Justina Irimia. Havel și Vaněk

Jucate cu răsunător succes în Occidentul Europei și in SUA, piesele lui Václav Havel au exportat alienarea patologiei totalitare, precum și statura remarcabilă a disidentului, într-un comentariu social devenit lectură esenţială. Teatrul absurd al lui Havel este alimentat de însuși absurdul tiraniei comuniste ale cărei profunde efecte le sublimează în antologice mostre de sarcasm și umor.

Inițial difuzată în samizdat, piesa Audiență (1975), ce deschide renumita trilogie Vaněk, dă expresie vulnerabilității disidentului aflat într-un scurt impas moral. Alter ego al lui Havel și el însuși dramaturg, Ferdinand Vaněk trăiește instanța etern recognoscibilă a intelectualului rafinat plasat în subordinea unei ființe primitive, tributare oportunismului meschin și plăcerilor facile și intoxicate de autoritatea tranzitorie conferită de context. Inspirat din experiența lui Havel ca angajat al fabricii de bere Krakonoš, în urma interzicerii pieselor sale, ca efect al reprimării “Primăverii de la Praga”, textul dă măsura demnității nefisurate de influențe circumstanțiale.

Acțiunea, desfășurată de-a lungul unui act, ia forma unui dialog între disidentul Vaněk și superiorul său, șeful de linie, în biroul acestuia din urmă, într-o mică fabrică de bere. Dinamica relevă, de la început, paradoxala viclenie elaborată a spiritului primar și spectacolul amar al avatarurilor sale. Marcat de autoritatea învinsă, uneori, de un complex de inferioritate pe care nu găsește resurse de subtilitate să îl oculteze, șeful încearcă, tenace, să exploreze caracterul lui Vaněk, lovindu-se, previzibil, de propria opacitate intelectuală și morală. Strategiile abile de a extrage informații biografice, alternând cu cele privind lumea artistică, alimentate de o curiozitate de mahala, perfidia cu care îl atrage într-un joc al ajutorului reciproc, precum și încercările de a-l câștiga pentru o cauză treptat dezvăluită subliniază mica tiranie a omului limitat, terorizat, la rândul său de propriii superiori. Pe fundal etilic – șeful de linie bea nenumărate sticle de bere, la care îl invită, fără succes, și pe disident –, conversația dobândește elan, permițând ca agresivitatea prostiei angajate în ofensivă cvasipermanentă să se converteasca în ocazii de umor neașteptat. Episoadele de frustrare de-a dreptul exuberantă pe care superiorul lui Vaněk le trăiește din preaplinul sincerității brute se domolesc sub valul satisfacției, pe măsură ce află detalii neplăcute despre viața de artist.

Cu fiecare sticlă de bere pe care șeful de linie o lichidează și între două vizite la toaletă, de unde se întoarce încheindu-și șlițul, spectacolul devine tot mai intens. Timiditatea și discreția intelectualului rafinat, încercând cu candoare să facă față omului incult, vulgar și, în cele mai generoase momente, condescendent, se înscriu într-o seducătoare dialectică alături de verva infantilă a șefului. Nenumit, acesta este doar atât – șeful grobian, fără chip și naționalitate, dar cu trăsături imediat decelabile pentru lectorul/spectatorul est-european care a trăit nedreptatea comunistă. De altfel, publicului român textul îi reînvie, foarte probabil, amintirea experienței intelectualului obligat să lucreze în domenii nedemne de vocația și de educația sa. Dacă Vaněk nu pare înfrânt de noul statut social este pentru că gentilețea conduitei sale îl așează într-o adecvare pe care șeful nu i-o înțelege inițial, dar pe care ajunge, tacit, să o recunoască.

Când, după un sinuos demers de cucerire, acesta îi propune, abil, o promovare, doar pentru a-i solicita, in schimb, să se toarne singur (sic!), refuzul lui Vaněk îi provoacă o atitudine resentimentară greu de reprimat. Prostia primară nu îi permite să înțeleagă de ce disidentul nu vrea cu niciun chip să subscrie la josnicul act, invocând principiile, din moment ce „scrisul îi vine natural”, iar beneficiile promovării par evidente. Concluzia șefului se conturează ferm și reducționist, în acord cu puterea sa de înțelegere – “intelectualii dracului!” În viziunea lui, ei formează o specie, în mijlocul căreia, tarat de o incapacitate intelectuală organică, nu va putea, nicicând, descinde.

“Ești azvârlit [în neobișnuita carieră de disident] de simțul responsabilității, împreună cu o serie complexă de circumstanțe externe. […] Începe cu încercarea de a-ți face bine treaba și se încheie cu însemnarea ta drept inamic al societății”, mărturisea Havel în celebrul eseu Puterea celor fără de putere. Dramaturgul-muncitor, martor seren al banchetului prostiei infatuate, îl profețește pe dramaturgul-deținut Havel, care, la rândul său, redă profilul omului cu atât mai puternic, cu cât pare socialmente fragil.

Audiență reflectă întâlnirea eminamente tragică dintre universuri antinomice, recurgând la umor ca instrument de exorcizare şi la o candid-tristă parodiere a mecanismelor sociale.