să strângă legăturile dintre colonii și țara-mamă.

Pe măsură ce impozitele impuse de britanici au crescut și regele George al III-lea a refuzat să intervină în fața Parlamentului în numele coloniilor sale, a fost semnată Declarația de Independență. Această acțiune a transformat ostilitățile dintre trupele britanice și coloniale într-un război cu drepturi depline. Britanicii au crezut că vina ar trebui să fie atribuită presbiterienilor. Loraine Boettner o rezumă bine spunând: „Atât de hotărâți, de uniți și de agresivi au fost prezbiterienii în dorința lor de libertate, încât războiul a fost numit în Anglia «Rebeliunea presbiteriană»”. Un susținător colonial înflăcărat al regelui George al III-lea menționa că „responsabili pentru aceste evenimente extraordinare sunt presbiterienii.” Presbiterienii despre care vorbește el nu erau presbiterieni doar în ceea ce privește mântuirea. Erau și urmași ai teoriei politice protestante. John Adams a menționat că Vindiciae Contra Tyrannos era o carte destul de populară în timpul Revoluției. Profesorul de canto William Billings a scris o poezie și un cântec despre Războiul din 1778, care a fost popular în toată Anglia:

Lăsați tiranii să-și scuture tija de fier,

Și sclavii să își ciocăne lanțurile,

Nu ne temem de ei, ne încredem în Dumnezeu,

Dumnezeul din Noua Anglie domnește pentru totdeauna.

Deși s-ar putea aduce dovezi suplimentare, putem afirma cu certitudine că teoria rezistenței protestante și-a pus amprenta în mod considerabil în America de Nord colonială.

Limitarea puterii Guvernului 

O altă aplicație politică a doctrinei păcatului originar este ilustrată prin accentual pus pe limitarea Guvernului. Viziunea pesimistă a lui Calvin asupra naturii umane l-a făcut să fie neîncrezător atât față de monarhi, cât și față de popor. El nu credea nici în democrația absolută, nici în monarhia absolută. Deoarece indivizii sunt căzuți prin însăși condiția lor, ei au nevoie de limitări potrivite pentru păcatele lor. Pe de o parte, regii nu au adesea pe nimeni care să îi împiedice să facă alegeri prostești, în afară de consilieri, pe care îi pot asculta sau nu. Pe de altă parte, democrația absolută (în care majoritatea ia toate deciziile de guvernare) nu ține în frâu pasiunile majorității. Acolo unde nu există limite, natura păcătoasă a omului are cale liberă de manifestare.

Calvin descrie forma sa preferată de guvernare în acest fel: „Dacă cele trei forme de guvernare pe care filosofii le discută [democrația, aristocrația, monarhia] sunt luate în considerare, nu voi nega că aristocrația sau un sistem compus din aristocrație și democrație le depășește de departe pe celelalte: nu de la sine, ci pentru că se întâmplă foarte rar ca regii să își tempereze comportamentul […] ”. Apoi oferă o explicație pentru cele susținute: „Prin urmare, greșelile sau eșecurile oamenilor transformă guvernarea unui număr mai mare de indivizi într-o variantă mai bună și mai suportabilă, pentru că în acest mod, cei care conduc pot să se ajute reciproc, să  învețe și să se sfătuiască și, dacă unul dintre ei se impune în fața celorlalți pe nedrept, poate exista un număr de cenzori și experți care să-i limiteze voința arbitrară”. El continuă citând exemplul din Exodul 18, în care Moise alege judecătorii și alege să pună în practică o combinație de democrație și aristocrație.

Necesitatea existenței unui guvern limitat a fost una stringentă și pentru coloniștii americani. Sub influența doctrinei depravării omului, au înțeles că liderii politici ar putea deveni cu ușurință tirani. Odată ce au scăpat de stăpânirea britanică, au știut că trebuie să pună cât mai multe limitări guvernului. Singura influență semnificativă în această tradiție a venit dintr-o sursă surprinzătoare: un pastor presbiterian numit John Witherspoon.

Realizările lui Witherspoon îl consacră ca Părinte Fondator al Statelor Unite. A reprezentat New Jersey la cel de-al doilea Congres continental, a semnat Declarația de Independență și a votat pentru susținerea Constituției din 1787. El a fost, de asemenea, președintele Colegiului din New Jersey, care astăzi este Universitatea Princeton, unde a îndrumat mulți viitori lideri, printre care se afla și James Madison.

Federalist hotărât, Witherspoon a susținut necesitatea limitării puterii guvernului. Prelegerile sale despre filosofia morală l-au influențat profund pe Madison, care s-a întors din proprie inițiativă la Colegiul din New Jersey pentru a studia mai departe cu Witherspoon chiar și după absolvire. Când pledează pentru o nouă Constituție în The Federalist, No. 51, Madison afirmă încrezător:

„Poate fi o reflecție asupra naturii umane, că astfel de mecanisme de echilibrare a raporturilor de putere [checks and balances] ar trebui să fie necesare pentru a controla abuzurile guvernului. Dar ce este guvernanța însăși, dacă nu cea mai măreață dintre toate reflecțiile asupra naturii umane? Dacă oamenii ar fi îngeri, nu ar fi necesară nicio guvernanță. Dacă îngerii ar guverna oamenii, nu ar fi necesare nici controale externe, nici interne asupra guvernului. Atunci când construiești un guvern care urmează să fie condus de oameni pentru alți oameni, marea dificultate este aceasta: trebuie mai întâi să permiți celor care guvernează să îi controleze pe cei guvernați și apoi să-i determini pe cei care guvernează să se autocontroleze”. Se poate detecta cu ușurință aici influența calvinistă a lui Witherspoon asupra lui Madison.

Evident, oamenii nu sunt îngeri; atunci, responsabilitatea guvernului este de a limita pornirile meschine ale oamenilor, respectându-și totodată propriile limite. Aceasta nu este o sarcină ușoară, dar Fondatorii și-au asumat-o. Câteva exemple de limitări ale puterii centralizate din Statele Unite ar putea fi următoarele: împărțirea puterii între guvernele statelor federate și cel național, împărțirea puterii prin separarea celor trei ramuri – executiv, legislativ și judiciar și posibilitatea guvernelor statelor federate de a prevala în anumite situații în fața guvernului național. Acestea sunt doar câteva exemple care ilustrează modul în care Fondatorii au limitat puterea centralizată. 

Concluzii

Când Jean Calvin a scris Învățătura religiei creștine, probabil nu s-a gândit că învățătura sa despre natura păcătoasă a omului și aplicarea acesteia ar putea avea un impact major asupra întemeierii unui stat. Cu toate acestea, teologia sa, precum și influența sa asupra guvernului de la Geneva, aveau să-l transforme într-o influență semnificativă asupra fondării Statelor Unite. Istoricul David W. Hall spune că John Adams a privit Geneva lui Calvin ca pe un model de guvernare, pe care Republica Americană îl putea imita.

Deși nu este cea mai îndrăgită, doctrina reformată a căderii omului prezintă cea mai realistă perspectivă posibilă. James Madison a avut dreptate când a așezat în antiteză oamenii și îngerii, deoarece puterea omului de a le face rău semenilor săi nu are nicio limită dacă natura sa păcătoasă nu este limitată, intern sau extern. Înțelepciunea unor oameni precum Jean Calvin, care a înțeles că păcatul originar necesită uneori construirea unei rezistențe în fața tiranilor și limitarea puterii guvernului, a fost înțeleasă de fondatorii Statelor Unite. Bazându-se pe înțelepciunea lui Calvin și a altora, aceștia au fost pregătiți când a sosit timpul să reziste expansiunii britanice. În timp, au fondat un nou guvern care a limitat oamenii inerent păcătoși să exercite puterea în mod arbitrar, după bunul plac. Pentru aceasta, Jean Calvin și Părinții Fondatori ai Americii merită recunoștința noastră.

Articol original: John Calvin and the American Republic

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Elena Enoiu, studentă la Universitatea  „Alexandru Ioan Cuza” din Iași